Decizie de sancționare. Lipsă descriere faptă. Imposibilitate completare motive de sancționare cu aspecte exterioare, ce nu fac obiectul deciziei de sancționare.

Decizie de sancționare. Lipsă descriere faptă. Imposibilitate completare motive de sancționare cu aspecte exterioare, ce nu fac obiectul deciziei de sancționare.

În raport cu aspectele anterior analizate Curtea constată că în decizia de sancţionare sunt descrise doar circumstanţele in care s-au constatat nereguli în activitatea reclamantei de către comisia de cercetare disciplinară , însă nu s-au arătat în concret faptele care constituie abateri disciplinare,  element imperios  necesar pentru stabilirea vinovăţiei acesteia. Or, textul de lege prevede obligaţia de a menţiona în mod concret faptele săvârşite de salariat, tocmai pentru a da posibilitatea ca în cazul contestării deciziei de sancţionare să-şi poată pregăti o apărare adecvată.

În plus nu s-au precizat de către angajator în decizia de sancţionare disciplinară motivele pentru care argumentele expuse de angajată în nota explicativă dată in etapa cercetării disciplinare au fost înlăturate .

În concluzie decizia contestată a fost emisă de angajator cu nerespectarea condiţiilor de formă impuse de prevederile art.252 alin 2 Codul muncii , astfel încât sancţiunea incidentă este nulitatea absolută a deciziei contestate , situaţie in care nu se mai impune analizarea temeiniciei aplicării sancţiunii disciplinare.

Curtea subliniază faptul că obiectul cererii de chemare în judecată în cauza de faţă este contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară emisă de angajator cu privire la salariata DA, sancţionare dispusă pentru încălcarea  atribuţiilor din fişa postului şi a prevederilor Regulamentului Intern. Nu este investită instanţa de judecată cu analiza actului medical, nici cu judecarea aspectelor privind legitimitatea măsurilor dispuse de medicul DA cu privire la pacient în data de 26.09.2016.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, decizia Nr.26 din 09 ianuarie 2018)

Prin cererea de apel a pârâtului SABIF, s-a arătat că nu se poate reţine vreo cuplă a apelantei vis-a-vis de comunicarea deciziei către reclamantă, câtă vreme dispoziţiile imperative ale art.252 alin.1 şi 2 prevăd că „angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă" în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei". Or, în atare situaţie , precizează că nu a depăşit termenele stabilite de către legiuitor şi nu poate să îi fie imputabil vreun termen mai ales că săvârşirea faptei s-a produs la data de 26.09.2016.

Totodată, în pagina a 4 - a al doilea paragraf instanţa fondului aduce critici apelantei sub aspectul respectării cerinţelor obligatorii, constatând că Decizia de sancţionare nu ar cuprinde motivarea în fapt, respectiv descrierea faptelor care au determinat măsura respectivă, însă a  descris cum s-au derulat lucrurile în fapt, probabil că instanţa fondului nu a înţeles rolul SABIF prin medicii săi, astfel că a admis cererea fără să aibă în vedere finalul „intervenţiei unui medic şi importanţa sănătăţii pacientului".

Reiterează susţinerea că instanţa fondului nu a înţeles rolul SABIF şi nici importanţa acordării asistenţei medicale de urgenţă în prespital pacienţilor Municipiului Bucureşti şi Judeţului Ilfov, deoarece în pagina 3 al 6-lea paragraf însăşi instanţa fondului reţine ceea ce a declarat reclamanta în faţa comisiei de disciplină şi practic motivele înlăturării susţinerilor şi anume; „Reclamanta a declarat în faţa comisiei de disciplină că recunoaşte că nu a completat rubrica deoarece nici măcar nu a mai întrebat pacientul său aparţinătoarea dacă doresc la spital şi de asemenea, a recunoscut că nu s-a deplasat de la ambulanţă la caz cu trusa proprie a autosanitarei pe care lucra - în aceasta existând şi un EKG".

Prin întâmpinarea formulată intimata DA, a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.

Faţă de primul motiv de apel care vizează comunicarea deciziei contestate intimatei , susţine că este nefondat prin prisma faptului că acţiunea a fost admisă pentru lipsa motivării în fapt şi pentru lipsa descrierii faptei, nu pentru motive ce privesc procedura comunicării deciziei.

Decizia nr.496 din 11.10.2016 nu conţine descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.

Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite angajatului sancţionat să înţeleagă care sunt acţiunile/inacţiunile care compun abaterea dar mai ales să permită instanţei de judecata să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, fişa postului şi regulamentul intern. În ciuda acestui fapt, în decizia contestată angajatorul se limitează la o descrierea prevederilor din fişa postului, regulamentul intern şi contractul individual de muncă.

Inserarea în decizie a prevederilor din fişa postului şi regulamentul intern pe care angajatorul apreciază ca angajata  le-ar fi încălcat poate satisface cerinţa şi exigenta prevăzute la art.252 alin.(2) lit.b din Codul Muncii, însă fapta care constituie abatere disciplinară nu este descrisă.

Sancţiunea aplicată este netemeinica, angajata intimată respectând obligaţiile ce-i revin conform contractului de muncă, fişa postului şi regulamentul intern.

Nefiind descrisă fapta pentru care i s-a aplicat sancţiunea, combaterea faptei, a acţiunilor sau inacţiunilor subsemnatei care ar fi dus la o încălcare a sarcinilor, devine dificilă, chiar imposibilă, aspect reţinut şi de către Tribunalul Bucureşti

Solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocaţial.

Analizând apelul declarat, potrivit dispoziţiilor art.477 C.pr.civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Instanţa a constatat că decizia de sancţionare disciplinară care face obiectul contestaţiei în cauza de faţă nu cuprinde motivarea în fapt, respectiv descrierea faptelor care au determinat măsura respectivă,omisiune ce reprezintă cauză de nulitate a deciziei potrivit dispoziţiilor art. 252 alin.1 şi 2 Codul Muncii. În raport cu existenţa unei cauze de nulitate absolută a deciziei contestate, pentru vicii de formă , instanţa de fond nu a mai analizat temeinicia măsurii dispusă de angajator prin respectiva decizia nr.496 din 11.10.2016.

Nu s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că apelantul-pârât, în calitate de angajator emitent al deciziei de sancţionare disciplinare, nu ar fi respectat termenele prevăzute de lege pentru comunicarea respectivei decizii salariatului sancţionat. Prin urmare nu au nicio relevanţă pentru cauză susţinerile din cererea de apel cu privire la respectarea acestor termene si comunicarea deciziei potrivit dispoziţiilor legale în materie .

În ceea ce priveşte soluţia dată în cauză de către instanţa de fond , Curtea constată că este legală şi temeinică, cererea de apel fiind nefondată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 252 alin.1 şi 2 Codul Muncii , una dintre condiţiile de legalitate a deciziei de sancţionare disciplinară , din punctul de vedere al menţiunilor pe care trebuie să le cuprindă cu necesitate, este descrierea faptei care reprezintă abatere disciplinară, pentru care a fost aplicată de angajator sancţiunea contestată.

Curtea precizează în primul rând faptul că nu există o prevedere legală care să cuprindă o definiţie a noţiunii de „descriere a faptei ” ca element obligatoriu al unei decizii de sancţionare disciplinară, aprecierea cu privire la îndeplinirea acestei condiţii imperative fiind lăsată exclusiv în competenţa instanţelor de judecată.

În al doilea rând descrierea faptei imputate nu poate fi una generică şi trebuie să cuprindă suficiente elemente pentru a se putea verifica temeinicia aplicării sancţiunii , respectiv pentru a se putea individualiza sancţiunea aplicată de angajator, Din cuprinsul deciziei contestate de reclamantă, rezultă că nu se face o descriere în mod concret a faptelor comise de către  această angajată.

Astfel, la art. 1 din  decizia de sancţionare disciplinară angajatorul a precizat că „în fapt, în data de 26.09.2016 la Raportul de gardă s-a discutat solicitarea nr.386462 din str. R., nr.34, pacient IGP în vârstă de 55 ani, motivul solicitării a fost încadrat la depresie uşoară deoarece soţia a afirmat că pacientul face atacuri de panică, că la solicitarea făcută la ora 03.26 s-a deplasat la adresă echipajul format din dr. DA şi ambulanţierul MO. A doua solicitare nr.386499 a revenit la 04.46 cu diagnostic prezumtiv de cod roşu urgenţă grad 0” infarct miocardic acut”, la care s-a deplasat  echipajul format din dr. BD , asistentul medical RS şi ambulanţierul TI, pacientul fiind găsit în stop cardio respirator.”

La art. 2 din decizie se arată că , în drept , fapta săvârşită de salariat constituie încălcarea fişei postului şi a Regulamentului Intern al SABIF. Sunt redate atribuţiile şi normele încălcate , fără a se specifica in ce a constat nerespectarea acestora .

 La art. 3 din decizia se sancţionare sunt redate susţinerile intimatei-contestatoare din nota explicativă dată şefului său ierarhic cu privire la solicitarea nr.386462, fără a se menţiona in ce măsură aceste menţiuni au fost sau nu reţinute ca fiind întemeiate de către apelantă.

Nu se indică în decizia de sancţionare ce fapte a săvârşit angajata DA în data de 26.09.2016, pentru a se verifica în ce măsură acestea reprezintă încălcări ale Regulamentului Intern , astfel cum susţine angajatorul.

În atare situaţie nu există nicio posibilitate de a se identifica faptele imputate angajatei, respectiv temeinicia aplicării sancţiunii disciplinare.

Susţinerile apelantului în sensul că însăşi instanţa fondului reţine ceea ce a declarat reclamanta în faţa comisiei de disciplină şi practic motivele înlăturării susţinerilor şi anume: „Reclamanta a declarat în faţa comisiei de disciplină că recunoaşte că nu a completat rubrica deoarece nici măcar nu a mai întrebat pacientul său aparţinătoarea dacă doresc la spital şi de asemenea, a recunoscut că nu s-a deplasat de la ambulanţă la caz cu trusa proprie a autosanitarei pe care lucra - în aceasta existând şi un EKG" , nu pot fi primite de către Curte în condiţiile în care aceste menţiuni nu au fost inserate in cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară, aşa cum impune art. 252 Codul muncii . Aparent reclamanta a fost sancţionată disciplinar pentru că nu ar fi completat toate rubricile din foaia de observaţie pacient şi nu s-ar fi deplasat de la ambulanţă la caz cu trusa proprie a autosanitarei pe care lucra , fără ca în decizia de sancţionare disciplinară să se fi menţionat aceste fapte ca reprezentând abateri disciplinare .

În raport cu aspectele anterior analizate Curtea constată că în decizia de sancţionare sunt descrise doar circumstanţele in care s-au constatat nereguli în activitatea reclamantei de către comisia de cercetare disciplinară , însă nu s-au arătat în concret faptele care constituie abateri disciplinare,  element imperios  necesar pentru stabilirea vinovăţiei acesteia. Or, textul de lege prevede obligaţia de a menţiona în mod concret faptele săvârşite de salariat, tocmai pentru a da posibilitatea ca în cazul contestării deciziei de sancţionare să-şi poată pregăti o apărare adecvată.

În plus nu s-au precizat de către angajator în decizia de sancţionare disciplinară motivele pentru care argumentele expuse de angajată în nota explicativă dată in etapa cercetării disciplinare au fost înlăturate .

În concluzie decizia contestată a fost emisă de angajator cu nerespectarea condiţiilor de formă impuse de prevederile art.252 alin 2 Codul muncii , astfel încât sancţiunea incidentă este nulitatea absolută a deciziei contestate , situaţie in care nu se mai impune analizarea temeiniciei aplicării sancţiunii disciplinare.

A învederat apelantul faptul că instanţa de fond  nu a înţeles rolul SABIF prin medicii săi, astfel că a admis cererea fără să aibă în vedere finalul „intervenţiei unui medic şi importanţa sănătăţii pacientului".

Curtea subliniază faptul că obiectul cererii de chemare în judecată în cauza de faţă este contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară emisă de angajator cu privire la salariata DA, sancţionare dispusă pentru încălcarea  atribuţiilor din fişa postului şi a prevederilor Regulamentului Intern. Nu este investită instanţa de judecată cu analiza actului medical, nici cu judecarea aspectelor privind legitimitatea măsurilor dispuse de medicul DA cu privire la pacient în data de 26.09.2016.

Din această perspectivă importanţa socială a muncii depusă de angajaţii SABIF nu poate constitui un motiv întemeiat ca acest angajator să nu respecte dispoziţiile legale care reglementează forma pe trebuie să o aibă o decizie de sancţionare disciplinară. Cu alte cuvinte , indiferent de specificul activităţii şi importanţa acesteia pentru pacienţi, apelantul-pârât avea obligaţia prevăzută de dispoziţiile art.252 Codul muncii de a menţiona in decizia de sancţionare disciplinară toate elementele obligatorii prevăzute de acest text de lege. În raport cu prevederile Codului muncii şi litigiul dedus judecăţii, Serviciul Public de Ambulantă Bucureşti-Ilfov se află în situaţia oricărui alt angajator din Romania care trebuie să aplice o sancţiune disciplinară, în sensul că trebuie să îndeplinească obligaţiile legale care îi revin .

Pentru aceste motive , în baza art.480 alin.1 C.pr.civ., Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul SABIF.

Domenii speta

Spete similare