Procedura insolvenţei

Potrivit art. 14 alin. 4-6 din Codul de procedură civilă,  părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu; instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate; instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

De asemenea, conform art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Prin Decizia Civilă nr. 388/A/24.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a Civilă, a fost admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 225/03.04.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. …., pe care a anulat-o, trimiţând cauza la Tribunalul Arad pentru rejudecare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:

Prin sentinţa apelată a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată respectiv completată  de reclamantul administrator judiciar al debitoarei insolvente împotriva pârâtului pentru suportarea din averea personală a sumei de 227.089,08 lei reprezentând pasivul neacoperit al debitorului şi constatarea nulităţii absolute a operaţiunii de donaţie a mărfii în valoare de 24.371,40 lei,  pretenţii şi obligaţia de a face, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că răspunderea prevăzută de art.169 din Legea nr.85/2014 este o formă specifică de răspundere civilă delictuală asemănându-se cu răspunderea întemeiată pe art.1349 Cod civil doar prin aceea că este o răspundere pentru  fapta propune şi presupune îndeplinirea aceloraşi condiţii privitoare la existenţa prejudiciului, faptei, raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei.

Reclamantul a formulat o asemenea acţiune considerând că, administratorul statutar  a subordonat interesul social unor interese personale.

Ulterior însă, prin precizarea şi completarea de acţiune, reclamantul a extins cadrul procesual şi a formulat şi o acţiune de anulare a unor acte încheiate de pârât în dauna creditorilor, acţiune reglementată de prevederile art.117-122 din Legea nr.85/2014.

O asemenea acţiune reprezintă o varietate a acţiunii pauliene sau revocatorii şi impune verificarea îndeplinirii  condiţiilor acţiunii civile astfel cum sunt enumerate de dispoziţiile art.32 Cod procedură civilă.

Prin urmare, acţiunea înregistrată având o natură juridică specială este completată de o varietate a acţiunii pauliene sau revocatorii şi astfel este vorba despre două temeiuri juridice distincte respectiv două acţiuni civile distincte cu regimuri juridice diferite ceea ce este inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, solicitând în principal anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere că instanța de fond a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, fiind incidente prevederile art. 480 alin.3 C.proc.civ., în subsidiar, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate cu consecinţa admiterii în totalitate a acţiunii precizate şi completate.

În motivare, arată că în mod surprinzător şi fără a pune în discuţia părţilor o eventuală excepţie de inadmisibilitate, instanţa de fond respinge acţiunea ca fiind inadmisibilă.

Deşi în precizarea de acţiune se stipulează, în mod clar, temeiul de drept pe care se fundamentează acţiunea: art. 84 şi art. 87 din Legea nr. 85/2014 (modificându-se temeiul indicat iniţial art. 169 din Legea nr. 85/2014), instanţa îşi întemeiază soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pe faptul că apelanta ar fi fundamentat acţiunea pe dispoziţiile „art. 117-122 din Legea nr. 85/2014” şi art. 169 din Legea 85/2014, fără să administreze vreo probă în cauză.

Arată că nu a indicat vreodată ca şi temei de drept pe care s-a fundamentat prezentul demers judiciar „art. 117-122 din Legea nr.85/2014”, iar, temeiul indicat iniţial art. 169 din Legea nr. 85/2014 a fost precizat în art. 84 şi art. 87 din Legea nr. 85/2014, reclamantul fiind suveran cu privire la calificarea juridică a acţiunii.

Astfel, deşi instanţa de judecată în aplicarea principiului iura novit curia poate stabili textul de lege incident, în baza situaţiei faptice prezentate de părţi şi care reiese din probele administrate, calificarea juridică a cererii de chemare în judecată este un atribut exclusiv al reclamantului.

De altfel, în ciuda faptului că reclamantul-apelant nu a fundamentat acţiunea introductivă pe textele de lege invocate de judecătorul-sindic, acţiunile prevăzute de art. 117 şi art. 169 din Legea nr. 85/2014 sunt admisibile, fiind prevăzute expres în noua lege a insolvenţei.

În aceste condiţii, deşi instanţa de judecată avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept apărute în cursul procesului conform art. 22 din Noul Cod de Procedură Civilă , în baza cărora va soluţiona litigiul, nu a procedat astfel, şi nu a pus în discuţia părţilor excepţia de inadmisibilitatea a acţiunii.

Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii părţilor şi dreptul la apărare al apelantului reclamant, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil.

Contradictorialitatea îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei, în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Dreptul la un proces echitabil presupune posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea unui drept la apărare, prin administrarea de probe care să justifice poziţia părţilor, respectiv prin asigurarea dreptului la contraprobă.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a pronunţat, în nenumărate rânduri, în sensul că, nerespectarea principiului contradictorialităţii, principiu care asigură şi dreptul la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii, întrucât pentru asigurarea unui proces echitabil instanţa este obligată să respecte şi să aplice principiul contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. 1 Cod Procedură Civilă – corespondentul art. 22 din NCPC, judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale dreptului civil Decizia nr. 2508/2007.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa CEDO s-a stabilit că: „Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Altfel spus, art. 6 din CEDO implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de proba ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 28.04.2005, cauza Albina contra României).

În lumina Noului Cod de Procedură Civilă, principiul contradictorialităţii este consacrat de art. 14, care la alin. (6) prevede expres faptul că; „Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.

Ori, instanţa nepunând în discuţia părţilor posibila excepţie de inadmisibilitate a acţiunii, a încălcat principiul contradictorialităţii şi implicit i-a încălcat reclamantei dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stipulează, în mod expres, în considerentele Deciziei nr. 491/25.01.2011, pronunţată în dosar nr. 39511/3/2008, faptul că „[…]câtă vreme s-a reţinut că a fost încălcat de către prima instanţă principiul contradictorialităţii, principiu de bază al dreptului civil roman care impune asigurarea drepturilor părţilor de a lua cunoştinţă de pretenţiile reciproce şi obligaţia judecătorului de a pune orice împrejurare în discuţia acestora.

Acest principiu ce guvernează procesul civil este reglementat în prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. Civ., potrivit cărora – cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor – judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept.

Ori, încălcarea acestui principiu, atrage nulitatea hotărârii şi incidenţa prevederilor art. 297 C. proc. Civ., câtă vreme prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor calificarea cererii de chemare în judecată, în raport de susţinerile pârâtului arătate prin întâmpinare, respectiv dacă este vorba de o cerere în constatare nulitate act sau de o cerere în anulare şi a soluţionat-o ca fiind vorba de o cerere lovită de nulitate relativă, aplicând o sancţiune specifică acestei cereri.

A fost încălcat în acelaşi timp şi dreptul la apărare al reclamantei câtă vreme calificarea cererii ei de chemare în judecată, ca fiind vorba de acţiune în nulitate relativă şi nu de una în nulitate absolută, nu a fost pusă în discuţie, pentru a i se da posibilitatea acesteia să-şi facă apărările necesare pe acest aspect.

Aceasta întrucât cauza a fost soluţionată pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinându-se aplicarea prevederilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, iar regimul juridic, în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, diferă după cum este vorba de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

Contrar susţinerilor recurentului, încălcarea celor două principii fundamentale ce guvernează procesul civil, nu putea fi acoperită în cadrul instanţei de apel, întrucât ar fi însemnat lipsirea părţilor de un grad de jurisdicţie”.

De asemenea, principiul disponibilităţii, specific procesului civil şi consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) din NCPC conferă părţilor dreptul de a determina cadrul procesual, atât din punct de vedere al obiectului, cauzei şi părţilor, cât şi din perspectiva apărărilor formulate în proces.

Potrivit profesorului Gabriel Boroi – Drept procesual civil 2015: „Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispune art. 9 alin. (2) C.procciv. De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C.proc.civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.[…].

Prin urmare, instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii.

Reclamantul apelant apreciază că instanţa este ţinută şi de cauza cererii de chemare în judecată ori a actului având această natură juridică (de exemplu cererea reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară principală), în sensul că instanţa nu ar putea să schimbe, peste voinţa celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă, fundamentul pretenţiei formulate […].

Aşadar, calificarea juridică a situaţiei de fapt şi aplicarea distinctă a textului de lege sunt două operaţiuni distincte, ce nu trebuie confundate.”

Potrivit art. 480 din CPC: „[…] (3) în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”

Consideră că în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 480 alin. (3) din CPC, instanţa soluţionând, în mod greşit procesul, fără a intra în judecata fondului, respingând acţiunea ca inadmisibilă şi fără să pună în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Aşadar, prin intermediul precizării de acţiune depusă la prima instanţă, a modificat temeiul juridic al acţiunii din art. 169 din Legea nr. 85/2014, în art. 84 şi art. 87 din Legea nr. 85/2014, indicând punctual temeiul de drept în cadrul fiecărui petit de acţiune.

Cu privire la fundamentarea acţiunii pe art. 117 – 122 din Legea nr. 85/2014, precizează că instanţa se află în eroare, un astfel de temei de drept nu a fost indicat vreodată de apelant – în calitate de reclamant care califică din punct de vedere juridic acţiunea.

După cum se poate observa din cuprinsul precizării de acţiune prin petitele 1 şi 3 a solicitat să se contate nulitatea absolută a unor operaţiuni efectuate de către administratorul special în cursul derulării procedurii de insolvenţă a debitoarei – operaţiuni efectuate fără avizul organelor de procedură abilitate, acţiune prevăzută în mod expres de art. 84 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Solicită a se observa că a indicat ca şi temei de drept art. 84 alin, (1) din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 87 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014. De altfel, din situaţia faptică prezentată reiese incidenţa acestor prevederi.

Din moment ce acţiunea e prevăzută în mod expres de lege, nu poate fi inadmisibilă.

Cu privire la petitul 2 şi petitele 4-6, vizează încălcarea de către administratorul special al debitoarei a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar solicitând ca pârâtul să fie obligat la pasivul produs ca urmare a încălcării acestor dispoziţii legale, acţiune prevăzută în mod expres de art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Solicită a se observa că în cuprinsul precizării/completării de acţiune, a stipulat: „în drept, ne întemeiem cererea pe disp. Art. 115, disp. Art. 84 coroborat cu disp. Art. 87 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 pct. 66 Ut. D) din Legea 85/2014.”

Astfel, pentru a nu fi privat de un grad de jurisdicţie şi implicit pentru ca fondul cauzei să fie judecat şi de către judecătorul-sindic, solicită anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, fiind incidente prev. art. 480 alin. (3) din CPC.

Cu privire la fondul cauzei îşi menţine în integralitate argumentele/criticile stipulate în cadrul acţiunii introductive precizate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menținerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, acțiunea fiind inadmisibilă, având două temeiuri juridice diferite şi, deci, două acţiuni civile distincte cu regimuri juridice diferite.

În motivare, arată că nu sunt adevărate susţinerile reclamantei că intimatul şi-a însușit sume de bani din contul societăţii deoarece conform fişei cont 455 ce a depus-o la dosar, reiese că după deschiderea procedurii s-au făcut plăţi prin acest cont, fiind făcute creditări în sumă de 124 435,88 lei şi restituiri mai puţine, în sumă de 110 630,17 lei.

In al doilea rând stocurile de marfă erau neconforme, respectiv expirate așa cum rezultă din declaraţiile de conformitate depuse la dosar, păstrarea şi distrugerea lor necesitând sume considerabile, drept urmare au fost donate adăpostului de animale așa cum rezultă din contractul de sponsorizare depus.

Celelalte bunuri din inventar există şi se obligă să le predea lichidatorului judiciar.

De asemenea a redus cheltuielile cu personalul de la 32.019 lei în aprilie 2016 la 1.410 în decembrie 2016. Tichetele şi suma de bani din casieria societăţii se obligă să le predea.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Se constată că apelantul-reclamant a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului-intimat la predarea stocului de marfă și ambalaje în valoare contabilă de 52138,76 lei, a disponibilităților bănești și a altor valori în cuantum de 51865,31 lei și a altor imobilizări necorporale în valoare de 9540,47 lei. A mai cerut ca, în cazul în care stocurile de marfă și ambalaje sau imobilizările necorporale nu pot fi identificate și nu mai există faptic în averea debitoarei, să fie obligat pârâtul-intimat la achitarea către debitoarea-insolventă a sumei de 61679,23 lei, reprezentând valoarea contabilă a stocurilor și a imobilizărilor necorporale. A solicitat de asemenea obligarea pârâtului-intimat la predarea sumelor aflate în casieria și conturile bancare ale societății, precum și a altor valori, respectiv a sumei de 51865,31 lei.

În drept, au fost indicate prevederile art. 115, art. 169 alin.1 din Legea 85/2014.

La primul termen de judecată, cel din data de 30.01.2018, apelantul-reclamant a depus la dosar o precizare/completare de acțiune, prin care a solicitat ca în temeiul art.87 al.1 şi 2 din Legea nr.85/2014 să se constate nulitatea  absolută a operaţiunii de donaţie a mărfii în valoare de 24.371,40 lei operaţiune efectuată fără avizul lichidatorului judiciar; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtului la plata c/valorii mărfii în sumă de 24.371,40 lei; obligarea pârâtului la plata contravalorii stocului de marfă nepredat în cuantum de 7.552,46 lei; constatarea nulităţii absolute a operaţiunilor de restituire a creditării în sumă de 164.745,10 lei, operaţiune efectuată fără avizul reclamantului; repunerea părţilor în situaţia anterioară efectuării plăţii sumei indicate retrasă din casierie în perioada decembrie 2016 – iunie 2017; obligarea  pârâtului la plata sumei de 1056,28 lei aflată în casieria societăţii şi nepredării conform balanţei de verificare aferentă perioadei 1.01.2017-30.06.2017; obligarea pârâtului la plata c/valorii tichetelor de masă în valoare de 11.305,02 lei şi nepredate înregistrate de debitor în documentele financiar-bancare; obligarea pârâtului la predarea ambalajelor (106 navete de plastic) înregistrate în lista de inventar întocmită la  data de 30.06.2017, iar în subsidiar, în ipoteza în care aceste navete de plastic nu mai există obligarea acestuia la achitarea c/valorii lor în sumă de 697,48 lei şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicat prevederile art. 115, art. 84 coroborat cu art. 87 alin. 1 lit. a raportat la art. 5 pct. 66 lit. d din Legea 85/2014.

Prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea apelantului-reclamant, arătând că acesta a formulat o acțiune în atragerea răspunderii pârâtului-intimat, întemeiată pe art. 169 din Legea 85/2014, după care, prin precizarea şi completarea de acţiune, a extins cadrul procesual şi a formulat şi o acţiune de anulare a unor acte încheiate de pârât în dauna creditorilor, acţiune reglementată de prevederile art.117-122 din Legea nr.85/2014, ce reprezintă o varietate a acţiunii pauline sau revocatorii, impunând verificarea îndeplinirii  condiţiilor acţiunii civile astfel cum sunt enumerate de dispoziţiile art.32 Cod procedură civilă.

A menționat că acţiunea înregistrată având o natură juridică specială este completată de o varietate a acţiunii pauliene sau revocatorii, fiind vorba despre două temeiuri juridice distincte, respectiv două acţiuni civile distincte cu regimuri juridice diferite, considerând că demersul judiciar al apelantului-reclamant este inadmisibil.

Curtea constată în prealabil că prima instanță a respins acțiunea apelantului-reclamant ca inadmisibilă, fără a pune în discuția părților excepția inadmisibilității, cu încălcarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare al acestuia.

Potrivit art. 14 alin. 4-6 din Codul de procedură civilă,  părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu; instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate; instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

De asemenea, conform art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Se observă că prima instanță a reținut că precizarea de acțiune este întemeiată pe art. 117-122 din Legea 85/2014, deși apelantul-reclamant a indicat ca și temei de drept disp. art. 84 coroborat cu art. 87 alin. 1 lit. a raportat la art. 5 pct. 66 lit. d din Legea 85/2014.

Or, instanța nu este măsură să modifice din oficiu, fără a pune în discuția părților, temeiul de drept al acțiunii ce a fost stabilit, potrivit principiului disponibilității de reclamant.

Potrivit art. 204 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat; în acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

În speță, apelantul-reclamant a respectat aceste norme legale, formulând precizarea/completarea acțiunii la primul termen de judecată. În această situație, prima instanță ar fi trebuit să soluționeze demersul judiciar al acestuia, astfel cum a fost modificat și ținând seama de motivele de fapt și de drept indicate de acesta.

Văzând prevederile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, având în vedere că prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, iar apelantul-reclamant a solicitat anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea a admits apelul reclamantului și a procedat de această manieră.

În baza art. 451-455 din Codul de procedură civilă, nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare