Refuzul organului fiscal de a da curs solicitării întemeiată pe prevederile art. 168 C.proc.fiscală, în raport de soluţia definitivă pronunţată de instanţă.

Refuzul organului fiscal de a da curs solicitării întemeiată pe prevederile art. 168 C.proc.fiscală, în raport de soluţia definitivă pronunţată de instanţă. În lipsa revizuirii hotărârii definitive, organul fiscal nu era îndreptăţit să reanalizeze situaţia de fapt şi să adopte eventual o soluţie diferită. Instanţa de recurs nu ar mai putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii recurate dacă ar analiza un alt temei juridic, cu un regim legal distinct faţă de cele examinate de instanţa de fond.

Prin sentinţa nr. 254 din data de 29 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 12554/63/2017, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat. A fost respinsă cererea formulată de reclamanţii X1 şi X2, în contradictoriu cu pârâtele Y şi Z, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 254 din data de 29 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 12554/63/2017, au formulat recurs reclamanţii X1şi X2.

În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi au susţinut că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este vădit nelegală.

Recurenţii au arătat că, prin acțiune au menționat în sinteză faptul că în anul 2009, ANAF - Direcția Finanțelor Publice Dolj, a cărei activitate a fost preluată prin reorganizare de către pârâtă, în urma unui control fiscal, a emis decizia de impunere 61117/2009 și recurenţii au fost obligați la plata sumei de 190.239 lei TVA, respectiv 171.265 lei reprezentând accesorii, decizie menținută apoi prin respingerea contestației, conform act. 472/2009, acte administrative fiscale menținute definitiv prin decizia civilă 2167/2011 a Curții de Apel Craiova în dosarul 1776/63/2011.

Prin acțiunea ce a fost depusă la instanță la 25.10.2017, și în care a fost pronunțată sentința împotriva căreia au declarat prezentul recurs, au solicitat ca pârâta să fie obligată să revizuiască administrativ deciziile fiscale și să le restituie sumele încasate nelegal, astfel cum a fost stabilit cu autoritate de lucru interpretat, prin hotărâri preliminare pronunțate de C.J.U.E., în cauze similare cu cele ce au format cele două decizii fiscale ce îi privesc și anume în cauzele 249/12 Corina Tulică, 250/12, Călin Plavoșin din 07.11.2013, respectiv cauza 183/14 - Salomie-Oltean, pronunțată la 09.07.2015.

Prin aceste hotărâri preliminare, pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, s-a constatat că pentru actele fiscale de impunere privind tranzacții imobiliare s-a calculat T.V.A. și accesorii cu încălcarea prevederilor dreptului european, anume Directiva 2006/112/CE, dar și principiile care guvernează aplicarea și respectarea T.F.U.E., anume principiul cooperării loiale, principiul echivalenței și principiul efectivității. Au precizat că în aceste cauze, au fost analizate și constatate încălcări ale tratatului, încălcări regăsite în mod explicit și în cauza soluționată în anul 2011, care a menținut actele administrativ fiscale din anul 2009.

Ca temei pentru revizuirea administrativă, recurenţii au invocat și prevederile Legii nr. 554/2004, art. 117 Cod Procedură Fiscală anterior, art. 168 Cod Procedură Fiscală, art. 148 din Constituție, respectiv art. 5 Cod Civil. În contestațiile lor din anul 2009, au susținut că impunerea la T.V.A. și accesorii este nelegală, încălcându-se normele sistemului comun al T.V.A., respectiv art. 12, art. 73 și art. 78 din Directiva 2006/112/CE, în mod concret că nu se admite deducerea cheltuielilor efectuate de către contribuabil, că se aplică T.V.A. la T.V.A., sau că, în mod nelegal, a fost reîncadrat venitul obținut ca persoană fizică din transferul proprietăților imobiliare, ca venit dintr-o activitate independentă, printr-o decizie emisă abuziv și că, prin această metodă, s-au încălcat principiile dreptului european, iar accesoriile s-au calculat, de asemenea, având în vedere o bază de impunere greșit stabilită, dar și încălcându-se principiul proporționalității.

Au arătat că au prezentat în susținerea cererii de revizuire administrativă hotărârea CJUE pronunțată în cauza 453/00 din 2004 - Kuhne & Heitz, după cum și prevederi legale din legislația fiscală, anume art. 7, art. 21, art. 41 respectiv art. 49 Cod Procedură Fiscală.

Pârâta a formulat întâmpinare și a invocat excepția autorității lucrului judecat, iar pe fond respingerea, reiterând și susținând contrar celor demonstrate în cauzele soluționate cu autoritate de lucru interpretat de către CJUE, refuzând astfel să înțeleagă gravele abuzuri săvârșite, argumentând că actele sale fiscale au fost legale și că impunerile au fost stabilite corect.

În termenul notificat de instanță, au răspuns la întâmpinare și au solicitat respingerea excepției, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 430-432 Cod Procedură Civilă, dar și pentru că, în principal, hotărârile Curții de Justiție sunt izvor de drept, sunt obligatorii, au caracter declarativ și efect retroactiv, iar actele sau normele contrare celor constatate de Curte ca fiind neconforme dreptului european, sunt fără efecte, deci ilegale.

În ceea ce privește răspunsul pârâtei referitor la fondul cererii lor, recurenţii au solicitat să se constate că nu se răspunde la obiectul acțiunii şi, astfel, se nesocotește pe de-o parte obligația de respectare a Tratatului prevăzut de art. 148 din Constituție, dar și soluțiile pronunțate de instanțe, după anul 2015, în care s-au aplicat în mod efectiv prevederile din hotărârile preliminare menționate.

Instanța a respins excepția autorității lucrului judecat și a judecat acțiunea pe fond, dispunând respingerea acesteia, cu o analiză care nu răspunde motivelor și temeiurilor de drept precizate, sentința având o motivare străină argumentelor din acțiune și temeiurilor juridice invocate. (art. 5 Cod Civil, art. 148 Constituție, cauza Simmenthal - CJUE, art. 4 și art. 267 din TFUE) și cu încălcarea normelor de drept material.

Cu privire la motivele de casare, recurenţii au învederat următoarele aspecte:

a. Conform art. 488 pct. 6 Cod Procedură Civilă, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa cum au precizat la punctul a, au solicitat revizuirea administrativă a actelor fiscale, prin obligarea pârâtei la această procedură, aceasta refuzând în cadrul sesizării prealabile pe care au formulat-o inițial, revizuire administrativă pe care au întemeiat-o, argumentând cu cauza 453/00/2004, dar și articolele din legea națională, în principal art. 49 Cod Procedură Fiscală,

Prin sentință, pe fond a fost respinsă acțiunea cu precizarea că instanțele de judecată s-au pronunțat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 613 din 15.03.2011, rămasă definitivă, astfel că organul fiscal, în mod corect nu a dat curs solicitării bazată pe art. 168 Cod Fiscal.

Această motivare este făcută de aceeași instanță care a respins excepția autorității lucrului judecat și încearcă, astfel, soluționarea cu o motivare prin care face trimitere la art. 168, dar fără să analizeze și celelalte articole din Codul de Procedură Fiscală, în principal art. 49, care, la alin. c, precizează că actul administrativ fiscal este nul dacă este afectat de o gravă și evidentă eroare.

Eroarea evidentă și gravă este definită în sensul că ea intervine atunci când cauzele care au stat la baza emiterii actului fiscal sunt atât de viciat încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa. Această eroare evidentă este demonstrată prin hotărârile preliminare emise de CJUE și menționate în acțiune.

De asemenea, instanța nu a analizat în concret și efectiv hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate în cauză, astfel că aceasta nu răspunde obiectului acțiunii și nici temeiurilor invocate de recurenţi, fapt ce demonstrează încălcarea normelor europene și obligația corelativă a autorității române (administrativă și judecătorească) să respecte hotărârile preliminare și, deci, principiile din art. 10 TFUE și au solicitat să se constate existența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod Procedură Civilă, motivarea din sentință fiind argumentată cu explicații ce nu respectă normele directivelor și normelor europene, adică tocmai acele cauze grav viciate de care vorbește art. 49 Cod Procedură Fiscală.

b. Potrivit art. 488 pct. 8 Cod Procedură Civilă, se dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acțiunea a fost justificată și întemeiată prin invocarea mai multor hotărâri pronunțate de CJUE prin care au fost constatate în cauze similare precum cauza recurenţilor din anul 2011, că actele administrative fiscale au fost emise cu nesocotirea și încălcarea normelor dreptului european, astfel că actele respective nu pot produce efecte juridice. Au exemplificat cauzele Plavoșin, Tulică, Salomie și Oltean, dar și cauza 453/00/2004 - Kuhne Heitz, prin care se aplică revizuirea administrativă, astfel cum au solicitat-o recurenţii, dar și cauza Simmenthal 106/77.

Instanța de fond avea obligația să procedeze la o analiză atentă a tuturor capetelor de cerere, argumentelor și probelor propuse. În speță, în sentința recurată, această obligație a fost ignorată în totalitate, acțiunea și argumentele lor nefăcând obiectul acestei analize, astfel că a fost încălcată procedura unui proces echitabil. Reglementările TFUE și hotărârile preliminare fiind ignorate, principiul cooperării loiale, echivalenței și efectivității, deși invocate în susținerea acțiunii, nu au fost observate. Sentința fiind dată și cu încălcarea prevederilor art. 5 Cod Civil, art. 20 și 148 din Constituție sau art. 49 Cod Procedură Fiscală, fiind încălcate sau aplicate greșit normele de drept material, astfel că sunt incidente în cauză prevederile art. 488 pct. 8 Cod Procedură Civilă.

Față de motivele invocate, recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum este formulată şi obligarea pârâtei să procedeze la revizuirea administrativă a actelor fiscale, cu consecințele respective.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 C.proc.civ., art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Intimatele pârâte nu au formulat întâmpinare în prezenta cauză.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea menţionează că prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept în limitele stabilite de lege, în condiţii restrictive şi exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Examinarea situaţiei de fapt nu este atributul instanţei de recurs. Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond. Instanţa de recurs nu trebuie să se preocupe de situaţia de fapt, ci numai de problemele de drept, verificările de fapt fiind incompatibile cu structura recursului. Prin urmare, temeinicia hotărârii care include modul de apreciere a probelor de către instanţa de fond nu poate face obiectul analizei în recurs.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 425 alin. 1 lit. b din N.C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză. (CEDO, Cauza Albina contra România, hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, hotărârea din 8 iunie 2006).

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).  Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale sentinţei recurate, faţă de soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat şi soluţia pe fond a acţiunii, susţinerile recurenţilor reclamanţi nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţată nu evidenţiază nicio contradicţie în raţionamentul instanţei.

Curtea constată că motivarea instanţei de fond răspunde exigenţelor legale, instanţa arătând considerentele care au condus la adoptarea soluţiei, măsurile dispuse fiind justificate în raport de obiectul acţiunii şi de obiectul probaţiunii, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., indicat de recurenţii reclamanţi în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Cu prioritate, Curtea menţionează că reclamantul este cel care fixează cadrul procesual, instanţa fiind obligată să se pronunţe în limitele a ceea ce s-a cerut şi, odată fixat cadrul procesual, judecata trebuie să decurgă în limitele regulilor dreptului material şi procesual ce guvernează litigiul dedus judecăţii.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamaţii au solicitat, în contradictoriu cu  Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Finanţelor Publice Dolj, pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta să îşi revizuiască administrativ decizia de impunere şi decizia de respingere a contestaţiei şi să le restituie suma de 361.598 lei reprezentând diferenţă suplimentară de TVA şi accesorii, respectiv 190.239 lei TVA şi 171.265 lei accesorii calculate nelegal prin decizia de impunere 61117/30.06.2009 menţinută urmare respingerii contestaţiei reclamanţilor prin decizia nr. 472/02.09.2009 rămasă definitivă prin decizia 2167/20.06.2011, dosar nr. 1776/63/2011 emise cu încălcarea dreptului european.

În drept, au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1, art. 2 alin.1 lit. i, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 117 alin. 1 lit. d C.procedură fiscală anterior, art. 168 Cod procedură fiscală, art. 148 alin. 2 şi alin. 4 din Constituţie şi cauza C-106/77 Simmenthal, susţinând că deciziile administrative, ca şi hotărârile instanţelor de judecată, contravin Directivei nr. 2006/112/CE, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin cauza 249/12 - Corina Tulică, cauza 250/12 - Calin Plavoşin din 07.11.2013 şi prin cauza 183/14 - Salomie Oltean din 09.07.2015 spre exemplu, a statuat că actele fiscale încheiate în condiţii similare celor din cauza reclamanţilor, sunt contrare normelor de drept european, contravin Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene şi normelor privind sistemul comun al Taxei pe Valoarea Adăugată.

Curtea constată că instanţa de fond a fost învestită cu exercitarea unui control asupra legalităţii actului administrativ privind refuzul pârâtei de a revizui administrativ decizia de impunere şi decizia de respingere a contestaţiei şi restituirea sumei solicitate, control în care a verificat conformitatea actului administrativ cu legea.

Asupra legalităţii si temeiniciei actelor administrativ-fiscale reprezentate de raportul de inspecţie fiscală din 24.06.2009, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 61117/30.06.2009, precum şi a deciziei nr. 472/02.09.2009 prin care a fost soluţionată contestaţia prealabilă, instanţa de judecată s-a pronunţat în mod definitiv şi irevocabil.

Curtea reţine că, în rejudecarea cauzei după casare cu trimitere (dosar nr. 13500/63/2009), prin sentinţa nr. 613/15.03.2011 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1776/63/2011, s-a respins acţiunea reclamanţilor.

Prin decizia nr. 2167/20.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1776/63/2011 s-a respins recursul declarat de reclamanţi.

Prin decizia nr. 3602/16.11.2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1495/54/2011, s-a respins cererea de sesizare a CJUE şi s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenţii reclamanţi împotriva deciziei nr. 2167/20.06.2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 1776/63/2011.

Curtea menţionează că între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

În speță, instanţa de fond a respins în mod corect excepţia autorităţii de lucru judecat, şi a judecat cauza pe fond, iar soluţia dată a ţinut seama de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că prezumția legală a puterii de lucru judecat nu oprește judecata celei de-a doua acțiuni, ci facilitează sarcina probațiunii, aducând înaintea instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, de care este necesar să se țină seama. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Această prezumție constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase. (Decizia nr. 2357 din 5 iunie 2015, Secţia de contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J.)

Într-adevăr potrivit art. 5 din Codul civil „În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”, iar potrivit art. 4 din Noul Cod de procedură civilă „În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.”

Aceste dispoziţii, alături de cele ale art. 148 din Constituţie, consacră principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene şi dau efect principiului aplicării directe a dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 288 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

Recurenţii reclamanţi au invocat Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului Europei, ori, în considerentele deciziei nr. 2167/20.06.2011, Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Adminstrativ şi Fiscal în dosarul nr. 1776/63/2011 face referire la aceasta.

În speţă, în raport de solutia definitivă pronunţată de instanţe în dosarul nr. 1776/63/2011, organul fiscal nu a dat curs solicitării reclamanţilor întemeiată pe prevederile art.168 C.proc.fiscală, conform cărora „ (1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.  (2) În situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. (3) Prevederile prezentului articol se aplică şi pentru sumele de restituit ca urmare a aplicării, potrivit legii, a scutirii indirecte sau a altor asemenea scutiri. (4) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se restituie din oficiu următoarele sume: a) cele de restituit, reprezentând diferenţe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, care se restituie în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere; b) cele încasate prin poprire, în plus faţă de creanţele fiscale pentru care s-a înfiinţat poprirea, care se restituie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data încasării.”

Instanţa de fond a constatat corect că, în cauză, nu se regăseşte niciuna din situaţiile prevăzute de lege, sentinţa nr. 613/15.03.2011 pronunţată în dosarul nr. 1776/63/2011, rămasă definitivă, statuând în sensul că Decizia de impunere 61117/30.06.2009 şi RIF din 24.06.2009, în baza cărora au fost încasate sumele de bani, sunt legale şi temeinice şi că, după pronunţarea hotărârilor CJUE, invocate în cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au uzat, în condiţiile legii, de calea de atac a revizuirii prevăzută de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În lipsa revizuirii hotărârii definitive, organul fiscal nu era îndreptăţit să reanalizeze situaţia de fapt şi să adopte eventual o soluţie diferită, astfel că nu se poate aprecia refuzul nejustificat din partea organului fiscal de a restitui reclamanţilor sumele încasate în temeiul deciziei de impunere nr. 61117/30.06.2009.

Instanţa de fond a fost învestită cu exercitarea unui control asupra legalităţii actului administrativ privind refuzul pârâtei, control în care a verificat conformitatea actului administrativ cu legea şi, în raport de constatările de fapt şi de drept reţinute în considerentele hotărârii, în mod corect a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii.

În cauză nu poate fi reţinut un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004, ca exprimare explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea reclamanţilor.

Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului sau contrar aşteptărilor sale nu reprezintă, în mod automat, un astfel de refuz.

Instanţa de recurs nu ar mai putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii recurate dacă ar analiza un alt temei juridic, cu un regim legal distinct faţă de cele examinate de instanţa de fond, care s-a raportat la temeiurile juridice din acţiune, faţă de situaţia de fapt şi de drept dedusă organului fiscal şi instanţei.

Trebuie menţionat faptul că prevederile art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 29/2018 au fost menţionate doar în concluziile scrise depuse la instanţa de fond la 23.01.2018 şi în concluziile orale susţinute în faţa instanţei de recurs cu ocazia dezbaterilor.

Cererea adresată organului fiscal şi înregistrată la A.J.F.P. Dolj cu nr. 16944 din 24.07.2017 nu a fost întemeiată pe Legea nr. 29/2018 şi nici cererea de chemare în judecată înregistrată la instanţă la 25.10.2017.

Legea nr. 29/15.01.2018 privind anularea unor obligaţii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 52/18.01.2018 şi dispoziţiile acestei legi nu au stat la baza refuzului organului fiscal, refuz care a fost cenzurat de instanţa de fond raportat la temeiurile juridice invocate, faţă de situaţia de fapt şi de drept dedusă organului fiscal.

Potrivit principiului disponibilităţii, părţile au posibilitatea de a dispune de obiectul procesului, precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, iar instanţa nu poate depăşi limitele cererii de chemare în judecată care determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect, care constituie pretenţia dedusă judecăţii.

În speţă, inițiativei reclamanţilor de a promova o acțiune, i-a corespuns, corelativ, rolul activ al judecătorului, asociat cu necesitatea aflării adevărului în speța dedusă judecății.

Curtea constată că instanţa de fond a analizat pretenţia reclamanţilor aşa cum a fost formulată, susţinerile recurenţilor reclamanţi din cererea de recurs fiind neîntemeiate.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare