Suspendare act administrativ în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004. Tardivitate formulare cerere.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. ../39/2018 la data de 29 martie 2018, reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării actului administrativ/titlului executoriu nr. 306306 din 11 martie 2016 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare ce formează obiectul dosarului .../39/2016 al Curţii de Apel Suceava.

În motivare, a arătat că prin procesul-verbal nr. 306306 din 13 martie 2016 încheiat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Control Antifraudă şi Inspecţii s-au constatat pretinse nereguli în privinţa unor sume încasate cu titlu de compensaţii pentru pierderi de producţie aferente perioadei 2008-2009 şi s-a stabilit o creanţă bugetară în cuantum de 549.633,94 lei pe care ar trebui să o returneze autorităţii competente cu gestionarea fondurilor comunitare; că a formulat contestaţie împotriva actului administrativ menţionat, contestaţie admisă în parte prin sentinţa nr. 31 din 2.03.2017 pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Suceava în dosarul nr..../39/2016 în sensul că actul contestat a fost anulat parţial în privinţa sumei de 240.163,94 lei; că împotriva acestei sentinţe au fost declarat recurs ambele părţi din prezentul litigiu şi încă nu există o soluţie definitivă.

A precizat că actul administrativ contestat a dobândit caracterul unui titlu executoriu în privinţa căruia pârâta a emis somaţia nr. 7/30/1/2018/1693 pentru întreaga sumă de 549.634 de lei, fiind astfel declanşată procedura de executare silită; că anterior promovării acţiunii în anularea actului administrativ în discuţie, a mai formulat o cerere de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 50 alin.(8) din OUG nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în utilizarea fondurilor europene, cerere respinsă însă prin sentinţa nr. 172 din 22 iunie 2016 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Suceava în dosarul nr...../39/2016, cu argumentul esenţial că nu există temeiuri pentru suspendarea executării unui act care se bucură de prezumţia de legalitate.

A apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a prezentei cereri de suspendare, în sensul că ne aflăm în situaţia unui caz bine justificat, actul a cărui executare s-a declanşat fiind pus serios sub semnul îndoielii, din perspectiva legalităţii conţinutului acestuia. A susţinut că dacă în privinţa cererii de suspendare soluţionată în cursul anului 2016, instanţa a invocat prezumţia de legalitate a actului administrativ şi imposibilitatea de a realiza o analiza pe fondul aspectelor de legalitate, în prezent această prezumţie a fost răsturnată chiar prin sentinţa 31/2.03.2017 a Curţii de Apel Suceava care a anulat într-o măsură semnificativă acest act.

Referitor la iminenţa pagubei produse prin executarea de îndată a actului administrativ, a considerat că plata sumei de 549.634 lei raportată la cifra de afaceri a societăţii ar genera o dificultate majoră în activitatea acesteia, nefiind exclus nici riscul intrării în incapacitate de plată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii pe excepţia autorităţii lucrului judecat sau ca neîntemeiată.

A considerat că acţiunea este neîntemeiată pentru următoarele motive :

D.G.R.F.P. – A.J.F.P. B. a declanşat executarea silită împotriva petentei prin emiterea în consens cu prevederile art. 230 alin. 1 Cod procedură fiscală a Somaţiei nr.7/30/1/2018/1693/ 20.03.2018 însoţită de Titlul executoriu aferent acesteia şi obligatoriu de întocmit în cadrul procedurii de executare silită fiscală cu nr.18960/ 20.03.2018 conform art. 226 alin. 2 din acelaşi Cod, din care rezultă o obligaţie de plată în sarcina societăţii reclamante în sumă de 549.634 lei.

Somaţia împreună cu titlul executoriu aferent acesteia au fost comunicate prin remitere de semnătura administratorului C. la data de 21.03.2018.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 236 Cod proc. fiscală (Legea nr. 207/2015) a fost instituită şi măsura popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale petentei, prin Adresa de înfiinţare poprire nr. 23280/03/11/ 11.04.2018, despre această măsura fiind înştiinţată şi reclamanta.

Această sumă de 549.634 lei reprezintă obligaţiile fiscale ale petentei către bugetul general consolidat al statului, şi are la bază, ca titlu de creanţă, Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 306306/11.03.2016 transmis organului fiscal de către Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale - Direcţia Generala de Control, Antifraudă şi Inspecţii Bucureşti cu Adresa înregistrată cu dată certă la registratura AJFP B. sub nr. 15444/6.03.2018, în vederea colectării şi executării sumei cu titlu de obligaţie de plată, titlu de creanţa care s-a transformat în titlu executoriu.

În speţă, până la data prezentei acţiuni, nu a existat pentru organul fiscal cu atribuţii în colectarea şi executarea creanţelor bugetare vreo cauză care sa suspende sau să împiedice executarea silită, şi dat fiind şi titlul de creanţă emis în sarcina contestatoarei - Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 306306/11.03.2016, organul de executare din cadrul AFPM a procedat la declanşarea executării silite prin formele arătate în preambulul prezentei.

Aşadar, stabilirea obligaţiei de plată fiscale s-a făcut prin Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 306306/11.03.2016 care reprezintă titlu de creanţă, devenit, transformat în titlu executoriu întrucât s-a împlinit scadenţa, aşa încât, aceasta s-a realizat în temeiul unui titlu de creanţă valid, până la data prezentei.

Referitor la temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de suspendare, a arătat că art.15 alin.1 din Legea nr.554/2004 condiţionează admiterea cererii de suspendare a unui act administrativ de existenţa şi implicit dovedirea unei acţiuni judiciare la instanţa de contencios cu privire la anularea actului, şi de plata unei cauţiuni (art. 278 CPF), iar reclamanta, prin susţinerile sale, pe de o parte, nu a probat împrejurarea că executarea actelor administrative fiscale contestate, ar crea consecinţe deosebit de grave afectându-i activitatea, iar pe de altă parte nu a precizat care sunt împrejurările de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat, ceea ce contravine principiului înscris în art. 249 din Codul de procedură civilă care dispune că cel ce face o susţinere în cursul judecaţii trebuie să o dovedească.

În fine, cu referire la faptul că asupra suspendării solicitate în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, petenta a obţinut deja o sentinţă de respingere a cererii de suspendare, sentinţă rămasă definitiva prin nerecurare, a considerat că în cauză se impune a se reţine autoritatea de lucru judecat reglementata de art. 430 Cod proc. civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii, Curtea reţine următoarele:

Excepţia tardivităţii formulării unei cereri de chemare în judecată, este o excepţie absolută, cercetarea ei fiind instituită în respectarea unor interese generale de înfăptuire a justiţiei şi priveşte încălcarea unor norme de ordine publică, astfel ca instanţa este obligată sa verifice, cu prioritate fata de fondul cauzei, îndeplinirea acestei condiţii esenţiale.

În soluţionarea acestei excepţii, Curtea reţine că reclamanta SC A. SRL solicită în prezenta cauză suspendarea executării actului administrativ reprezentat de proces – verbal nr. 306306 din 11.03.2016 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Direcţia Generală Control Antifraudă şi Inspecţii, până la soluţionarea definitivă a dosarului .../39/2016 al Curţii de Apel Suceava, solicitare formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, printr-o cerere separată de acţiunea în anulare a actului administrativ a cărui suspendarea se solicită.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

Este, aşadar, de observat că dreptul de formulare a cererii de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, nu este unul absolut şi nelimitat, ci dimpotrivă este limitat în timp până la soluţionarea acţiunii în primă instanţă, neputându-se solicita suspendarea actului administrativ după dezinvestirea instanţei de fond. În acest sens, s-a arătat şi în literatura de specialitate (G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, Ed. a III-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, 2015, pag. 422).

Or, în cauză, aşa cum însăşi reclamanta a arătat în argumentarea cererii de suspendare, acţiunea în anularea actului administrativ despre a cărui suspendare este vorba, a fost deja soluţionată mult anterior formulării prezentei cereri (29.03.2018), respectiv la 2.03.2017 prin sentinţa nr. 31 din 2.03.2017 pronunţată în dosar nr. .../39/2016 al Curţii de Apel Suceava, care în prezent este în stadiul de judecată a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Este de reţinut că reclamanta, deşi a fost citată special cu această menţiune pentru termenul din 7.05.2018, de a răspunde acestei chestiuni, nu a avansat nici o apărare în acest sens.

Apreciază instanţa că nu există dubii asupra dispoziţiilor textului legal, aşa cum s-a arătat anterior şi cum s-a statuat şi în literatura de specialitate, că sintagma „până la soluţionarea acţiunii în fond” nu ar putea fi interpretată ca dispunând de fapt limitarea temporară până la judecata inclusiv a recursului, aşadar până la soluţionarea definitivă în fond, o atare interpretare neputând fi susţinută juridic.

Astfel, în primul rând este de observat că textul legal foloseşte expresia soluţionare în fond, iar nu soluţionare definitivă în fond. Or, ori de câte ori legiuitorul a înţeles să aibă în vedere soluţionarea definitivă, a făcut-o prin exprimarea în mod expres a acestui lucru; cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie chiar articolul disputat – art. 15, care în acelaşi alineat - intenţionând ca reglementarea efectelor suspendării în condiţiile art. 15 să fie pentru o perioadă mai lungă decât cea în cazul suspendării art. 14, a definit acest moment temporal, expres, exprimându-se de această dată cu sintagma până la soluţionarea definitivă a cauzei. Ca urmare, utilizarea în acelaşi articol, acelaşi alineat, a celor două noţiuni în mod diferit, soluţionare (pentru termenul de formulare a cererii) vs. soluţionare definitivă (pentru efectele hotărârii de suspendare), nu poate fi înafara intenţiei şi deosebirii pe care a înţeles să o facă legiuitorul, intenţie căreia i se cuvine astfel a se da interpretarea corectă şi valoarea aferentă juridic.

Este apoi de adăugat că deşi este cert că legiuitorul a intenţionat limitarea în timp a exercitării acestui drept (cererea se poate formula ... până la soluţionarea acţiunii în fond), a considera că acest moment temporal este finalizarea recursului iar nu a judecăţii în primă instanţă, înseamnă a nu limita exercitarea acestui drept cu totul, de vreme ce, în această interpretare practic ar deveni exercitabil acest drept de fapt, pe parcursul întregului proces, care parcurge de regulă şi etapa recursului. Or, un text se interpretează în sensul în care produce efect, iar nu în sensul în care efectele sale sunt înlăturate; este de observat că altfel interpretarea s-ar circumscrie excluderii din limitarea temporară doar a etapei contestaţiei în anulare şi revizuirii, a căror exercitare este cu totul excepţională, şi pentru care de altfel, legiuitorul, dacă ar fi intenţionat aceasta, ar fi procedat prin indicarea ca atare, în orice caz nu în această manieră.

Nu poate fi primită nici ipoteza că, dacă s-ar accepta ca adevărată teza că o cerere de suspendare nu se poate face ulterior soluţionării în primă instanţă a acţiunii pe fond, s-ar ajunge la o contradicţie care nu poate fi înlăturată decât prin asumarea falsităţii ipotezei de la se pleacă: respectiv că s-ar ajunge ca o cerere de suspendare formulată în cursul rejudecării acţiunii pe fond, ca urmare a casării după recurs, nu ar fi tardivă, în timp ce o cerere de suspendare formulată în timpul judecăţii recursului în acţiunea pe fond ar fi tardivă, deşi acest din urmă moment ar fi anterior primului.

Un asemenea raţionament nu poate fi primit, cât timp el pleacă la rându-i de la o ipoteză falsă, respectiv că rejudecarea după casare înseamnă automat nu doar reluarea judecăţii ci repunerea părţilor în toate drepturile; rejudecarea nu înseamnă automat acest lucru – nu înseamnă de exemplu, repunerea părţilor în dreptul de a formula cerere de intervenţie, modificare de acţiune, după ce în primul ciclu procesual nu a fost exercitat acest drept conform legii (desigur, atâta timp cât nu aceste chestiuni au determinat rejudecarea), rejudecarea având a se face în limitele şi cadrul trasat, în conformitate cu art. 501 Cpc; a admite contrariul – că de fapt prin rejucarea are loc o reluare a judecăţii cu ignorarea completă a primului ciclu procesual deja parcurs, ar produce consecinţe deosebit de nepotrivite – ar permite, de exemplu, a se judeca în rejudecare, printr-o modificare de acţiune ce ar fi permisă în rejudecare pe acelaşi tip de raţionament, altceva decât a constituit obiect al analizei în recurs şi pentru care s-a dispus rejudecarea, ceea ce nu poate fi primit. De aceea, interpretarea corectă trebuie să fie aceea că o dată parcursă judecata în fond, şi depăşit fiind momentul pronunţării în fond, o cerere de suspendare formulată ulterior acestui moment nu poate fi primită.

În ce priveşte decizia nr. 36/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în legătură cu interpretarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, subliniază curtea că acesta nu este incident în cazul de faţă, acţiunea de faţă privind un alt text de lege – art. 15 şi o sintagmă diferită de cea avută în vedere în acea decizie. Este astfel de observat că decizia respectivă a privit sintagma instanţa învestită cu fondul litigiului din alineatul 2 al articolului 4 privitor la excepţia de nelegalitate, că textul analizat acolo – art. 4 prevedea de altfel foarte clar în alineatul 1 că formularea excepţiei de nelegalitate se putea face oricând, intenţia legiuitorului nefiind aşadar de a impune o limitare temporară (cum s-a arătat mai sus că este în cazul de faţă), texte care se impuneau a fi coroborate, şi că, aşa cum se arată expres în decizia respectivă, paragraful 51, considerarea şi includerea instanţei de recurs ca instanţă care rezolvă «fondul litigiului» a fost, aşa cum se arată expres în decizie, făcută în sensul textului de lege amintit, iar nu pentru aplicarea ei către orice text de lege care nici măcar nu este similar, cu atât mai puţin identic; motivarea deciziei este astfel atentă în a sublinia că interpretarea este aferentă înţelesului impus de acel text, neputând şi netrebuind a fi aplicat prin analogie unor alte dispoziţii şi sintagme diferite.

Mai subliniază instanţa că, dacă legea trebuie să asigure acces la justiţie şi acesta trebuie să fie unul efectiv, aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut ci, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională a României care a reţinut, de exemplu prin Decizia nr. 894/200611, că ”dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere.” Or, în cauză, nu se poate susţine teza unei reglementări nerezonabile de către legiuitor a acestei limitări, cât timp termenul de formulare a cererii de suspendare despre a cărui respectare este vorba este unul generos şi care permite formularea cererii de suspendare a actului administrativ în intervale de timp foarte mari, de ordinul lunilor sau anului (respectiv pe toata durata judecăţii pe fond).

Pentru aceste motive, Curtea, reţinând că în cauză formularea cererii de suspendare în temeiul art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, s-a făcut cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de lege, urmează să respingă cererea ca tardiv formulată.

Drept consecinţă, faţă de soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare, în temeiul art. 1064 Cod procedură civilă, instanţa va dispune restituirea sumei achitată de către reclamantă cu titlu de cauţiune în prezenta cauză.

Domenii speta

Spete similare