Principiul disponibilităţii. Faptul că cererea reclamantului adresată autorităţii publice nu a fost rezolvată în mod favorabil, nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor din legea contenciosului administrativ.

Principiul disponibilităţii. Faptul că cererea reclamantului adresată autorităţii publice nu a fost rezolvată în mod favorabil, nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor din legea contenciosului administrativ. Decizia nr. 3/30.01.2017 a Î.C.C.J., se aplică în litigii civile în cadrul cărora se verifică refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a înstrăina terenul.

Prin sentinţa numărul 945 din 02.04.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 13881/63/2017, a fost respinsă acţiunea privind pe reclamantul X, în contradictoriu cu pârâţii A, B şi C.

Împotriva sentinţei numărul 945 din 02.04.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 13881/63/2017, a formulat recurs reclamantul X, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate si, având in vedere dispozițiile art. 20, alin. 3 din Legea nr. 554/2004, in urma rejudecării litigiului in fond, sa se admită acțiunea formulata si sa se dispună obligarea pârâților la soluționarea cererii înregistrată la Primăria municipiului Craiova, sub nr. 68134/17.05.2017.

Recurentul a considerat ca hotărârea instanței de fond a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept material. A invocat dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. h şi art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004

Recurentul se consideră vătămat într-un drept recunoscut de lege, prin nesoluționarea cererii de cumpărare a suprafeței de 50,37 mp teren aferent construcției al cărei proprietar este, înregistrată la Primăria municipiului Craiova, sub nr. 68134/17.05.2017, în termenul expres reglementat de lege.

Prin Decizia nr. 3/2017, pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție, Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in dosarul nr. 3370/1/2016, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Dolj Secția I civilă, si s-a stabilit ca, in interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 9, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului, cu modificările ulterioare, coroborate cu art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicate, stabilește ca proprietarul construcției are dreptul sa dobândească proprietatea si asupra terenului aferent acesteia si sa solicite, in caz de refuz, pe calea acțiunii in justiție, obligarea la perfectarea contractului de vânzare - cumpărare.

Doar in cazul refuzului autorității administrative de vânzare a suprafeţei de teren, recurentul poate solicita instanței de judecata obligarea acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având in vedere Decizia nr. 3/2017, pronunțată de către ÎCCJ, Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in dosarul nr. 3370/1/2016.

A menționat instanța de fond faptul ca întârzierea soluționării cererii nu a depășit un termen rezonabil si nu poate fi apreciata ca un refuz nejustificat. Atâta timp, însă, cat termenul de soluționare este reglementat de lege in mod expres, nu se poate pune problema unui așa-zis termen rezonabil. Nu poate fi lăsată la latitudinea autorităților administrative durata de soluționare a unor cereri, întrucât acestea pot acționa in mod discreționar.

In mod greșit a reținut instanța de fond faptul ca întârzierea nu s-a datorat conduitei culpabile a autorităților, întrucât Decizia nr. 3/2017, pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție, Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, in dosarul nr. 3370/1/2016, a  publicata in monitorul oficial la data de 24.02.2017. A trecut așadar mai mult de un an si o luna de la aceasta data si pana la pronunțarea soluției instanței de fond.

Deși au trecut peste 10 luni de la depunerea cererii, acest termen este considerat unul rezonabil de instanța de fond la data pronunțării hotărârii (02.04.2018). Deși termenul legal de soluționare este de 30 de zile, instanța de fond nu justifica de ce nu este aplicabil termenul prevăzut de art. 2, alin. 1, lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

In drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488, alin. l, pct. 8 Cod de Procedură Civilă si art. 20, alin. 3 din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare.

Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului Craiova sub nr. 68134/17.05.2017, reclamantul a solicitat să îi fie aprobată cumpărarea suprafeţei de 50,37 mp teren aferent construcţiei al cărei proprietar este. Întrucât nu i s-a răspuns la cerere, la data de 19.12.2017, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâţilor la soluţionarea cererii.

Curtea constată că instanţa de fond a reţinut că reclamantul a investit instanta cu o actiune în contencios administrativ având ca obiectul refuzul nejustificat al autorităţii publice de rezolvare a cererii având ca obiect aprobarea cumpărării suprafeţei de 50,37 mp teren aferent construcţiei al cărei proprietar este.

Potrivit principiului disponibilităţii, părţile au posibilitatea de a dispune de obiectul procesului, precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, iar instanţa nu poate depăşi limitele cererii de chemare în judecată care determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect, care constituie pretenţia dedusă judecăţii.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. h şi i din Legea nr. 554/2004 „ (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...); h) nesoluţionare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen; i) refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;”

Instanţa de fond a reţinut că prin H.C.L. nr. 172/2017 s-a aprobat vânzarea, fără licitatie, dar cu îndeplinirea  anumitor condiţii, a terenurilor cu destinaţia de curte aferente construcţiilor cu destinaţia de locuinţe cumpărate în condiţiile Legii nr. 112/1995. Prin H.C.L. 430/2017 s-a aprobat Regulamentul privind vânzarea terenurilor, la sfârşitul anului 2017 fiind demarată şi procedura de desemnare a comisiei din cadrul Consiliului Local care are ca atribuţie analizarea cererilor de cumpărare.

Instanţa de fond a reţinut că, împrejurarea că nu s-a dat curs cererii reclamantului, imediat după formularea acesteia, sau în decurs de 30 zile, prevăzute de lege, nu s-a datorat conduitei culpabile a autorităţilor, ci tocmai măsurilor luate de către pârâţi în vederea reglementării situaţiei acestor imobile, neexistând un refuz nejustificat.

Instanţa de fond a avut în vedere, analizând caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, şi cele statuate de Înalta Curte de Casatie şi Justitie, în decizia nr. 718 din 14 februarie 2014, respectiv: „instanta de contencios administrativ nu trebuie să se limiteze la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorităţii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare raţională a acesteia, pentru ca principiul proporţionalităţii măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporţionate în raport cu scopurile vizate, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96.”

Într-adevăr, potrivit Deciziei nr. 3/30.01.2017, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 9, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, coroborate cu art. 37din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicate, stabilește că proprietarul construcției are dreptul să dobândească proprietatea și asupra terenului aferent acesteia și să solicite, în caz de refuz, pe calea acțiunii în justiție, obligarea la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.”

Însă, trebuie menţionat că sesizarea a fost formulată într-un litigiu aflat pe rolul secţiei civile a tribunalului, acţiunea civilă având ca obiect obligarea pârâţilor să încheie contract de vânzare-cumpărare reclamanţilor pentru terenul aferent casei de locuit, pe care şi-au manifestat intenţia să-l achiziţioneze, teren pentru care au susţinut că au un drept de preemţiune la cumpărare instituit prin Legea nr. 112/1995, lege în baza căreia au dobândit şi proprietatea construcţiei.

Decizia nr. 3/30.01.2017 a Î.C.C.J., invocată de recurentul reclamant, se aplică în litigii civile în cadrul cărora se verifică refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a înstrăina terenul. Faptul că terenul se află în patrimoniul şi în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale reprezintă o condiţie de verificat în persoana înstrăinătorului care asigură valabilitatea vânzării, tot într-un litigiu civil.

În cauză, instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu exercitarea unui control asupra legalităţii actului administrativ privind refuzul pârâtei, control în care a verificat conformitatea actului administrativ cu legea şi, în raport de constatările de fapt şi de drept reţinute în considerentele hotărârii, în mod corect a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii.

În analiza cererii, instanţa de fond a apreciat dacă, prin raportare la dispoziţiile legale pe care reclamantul le-a invocat ca temei al cererii sale, pretenţiile acestuia sunt întemeiate.

Instanţa de fond a verificat dacă în cauză poate fi reţinut un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului şi, raportat la obiectul şi temeiurile acţiunii, în mod corect a apreciat că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat de soluţionare a cererii adresată pârâţilor, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004, ca exprimare explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea reclamantului.

Faptul că cererea reclamantului adresată autorităţii publice nu a fost rezolvată în mod favorabil, nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor din legea contenciosului administrativ.

După cum rezultă fără îndoială, reclamantul nu a solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004.

În speţă, trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 conform cu care  „(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.”

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, sentinţa recurată fiind legală, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din N.C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare