Recunoașterea dreptului de deducere cu privire la cheltuielile aferente edificării imobilelor care au făcut obiectul unor tranzacții. Importanța folosirii imobilului ca locuință personală.

Utilizarea în scop personal a unui bun imobil este un aspect de fapt care poate rezulta din mai multe împrejurări. Modalitatea prin care se realizează atributul folosinței este foarte variată și nu a fost supusă unor restrângeri de natură legală, astfel că nici instanței nu-i este permis să o facă.

Textul legal nu face referire la noțiunea de domiciliu ci la cea de locuință, persoana fizică fiind liberă să dețină și alte bunuri imobile clădiri în afară de cea care reprezintă domiciliul său, fără ca acest aspect să constituie, prin el însuși, activitate economică supusă TVA – ului.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că noțiunea folosită de norma fiscală (construcțiile și, după caz, terenul aferent acestora, proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în scop de locuință, inclusiv casele de vacanță, orice alte bunuri utilizate în scop personal de persoana fizică) este mult mai largă decât cea utilizată de instanța de fond în analiza ei, respectiv art. 2 lit. a) din Legea nr.114/1996 (construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii).

Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 3385/18 octombrie  2017

1. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr.(…) pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a fost admisă  în parte acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamantul Ț.S.  în contradictoriu cu pârâtele A.J.F.P.S. și D.G.R.F.P.B., cu consecința anulării în parte a Deciziei nr.(…) emisă de D.G.R.F.P.B.  și deciziei de impunere nr.(…)  emisă de A.J.F.P.S., respectiv în ceea ce privește suma de 54.306 lei din care: 40.775 lei reprezintă TVA, 11.672 lei dobânzi și 1859 lei penalități de întârziere. A fost respinsă cererea de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr.(...).

Au fost obligate pârâtele să achite reclamantului suma de 4410 lei cheltuieli de judecată.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul și pârâta  D.G.R.F.P.B. prin A.J.F.P.S.

În susținerea recursului său, reclamantul înțelege să invoce motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 din Noul Cod de procedură civilă, din următoarele considerente:

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept aplicabile în cauză întrucât, în ceea ce privește definirea locuinței personale, așa cum rezultă din prevederile normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. 127 alin.1 din codul fiscal în vigoare în anul  2010, pentru stabilirea caracterului de locuință personală nu este necesar ca aceasta să fie identică cu locuința de domiciliu. Prevederile legale menționate nu fac nicio referire la domiciliu ca și condiție pentru a stabili că vânzarea unui bun imobil nu reprezintă o activitate economică și nici nu rezultă din această normă că imobilul în cauză ar fi trebuit folosit exclusiv și în mod continuu în scop de locuință pentru ca vânzarea lui să nu fie considerată activitate economică.

În al doilea rând, rezultă din înscrisurile depuse la dosar faptul că reclamantul a solicitat, anterior vânzării, stabilirea domiciliului său la acel imobil, manifestând intenția de a locui la imobilul din strada G. nr.(…). Faptul că buletinul a fost emis cu întârziere, doar la data de 7.04.2010, nu contrazice susținerea sa.

Pe de altă parte, rezultă din procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 10.09.2008 că, în anul 2008, construcția era deja edificată, fiind intabulată în Cartea funciară conform  Încheierii (…)  astfel că reclamantul a putut locuit efectiv în imobil, chiar dacă în condiții improprii.

În același sens, ambii martori audiați au declarat că reclamantul împreună cu tatăl său și un unchi al acestuia au locuit efectiv, atât ziua cât și noaptea, în imobil, inclusiv în partea de imobil ce a constituit ulterior apartamentul numărul (…), vândut în anul 2010.

În fine, nu se poate considera că faptul locuirii temporar și provizoriu în acel imobil, în condiții improprii, a fost realizat pro causa pentru ca reclamantul să poată beneficia de scutire la plata TVA în condițiile în care, la momentul edificării aceste construcții, respectiv în anul 2008, acesta nu avea nici cea mai vagă idee că activitatea desfășurată de el reprezenta o activitate economică ce intra sfera de aplicare a TVA.

În consecință apreciază că vânzarea imobilului situat în  S.  strada G. nr.(…)  ap.(…) nu reprezintă activitate economică, venitul obținut din această tranzacție nu poate fi inclusă în cifra de afaceri și nu poate fi luat în calcul pentru stabilirea datei la care a depășit plafonul de scutire de plata TVA, astfel că varianta corectă de calcul a TVA datorat este varianta 1 din Raportul de expertiză întocmit în cauză .

În susținerea recursului său, pârâta înțelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.4 și 8 din Noul Cod de procedură civilă, din următoarele considerente:

Instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești în sensul că, deși a reținut ca fiind corectă starea de fapt înscrisă în actele administrativ fiscale privitoare la activitatea economică desfășurată de intimat, cuantumul veniturilor realizate, avansuri încasate, data de la care a intervenit calitatea de plătitor de TVA, suma a datorată cu titlul de TVA, așa cum este înscrisă în varianta 2 din expertiza contabilă, a recunoscut și a acordat intimatului dreptul de deducere al TVA pentru cuantumul în scris în facturile depuse la dosarul cauzei, trecând astfel peste dispozițiile Codului fiscal care prevăd obligațiile și drepturile corelative ale plătitorilor de TVA.

Deși legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea realizării dreptului de deducere pe cale administrativă, prin intermediul decontului, depus imediat după înregistrarea în scopuri de TVA, instanța de fond s-a substituit organul fiscal și a  stabilit  cuantumul TVA de restituit de la bugetul general consolidat al statului.

Se apreciază că instanța de fond nu poate să dispună asupra bugetului prin nici un fel de operațiuni, nici de plată, nici de compensare în ceea ce privește TVA deductibil, astfel încât hotărârea apare ca fiind nelegală.

În ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere se apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când a validat concluziile expertizei și anulat acest tip de obligații fiscale, din moment ce calculul efectuat de expert a fost înlăturat prin considerentele hotărârii.

3. Poziția intimatei

Intimata A.J.F.P.S.  în nume propriu  și  pentru  D.G.R.F.P.B. a  formulat întâmpinare  prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

În susținerea opțiunii sale procesuale arată că instanța de fond a reținut, în mod corect, că imobilul situat în S. strada G. nr .(…), ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub numărul (…)  din 01.03.2010, nu a fost folosit în scopuri personale, ca locuință, la data recepției construcției, respectiv 10.09.2008, anterior datei vânzării, atât timp cât adresa de domiciliu a reclamantului este cea din S. strada H.  nr.(…)  ap.(…), conform datelor sale de identificare.

Intimata apreciază că, important în stabilirea caracterului personal al folosirii locuinței, este faptul că intimatul nu are domiciliul la adresa din strada G. nr.(…). Reprezintă un argument întemeiat faptul că el recunoaște că nu deținea toate actele necesare pentru emiterea unui nou act de identitate astfel că recunoaște propria culpă.

Argumentul  referitor la solicitarea emiterii unui nou buletin soldat cu emiterea acestuia după data încheierii contractului de vânzare cumpărare nu poate fi considerat suficient în dovedirea folosinței în scop personal al locuinței supuse vânzării.

În consecință apreciază că data depășirii plafonului de scutire o reprezintă 30.03.2010 motiv pentru care, în mod întemeiat, a reținut instanța de fond că reclamantul devenea plătitor de TVA începând cu data de 01.05.2010 .

Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare față de recursul pârâtei deși avea această obligație potrivit art. XVII alin. 3 raportat  la art. XV alin. 3 din Legea nr.2/2013.

4. Soluția instanței de control judiciar 

Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, curtea a constatat următoarele:

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 din Noul Cod de procedură civilă, respectiv când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, curtea reține că acesta nu este întemeiat.

Acest motiv de casare nu este întemeiat, justificat de faptul că instanța de judecată este singura competentă să se pronunțe asupra legalității măsurii luate de către organul fiscal cu privire la solicitarea reclamantului recurent de acordare a dreptului de deducere.

Așa cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecție fiscală și a deciziei de soluționare a contestației, reclamantul recurent a solicitat cu ocazia inspecției fiscale și în faza administrativă prealabilă sesizării instanței de contencios administrativ să îi fie recunoscut dreptul de deducere cu privire la cheltuielile aferente edificării imobilelor ce au făcut obiectul tranzacțiilor pentru care organul fiscal a stabilit că era obligat să plătească TVA.

Așa cum s-a arătat în mod constant jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul de deducere constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA ului, care, în principiu, nu poate fi limitat și se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea Gabalfrisa și alții, C 110/98-C 147/98, EU:C:2000:145, punctul 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C 590/13, EU:C:2014:2429, punctele 30 și 31, Hotărârea Salomie și Oltean, C 183/14, ECLI:EU:C:2015:454, punctul 56).

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că principiul fundamental al neutralității TVA ului impune ca deducerea taxei în amonte să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (Hotărârea Ecotrade, C 95/07 și C 96/07, EU:C:2008:267 punctul 63, Hotărârea Uszodaépítő, C 392/09, EU:C:2010:569, punctul 39, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C 385/09, EU:C:2010:627, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C 590/13, EU:C:2014:2429, punctul 38, Hotărârea Salomie și Oltean, C 183/14, ECLI:EU:C:2015:454, punctul 58 ).

Înregistrarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din Directiva 2006/112, precum și obligația persoanei impozabile de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitatea, prevăzută la articolul 213 din această directivă, nu constituie decât cerințe de formă în scopul controlului, care nu pot pune în discuție în special dreptul de deducere a TVA ului, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile materiale care dau naștere acestui drept (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C 385/09, EU:C:2010:627, punctul 50, Hotărârea Tóth, C 324/11, EU:C:2012:549, punctul 32, și Hotărârea Ablessio, C 527/11, EU:C:2013:168, punctul 32, Hotărârea Salomie și Oltean, C 183/14, ECLI:EU:C:2015:454, punctul 60).

În condițiile în care s-a stabilit că Directiva 2006/112 se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost depus decontul taxei datorate (Hotărârea Salomie și Oltean, C 183/14, ECLI:EU:C:2015:454, punctul 65) iar organul de inspecție fiscală nu a făcut altceva decât să refuze de plano acordarea dreptului de deducere reclamantului, deși acesta l-a solicitat, tocmai pentru cerințe de formă incompatibile cu normele europene, în mod evident instanța era legal sesizată și competentă să analizeze inclusiv caracterul nejustificat al refuzului de recunoaștere al acestui drept.

Ca atare ceea ce a fost chemată să facă instanța de fond se înscrie în exercitarea atribuțiilor puterii judecătorești motiv pentru care critica formulată de recurenta pârâta nu poate fi primită.

În ce privește  motivul prevăzut de art. 488  alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă 2010, respectiv când hotărârea  a fost dată cu încălcarea  sau aplicarea greșită a normelor de drept material, curtea constată că sentința nu este la adăpost de criticile formulate de reclamantul recurent.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată și ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deși se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

Reclamantul recurent critică modalitatea de aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 127 din Codul fiscal în condițiile în care susține  că imobilul situat în S., Str. G., nr.(…), ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.(…), ar fi fost folosit ca locuință personală anterior vânzării, respectiv de la data recepției construcției, 10.09.2008.

Potrivit art. 127 din Codul fiscal, forma în vigoare la 01.03.2010,

(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

(2^1) Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.

 Potrivit pct. 3 alin. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal,

 În aplicarea prevederilor alin.(1), persoanele fizice nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. În categoria bunurilor utilizate în scopuri personale se includ construcțiile și, după caz, terenul aferent acestora, proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în scop de locuință, inclusiv casele de vacanță, orice alte bunuri utilizate în scop personal de persoana fizică, precum și bunurile de orice natură moștenite legal sau dobândite ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate.

În opinia  instanței  de fond, reclamantul nu a putut folosi acest imobil în scop personal întrucât:

- la data încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamantul avea domiciliul în S., Str. H. nr.(…) , ap.(…), județul S.;

- chiar dacă a fost folosit de reclamant în fapt ca „locuință” deși nu era finalizat, imobilul nu îndeplinea efectiv condițiile prevăzute de art.2 lit.a) din Legea nr.114/1996  pentru a fi considerat locuință, fiind racordat la rețeaua electrică, la rețeaua de apă și canalizare abia ulterior vânzării, respectiv în anul  2011 și 2014;

- faptul că reclamantul a locuit temporar și provizoriu într-o clădire improprie unei asemenea destinații, nu este de natură să o transforme în „locuință”, fiind evident că reclamantul a procedat astfel exclusiv cu scopul de a beneficia de scutirea de  plata TVA, ceea ce echivalează cu o fraudă la lege.

Cu privire la primul argument, reținut și de organul fiscal, Curtea apreciază că acesta este lipsit de relevanță întrucât, textul legal nu face referire la noțiunea de domiciliu ci la cea de locuință, persoana fizică fiind liberă să dețină și alte bunuri imobile clădiri în afară de cea care reprezintă domiciliul său, fără ca acest aspect să constituie, prin el însuși, activitate economică supusă TVA – ului.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că noțiunea folosită de norma fiscală (construcțiile și, după caz, terenul aferent acestora, proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în scop de locuință, inclusiv casele de vacanță, orice alte bunuri utilizate în scop personal de persoana fizică) este mult mai largă decât cea utilizată de instanța de fond în analiza ei, respectiv art.2 lit.a)  din  Legea nr.114/1996 (construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii).

Or utilizarea în scop personal a unui bun imobil este un aspect de fapt care poate rezulta din mai multe împrejurări. Modalitatea prin care se realizează atributul folosinței este foarte variată și nu a fost supusă unor restrângeri de natură legală, astfel că nici instanței nu-i este permis să o facă.

Așa cum rezultă din probele testimoniale administrate în cauză, aspect reținut de altfel și de către judecătorul fondului, imobilul nr.(…) situat  în  S., Str. G. nr.(…),  a fost folosit de reclamant în fapt ca „locuință” deși acesta nu îndeplinea efectiv condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerat locuință, nefiind racordat la rețelele de utilități. De altfel martorul P. a relatat că el îi furniza reclamantului apă și curent.

Faptul folosirii acestei construcții pentru o perioadă relevantă de timp, în mod continuu, pentru a asigura necesitatea de locuit  a reclamantului, independent de racordarea sa la rețelele publice de utilități (folosind totuși apă și energie „de împrumut”) permite a se concluziona că, în sensul normei fiscale mai sus citate, bunul imobil respectiv a fost utilizat în scop personal.

Argumentul instanței de fond privitor la pretinsa fraudă la lege nu poate fi primit întrucât, la momentul 2008, reclamantul nu avea reprezentarea derulării unei activități economice, dezvoltate după obținerea autorizațiilor de construire din 2009, finalizată prin declararea sa ca persoană impozabilă.

Pe de altă parte, trebuie reținut și faptul că în anul  2008, construcția era deja edificată, procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor fiind încheiat la 10.09.2008, iar imobilul fiind intabulat în Cartea funciară conform Încheierii (…).

Conform art. 141 alin. 2 lit. f) din Codul fiscal, este scutită de plata TVA,  livrarea de construcții/părți de construcții și a terenurilor pe care sunt construite, precum și a oricăror altor terenuri. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții noi sau de terenuri construibile. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele:

 3. livrarea unei construcții noi sau a unei părți din aceasta înseamnă livrarea efectuată cel târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcției sau a unei părți a acesteia, după caz, în urma transformării;

Conform pct.37 alin.3 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal,

Se consideră a fi data primei ocupări, în cazul unei construcții sau a unei părți din construcție care nu a suferit transformări de natura celor menționate la pct. 4 al art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, data semnării de către beneficiar a procesului-verbal de recepție definitivă a construcției sau a unei părți din construcție.

Având în vedere că, în speță, procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost încheiat la 10.09.2008, imobilul respectiv putea fi considerat nou, în sensul normei fiscale mai sus enunțate, până la data de 31.12.2009.

În consecință, tranzacția ce a făcut obiectul contractului nr.(…), viza o construcție folosită  în  scop  personal și care nu avea calitatea de imobil nou la data vânzării, astfel că ea a fost considerat în mod nelegal ca fiind activitate economică.

Cum ea a fost singura operațiune realizată în anul 2010, nu poate fi luată în considerare, conform pct.3 alin.5 din Titlul VI din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate  prin HG nr.44/2004, cu referire la prevederile art.127 din Codul fiscal, la stabilirea momentului la care recurentul reclamant a devenit persoană impozabilă.

Analizând succesiunea tranzacțiilor realizate de reclamant, prin raportare la prevederile art.127 alin.3^1 din Codul fiscal coroborat cu pct.3 alin.5 din Norme, curtea observă că acesta a încheiat în luna noiembrie 2011, contractul de vânzare cumpărare nr.(…) pentru care a încasat suma de 225.707 lei.

Această operațiune a fost urmată, în același an, de o alta, respectiv  contractul de vânzare cumpărare nr. (…).

 Potrivit pct. 3 alin. 5 din Norme chiar dacă prima livrare este considerată ocazională, dacă intervine o a doua livrare în cursul aceluiași an, prima livrare nu va fi impozitată dar va fi luată în considerare la calculul plafonului prevăzut la art.152 din Codul fiscal. Livrările de construcții și terenuri, scutite de taxă conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, sunt avute în vedere atât la stabilirea caracterului de continuitate al activității economice, cât și la calculul plafonului de scutire prevăzut la art. 152 din Codul fiscal.

Ca atare, vânzarea imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr.(…)  este relevantă cu privire la stabilirea caracterului de continuitate și la calculul plafonului de scutire. Cum suma de 51.700 Euro (225.707 lei) este superioară sumei de 35.000 Euro, recurentul reclamant avea obligația ca să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA in termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de scutire,  respectiv până la data de  10.12.2011 prin depunerea  declarației  de mențiuni  070  la  D.G.F.P.S. pentru luarea în evidența ca plătitor de TVA. Astfel că, urmare a depășirii plafonului de TVA la data de 21.11.2011, persoana impozabilă  T.S. devine  plătitor  de TVA începând  cu data de 01.01.2012. Astfel, pentru operațiunile realizate după acest moment, reclamantul recurent avea obligația să colecteze un TVA de 56.420,70 lei, calculat prin luarea în considerare a prețului contractului ca fiind prețul final care include și TVA, aspect reținut de altfel și în decizia de soluționare a contestației.

Pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor  art.145  alin.(2)  lit.a)  din Legea nr.571/2003 care stabilesc dreptul persoanei impozabile de a deduce taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor  operațiuni taxabile, cu luarea în considerare a  înscrisurilor depuse,  prin raportul de expertiză efectuat de expert contabil Ș.A. s-a reținut faptul că realitatea construirii imobilelor care au făcut obiectul contratelor de vânzare cumpărare este certă, prin urmare în mod clar construirea lor a implicat anumite costuri, că aceste costuri au putut fi determinate, contrar celor susținute de  recurenta pârâtă, pe bază de documente contabile și justificative, expertul contabil judiciar stabilind o TVA deductibilă (aferentă imobilelor care reprezintă operațiuni impozabile și taxabile) în valoare de  35.770 lei.

 Având în vedere principiile statuate de Curtea de Justiție a Uniunii  Europene, derivând din principiul fundamental al neutralității TVA  stabilit  prin  Directiva 2006/112/CE, potrivit cărora, dreptul de deducere al TVA este un drept ce în principiu nu poate fi limitat, acesta trebuie recunoscut dacă sunt îndeplinite cerințele de fond, chiar dacă anumite condiții de formă nu ar fi îndeplinite, iar „faptul de a sancționa nerespectarea de către persoana impozabilă a obligațiilor contabile și a celor privind declarațiile cu refuzul dreptului de  deducere depășește în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de asigurare a executării corecte a acestor obligații...” (Hotărârea Salomie  și Oltean, C 183/14, ECLI:EU:C:2015:454, punctul 63), instanța de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, dar contrar susținerilor recurentei pârâte, urmează a face aplicarea prioritară a dreptului unional și a recunoaște dreptul de deducere în favoarea reclamantului recurent pentru suma determinată de expertul contabil.

Potrivit calculului efectuat de expert în răspunsul al obiectivul nr. 4 - varianta 1, în varianta în care imobilul din Str. G. nr.(…) are statut de locuință, TVA de plată este în cuantum de 20.650,65 lei, majorările sunt în cuantum de 14.355,46 lei, iar penalitățile de 7.354,57, astfel că actele administrativ fiscale atacate sunt legale pentru obligația totală de 42.361,57 lei.

Reținând că dispozițiile art. 127 din Codul fiscal coroborate cu pct. 3 alin. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal au fost greșit interpretate, curtea a constatat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă 2010 este incident și ca atare, recursul declarat  de reclamantul  T.S.  urmează a fi admis potrivit art. 496 alin. 2 din același act normativ, sentința casată în parte și acțiunea admisă în parte în sensul anulării actelor atacate pentru suma de 171.237,32 lei din care: 121.777,35 lei reprezintă TVA, 35.450,54 lei dobânzi și 14.009,43 lei penalități de întârziere.

Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute, ele devenind definitive prin nerecurare.

Pe de altă parte, pentru considerente expuse, recursul declarat de  pârâta  D.G.R.F.P.B.  prin  A.J.F.P.S.  a fost respins ca nefondat iar, față de prevederile art. 453 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă  a fost obligată pârâta recurentă să achite reclamantului intimat suma de 1.150 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu apărător ales.

Domenii speta

Spete similare