Contestatie la executare

Pe rol judecarea cauzei Contencios administrativ şi fiscal privind pe apelant D M, apelant D G în contradictoriu cu intimat A N L, având ca obiect contestaţie la executare.

Desfășurarea ședinței de judecată a fost înregistrată cu mijloace tehnice audio, conform dispozițiilor art. 231 C.P.C.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică la prima strigare a cauzei au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează părţile, obiectul pricinii, stadiul în care se află judecata, precum şi menţiuni referitoare la modul de îndeplinire a procedurii de citare.

Față de lipsa părților, instanța lasă cauza la a doua strigare.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică la a doua strigare a cauzei se prezintă av. Crețu Felicia pentru apelanți, lipsind intimata.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează părţile, obiectul pricinii, stadiul în care se află judecata, precum şi menţiuni referitoare la modul de îndeplinire a procedurii de citare.

Apărătorul ales al apelanților arată că depune la dosar concluzii scrise.

Tribunalul acordă cuvântul pe cele două cereri de apel formulate de ambele părți.

Apărătorul ales al apelanților solicită admiterea apelului formulat de apelanții D M şi D G, să se constate că este prescris întreg debitul pretins de către intimată, având în vedere faptul că aceasta avea obligația de a declara scadența anticipată a debitului, fiind o obligație iar nu o facultate, conform prevederilor contractului de credit, prevederi care sunt preluate ad literam din Legea creditului ipotecar și care impuneau ca în situația în care nu se achită ratele scadente pe o perioadă de 60 de zile ANL este obligat să declare scadența anticipată. Faptul că apelanții nu au achitat nicio rată presupune că ar fi trebuit declarată scadența anticipată în luna iulie 2002, iar ANL a stat într-o pasivitate continuă până la data de 20.01.2016 când a formulat pentru prima oară o cerere de executare silită.

Pentru aceste motive, apărătorul ales al apelanților solicită ca instanța să constate că este prescris între debitul și să dispună anularea întregii executării silite pe acest considerent.

Având cuvântul pe apelul formulat de intimată, apărătorul ales al apelanților solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, intimata consideră că există o întrerupere a cursului prescripției ca urmare a hotărârii pronunțate în dosarul 14.000/87 ori acest fapt contravine prevederilor Decretului 167/58. Arată că prin acțiunea care a format obiectul acelui dosar, sus amintit, apelanții nu au solicitat să fie obligați la plata ratelor așa cum a menționat intimata în cererea de apel, ci au arătat că nu recunosc plata acelui credit, iar respectiva acțiune a fost respinsă, a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție. Solicită cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru și cheltuielile efectuate la prima instanță.

Tribunalul declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare pe ambele cereri de apel.

INSTANŢA

Deliberând asupra cererii de apel de faţă, reţine următoarele:

I. Obiectul cauzei:

 Prin SC nr.2495/13.04.2017, pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 3923/180/2016 şi îndreptată prin  încheierea din 07.06.2017, s-a  admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatorii D M şi D G, în contradictoriu cu intimata A N L, s-a constatat ca fiind prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit şi accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013, s-au constatat ca fiind abuzive clauzele contractuale cuprinse în art. 5.2, art. 4.6 raportat la art. 8.1 şi art. 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. 2025/2001 din 15.05.2002. şi s-au anulat toate formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG. De asemenea, s-a respins cererea contestatorilor de restituire a taxei judiciare de timbru aferente contestaţiei la executare şi au fost obligaţi contestatorii să achite BEJ GG suma de 104,40 lei reprezentând contravaloare fotocopii dosar de executare silită.

II. Considerentele primei instanţe

În motivarea sentinţei, s-au statuat următoarele:

„În temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 2025/2001 din data de 15.05.2002 şi a încheierii de încuviinţare a executării silite emisă în data de 20.01.2016 de executorul judecătoresc, a fost declanşată executarea silită împotriva contestatorilor pentru recuperarea sumei de 34.445,79 Euro, fiind format în acest sens dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la data de 15.05.2002, între contestatori, în calitate de împrumutaţi, şi intimată, în calitate de împrumutător, şi BCR SA, în calitate de derulator al creditelor acordate de ANL, a intervenit contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 2025/2001 având ca obiect acordarea unui credit pentru construirea unei locuinţe în cuantum de 35.485 Euro, pentru o perioadă de 20 ani.

Prin art. 4.1 din contract, s-a stabilit ca suma împrumutată să fie rambursată în rate lunare conform graficului de rambursare anexat la contract. Totodată, prin art. 4.8 din contract s-a prevăzut ca după fiecare tragere din credit banca să refacă graficul de rambursare a creditului şi să îl comunice împrumutatului în termen de 10 zile de la data operaţiunii.

Prin art. 2.3 din contractul de credit, s-a stabilit că utilizarea creditului se poate face în una sau mai multe tranşe, în funcţie de categoria creditului, iar, la art. 2.4, s-a prevăzut că tragerile din contul de credit al clientului vor fi efectuate în strictă concordanţă cu destinaţia aprobată a creditului, prin ordin de plată emis de ANL în numele titularului de cont în favoarea antreprenorului.

Potrivit înscrisurilor depuse la filele 62-63 dosar, vol. II,  reprezentând Situaţie trageri din credit, rambursări lunare, grafic de rambursare, restante lunare in sold, utilizarea sumei împrumutate s-a făcut prin trageri de credit, efectuate în luna septembrie 2002 (suma de 180,3716 Eur), în luna mai 2003 (suma de 608,0169 Eur), în luna noiembrie 2003 (suma de 7.667,5985 Eur), în luna decembrie 2003 (suma de 2.170,8192), în luna mai 2004 (suma de 351,7256 Eur), în luna iunie 2004 (suma de 2.751,5294 Eur), în luna iulie 2004 (suma de 857,7087 Eur), fără, însă, a fi emise grafice de rambursare pentru sumele utilizate.

Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a ANL nr. 69/17.12.2004, intimata a aprobat amânarea plăţii ratelor şi îngheţarea dobânzilor la creditele acordate pentru toţi beneficiarii din amplasamentul Gherăieşti – Bacău, până la predarea locuinţelor către aceştia, conform solicitării asociaţiei de proprietari. La dosarul cauzei, nu a fost depusă cererea Asociaţiei de Proprietari formulată în acest sens.

Prin Hotărârea nr. 14 din data de 25.06.2009, intimata a aprobat reluarea plăţilor ratelor de credit şi dobândă de către toţi beneficiarii din amplasamentul Gherăieşti Bacău, conform unui nou grafic de rambursare.

Prin notificarea din data de 07.07.2009 adresată contestatorului D G, acesta a fost informat de către intimată cu privire la aprobarea reluării plăţii ratelor şi cu privire la necesitatea efectuării unei solicitări către bancă în vederea emiterii graficului de rambursare, cu posibilitatea prelungirii perioadei de rambursare a creditului pe o perioadă de maxim 20 de ani de la data acordării creditului ipotecar. 

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, atât măsura suspendării plăţilor din data de 17.12.2004, cât şi cea de reluare a plăţilor din data de 25.06.2009 a fost dispusă ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a intimatei, exprimată prin hotărârile Consiliului de administraţie anterior menţionate, la dosar neexistând solicitarea sau acordul contestatorilor pentru această modificare.

Ultima plată efectuată în contul contractului de credit nr. 2025/2001 din data de 15.05.2002 a fost înregistrată în data de 15.06.2004. Instanţa mai reţine că intimata nu a declarat scadenţa anticipată a creditului izvorât din contractul de credit nr. 2025/2001.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă prezentei cereri, prin raportare la prevederile art. 24 C. pr. civ., coroborate cu prevederile art. 622 alin. 2 C. pr. civ. şi cu prevederile art. 664 alin. (1) C. pr. civ. şi având în vedere că sesizarea organului de executare de către creditor a avut loc ulterior datei de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, astfel cum rezultă din viza de primire de la executorul judecătoresc, legea aplicabilă prezentei contestaţii la executare este dată de Noul Cod de procedură civilă - Legea 134/2010- Republicat.

În conformitate cu art. 632 C. pr. civ. raportat la art. 663 C. pr. civ., executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu şi numai pentru recuperarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Totodată, conform art. 706 din Cod de procedură civilă dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel; termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită.

Potrivit art. 707 alin. (2) C. pr. civ., prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită  şi orice titlu executoriu  îşi pierde puterea executorie.

În cauză, intimata a pornit executarea silită pentru suma de 34.455,79 Euro formată din rate, dobânzi şi penalităţi scadente calculate în intervalul 2004-2015.

Instanţa constată, însă, că potrivit contractului de credit încheiat între părţi, suma împrumutată trebuia restituită potrivit graficului de rambursare emis după fiecare tragere din credit, în cuantumul şi termenele aici stipulate.

Instanţa constată că, în derularea contractului de credit, au fost operate şapte  trageri din credit, nefiind emise, însă, grafice de rambursare după fiecare utilizare din credit potrivit prevederilor contractuale, iar suma pusă în executare a fost calculată potrivit graficului de rambursare emis la data de 31.07.2009 în urma aprobării reluării plăţii ratelor. Analizând Situaţia tragerilor din credit, rambursări lunare, grafic de rambursare, restante lunare in sold aflată la filele 62-63 dosar, instanţa constată că rata datorată de contestatori pe baza noului grafic de rambursare emis este diferită ca şi cuantum de ratele datorate de contestatori anterior suspendării plăţii ratelor.

Cu privire la apărările formulate de intimată referitoare la faptul că în intervalul 2004-2009 au fost sistate plăţile ratelor, instanţa apreciază că urmare a hotărârii Consiliul Local de sistare a plăţilor nu a intervenit o suspendare a efectelor contractului de credit şi nici o modificare a scadenţei obligaţiilor, neexistând acordul ambelor părţi in acest sens, astfel ca obligaţia de achitare a ratelor în cuantumul iniţial conform graficelor de rambursare ce ar fi trebuit emise pe măsura utilizării creditului a existat în toată această perioadă. Se reţine în acest sens, că actul încheiat de părţi la data de 15.05.2002 este o varietate a contractului de împrumut, afectat de un termen suspensiv stipulat în favoarea ambelor părţi şi, drept urmare, o modificare a termenului contractual nu poate avea loc decât prin acordul de voinţă al părţilor implicate în raportul juridic.

Astfel fiind, reţinând că cererea de executare silită a fost depusă la biroul executorului judecătoresc la data de 20.01.2016,  instanţa constată ca fiind parţial întemeiat motivul de contestaţie la executare constând în prescripţia dreptului de a cere executarea silită, respectiv numai pentru sumele reprezentând debit şi accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013, în speţă, neindetificându-se vreo cauză de suspendare a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită pentru aceste sume.

 Instanţa nu poate reţine ca întemeiate susţinerile contestatorilor referitoare la prescrierea întregului debit, întrucât creditoarea are dreptul, iar nu obligaţia, de a declara scadenţa anticipată a creditului, aceasta având alegerea între executarea silită şi derularea contractului pentru ratele ulterioare rămase de plătit.

Prin urmare, instanţa va constata ca fiind prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit şi accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013.

În continuare, instanţa constată că deşi intimata avea obligaţia emiterii graficelor de rambursare după fiecare tragere din credit efectuată, în conformitate cu art. 4.1 şi 4.8 din contract, aceasta nu a emis nici un grafic de rambursare în care să fie evidenţiat cuantumul ratei ce trebuia achitată de debitori şi termenele de plată. Nefiind emise aceste grafice de rambursare, în care să fie evidenţiat cuantumul ratei totale datorate de debitori şi termenele de plată, instanţa constată că nu există criterii clare cu ajutorul cărora să poată fi determinată suma ce ar putea fi pusă în executare, după intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executare silită. Prin urmare, creanţa pusă în executare nu este o creanţă lichidă, întrucât nu există criterii cu ajutorul cărora instanţa să poată stabili suma finală datorată de contestatori. 

În acelaşi sens, instanţa constată că, în mod greşit, intimata a procedat la calculul sumei de executat pe baza graficului de rambursare emis în urma aprobării reluării plăţilor, în cuprinsul căruia este evidenţiat un cuantum al ratei lunare diferit faţă de cel datorat iniţial de contestatori, câtă vreme nu a existat acordul ambelor părţi în acest sens.

Contractul de credit bancar este un contract cu executare succesivă, cu termen stipulat in favoarea ambelor părţi

Totodată, potrivit art. 969 Cod civil de la 1865, contractul are putere de lege între părţi, iar interpretarea clauzelor trebuie să fie făcută cu bună credinţă. Expresie a principiului forţei obligatorii, în contractul de credit a fost introdusă prevederea contractuală înscrisă la art. 10.3 potrivit căreia contractul nu poate fi modificat decât prin acordul scris al părţilor.

Or, prin emiterea unui nou grafic de rambursare, practic, a avut loc o modificare a contractului iniţial, modificare care, însă, nu a reprezentat rezultatul acordului de voinţă al părţilor, fiind rezultatul manifestării unilaterale de voinţă al intimatei. Nefiind rezultatul acordului de voinţă al părţilor, acest nou grafic de rambursare nu poate produce efecte juridice. Astfel fiind, creanţa pusă în executare calculată potrivit acestui grafic de rambursare nu este o creanţă corect calculată şi nici nu este o creanţa lichidă întrucât criteriile de determinare a acesteia nu sunt cuprinse în titlul executoriu asumat de debitori.

Chiar în măsura în care s-ar reţine intervenirea suspendării efectelor contractului prin HCL nr. 69/17.12.2004, acest aspect nu este de natură a justifica emiterea unui nou grafic de rambursare la momentul reluării plăţilor şi declanşarea executării silite pentru o sumă calculată potrivit noului grafic de rambursare emis, executarea silită putând debuta doar pentru o creanţă calculată potrivit sistemului de rambursare agreat de părţi la momentul încheierii contractului de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 2025/2001 din data de 15.05.2002.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa va  admite în parte contestaţia la executare, va constata prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit şi accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013 şi, reţinând că creanţa pusă în executare nu a fost corect calculată şi nu respectă exigenţele prevederilor art. 663 alin. 3 C. pr. civ., va anula toate formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG.

În ceea ce priveşte contestaţia cu privire la clauzele contractuale cuprinse în titlul executoriu, instanţa reţine următoarele:

Prin clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1., 5.2 şi 5.3 din contractul de credit, s-a stabilit modul de calcul al dobânzii datorate.

Prin clauzele contractuale cuprinse la art. 4.6 şi art. 8.1 din contractul de credit, s-a stabilit aplicarea unei dobânzi penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente.

Prin clauza contractuală din art. 9.2 din contractul de credit, s-a stabilit că neînţelegerile în legătură cu contractul de credit se soluţionează de către instanţele judecătoreşti din Bucureşti.

Prioritar analizei caracterului abuziv al clauzelor menţionate în acţiune, instanţa reţine, în contextul protecţiei recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/C.E.E. privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directivă transpusă şi reprodusă relativ în dreptul român prin Legea nr.193/2000), că în raporturile de consum, inegalitatea economică dinte părţi a determinat legiuitorul să restrângă libertatea contractuală a comercianţilor, prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate abuzive.

 Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor conform art. 1 alin. 3 din acelaşi act normativ stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 din lege „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

 Potrivit art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile ş obligaţiile părţilor.

Aşadar, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza să încalce exigenţele bunei credinţe; 3. clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

 Referitor la prima condiţie, instanţa reţine că reclamantul se circumscrie noţiunii de consumator în accepţiunea art. 2 alin.1 din legea nr. 193/2000, respectiv „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, deoarece  reclamantul este persoană fizică şi a încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

 Alineatul 2 al art.  4 din legea nr. 193/2000 defineşte noţiunea de clauză care nu a fost direct negociată, în sensul ca aceasta este inserată în contract fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

 Cea de-a doua cerinţă se referă la caracterul contrar bunei credinţe al clauzei; cu alte cuvinte, aceasta cerinţă vizează  comportamentul neloial al co-contractantului. 

 Cea de-a treia condiţie esenţială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, prin aceasta înţelegându-se că unul dintre cocontractanţi dobândeşte un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

În ipoteza în care o clauza apare inechitabilă si imorală, trebuie analizat dacă se oferă o explicaţie rezonabilă de către comerciant, în concordanţă cu prevederile  contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

 De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv  al unei clauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art.  4 alin. 5 si 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează şi  în funcţie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului, precum si de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preţ-calitate, de produsele si serviciile oferite în schimb. 

În ceea ce priveşte contractul de credit din prezenta cauză, instanţa reţine că acesta reprezintă o convenţie de adeziune, standard preformulată, fiind redactată în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Aşadar, voinţa clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, având singura opţiune de a alege între diferite tipuri standard de contracte.

Negocierea unui contract presupune oferirea unei ocazii efective de a discuta o anumită clauză ori mai multe şi de a le modifica în urma negocierii şi nu poate fi echivalentă cu posibilitatea consumatorului de a alege între diferite tipuri de contracte. Prin urmare, instanţa va înlătura susţinerile intimatei referitoare la negocierea clauzelor contractuale, având în vedere că nu a probat faptul că reclamantul a avut alte posibilităţi în afara de a accepta în întregime actul sau de a-l refuza în întregime, cu toate că sarcina probei îi revenea acesteia, conform art. 4 al. 2 din Legea 193/2000. Intimata avea astfel posibilitatea de a dovedi negocierea contractului prin înscrisuri, respectiv de a depune contracte de credit asemănătoare, cu evidenţierea diferenţelor existente între aceste contracte. Simplul fapt al încheierii unui anumit tip de contract de credit cu o anumită instituţie bancară nu face în sine dovada negocierii efective a clauzelor contractuale ci numai a scopului pentru care a fost încheiat acest contract. Există şi alte indicii care atestă lipsa caracterului negociat şi a prestabilirii conţinutului clauzelor. Astfel, din conţinutul dispoziţiilor contractuale, rezultă cu evidenţă formula tip, neconcretizată pentru contractul de credit în speţă. Singurele aspecte concrete, referitoare la situaţia contestatorului, sunt cele referitoare la perioada creditului, rata dobânzii şi cuantumul celorlalte costuri impuse acestuia.

De altfel atât din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cât şi jurisprudenţa C.J.U.E., rezultă cu evidenţă că simpla citire a contractului şi existenţa unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, nu conduce la concluzia existenţei unei negocieri efective ori a caracterului inteligibil sau negociat al informaţiilor furnizate în cuprinsul contractului.

Clauzele contractuale al căror caracter abuziv se invocă:

clauza contractuală cuprinsă la art. 5 din contractul de credit – 5.1. Nivelul dobânzii este de 7%/an aplicată la valoarea în Euro a creditului plătibilă în lei, la cursul de schimb pentru vânzarea în valută, din data plăţii. 5.2. Dobânda poate fi indexată în funcţie de evoluţia ratei dobânzii la euro practicată pe piaţa financiară. 5.3. În cazul împrumutatului cu vârsta sub 35 ani, dobânda de la art. 5.1 se modifică automat în luna în care acesta împlineşte vârsta de 35 de ani, la un nivel de 9%/an exprimată în Euro.

Instanţa constată că numai clauza contractuală înscrisă la art. 5.2 din contract prezintă caracter abuziv, întrucât nici în cuprinsul contractului şi nici în alte acte subsecvente intimata nu a detaliat clar, fără echivoc, ce semnificaţie au sintagmele „ în funcţie de evoluţia ratei dobânzii la euro practicată pe piaţa financiară”, conferind astfel creditorului posibilitatea de majorare a dobânzii fără existenţa vreunei limite. Instanţa constată că nu a fost inserat în contract nici un element de identificare a evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiară şi Nu se arată dacă este vorba de piaţa financiară interbancară sau piaţa financiară în general.

Mai mult, clauza de indexare a dobânzii ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesiva a situaţiei consumatorului si conferirea creditorului unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Astfel, nu se  prevede dacă indexarea înseamnă atât o creştere cât şi o scădere  a nivelului dobânzii, fiind doar la dispoziţia creditorului o eventuală majorare a nivelului dobânzii.

Pe cale de consecinţă, se reţine că banca nu a inserat în contract elemente clare care să ofere posibilitatea contestatorului să facă demersuri şi să cerceteze, înainte de semnarea convenţiei, modalitatea în care aceste elemente variază şi implicit de a face un studiu privind posibilitatea dobânzii de a varia şi marja acesteia de variaţie.

Instanţa constată că deşi dobânda este inclusă în preţul contractului, aceasta nu este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv întrucât pentru a beneficia de dispoziţiile art. 4 al. 6 din Legea 193/2000, este necesar ca aceasta să fie clară. Or, astfel cum mai sus s-a arătat, o astfel de clauză nu este clară, inteligibilă, fără echivoc, întrucât consumatorul nu are posibilitatea de la început de a-şi prefigura condiţiile de modificare a dobânzii. Acest  aspect este contrar exigenţei principiului bunei credinţe.

Pe cale de consecinţă, văzând prevederile art. 1 al. 3 din Legea 193/2000, conform căruia ”Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii” precum şi ale art. 4 al. 1 din Legea 193/2000, potrivit căruia ”O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, instanţa apreciază că teza potrivit căreia banca poate modifica rata dobânzii curente fără indicarea unor criterii clare pentru a proceda în acest sens este abuzivă, urmând să constate caracterul abuziv al acesteia şi să dispună eliminarea sa din contractul de credit credit ipotecar pentru persoane fizice nr. 1191/2002 din data de 07.04.2003.

Cât priveşte dobânda stabilită conform art. 5.1 din contract şi modificarea acesteia potrivit art.  5.3 din contract, instanţa constată că modul de redactare al acestor clauze este clar, inteligibil, nu necesită explicaţii suplimentare şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

clauza contractuală cuprinsă la art. 4.6 raportat la art. 8.1 din contract – 4.6. pentru plata cu întârziere a ratelor de credit, banca va percepe o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente; 8.1 orice întârziere în rambursarea ratelor de credit sau unor părţi din acestea atrage după sine obligaţia împrumutatului de a plăti o dobândă penalizatoare de 5 % peste nivelul dobânzii curente şi se aplică la sumele de credit restante.

Stabilirea unui cuantum al dobânzii penalizatoare de 5 % peste nivelul dobânzii curente creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, potrivit precizărilor formulate de intimata (f. 59 dosar, vol. II) s-a aplicat o dobândă penalizatoare de 5 % peste nivelul dobânzii curente, calculată lunar la valoarea restanţelor în sold, acestea incluzând atât ratele de credit restante, cât şi dobânda restantă. Or, art. 8.1 din contract vorbeşte de aplicarea procentului dobânzii penalizatoare la sumele de credit restante, în timp ce art. 4.6 vorbeşte despre plata cu întârziere a ratelor de credit. Conform graficului de rambursare aferent contractului, rata de credit este evidenţiată distinct de rata lunară de dobândă, iar în contract nu se defineşte noţiunea de „sume de credit restante”, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea faptului că procentul dobânzii penalizatoare se aplică la suma restantă compusă din rată credit restantă şi rată dobândă restantă. În aprecierea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art.4 pct. 4.6 şi art.8 pct. 8.1, instanţa va avea în vedere şi aprecierile referitoare la determinarea dezechilibrului semnificativ contrar cerinţelor bunei-credinţe evidenţiate în jurisprudenţa CJUE, aşa cum au fost anterior analizate.

Având în vedere aceste considerente, instanţa constată caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art.4 pct. 4.6 şi art.8 pct. 8.1 din contractul de credit

clauza contractuală cuprinsă la art. 9.2 din contract – în cazul în care nu se va putea ajunge la un acord pe cale amiabilă, părţile convin ca neînţelegerile să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti competente din municipiul Bucureşti.

Instanţa  apreciază că această clauză creează un  dezechilibru  semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, consumatorul (care oricum se află într-o poziţie de inferioritate faţă de un profesionist) fiind pus in situaţia de a suporta cheltuieli mari prin aceea că este obligat a iniţia un eventual demers juridic doar la instanţele din Municipiul Bucureşti, ceea ce l-ar putea descuraja în întreprinderea unei astfel de acţiuni.

În concluzie, instanţa urmează a constata caracterul abuziv al clauzei contractuale înscrise la art. 9.2 din contractul de credit.

În consecinţă, instanţa va admite în parte contestaţia la executare formulată, va constata prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit şi accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013, va anula toate formele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 67/2016 al BEJ GG şi va constata ca fiind abuzive clauzele contractuale cuprinse în art. 5.2, art. 4.6 raportat la art. 8.1 şi art. 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. 2025/2001 din 15.05.2002.

Instanţa va respinge cererea de restituire a taxei judiciare de timbru formulată de contestatori, având în vedere că, în conformitate cu art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013,  această măsură poate fi dispusă numai după rămânerea definitivă a soluţiei de admitere a contestaţiei la executare.

În temeiul art. 717 alin.2 CPC, va obliga pe contestatori să achite BEJ Azoiţei Neculai suma de 104,40 lei, reprezentând contravaloare fotocopii dosar de executare silită.,,

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât contestatorii cât şi intimata.

III. Motivele de apel

1.Apelul contestatorilor

Calea de atac a acestora vizează soluţionarea de către prima instanţă a chestiunilor referitoare la scadenţa anticipată a contractului de credit şi excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită

Apelanţii au arătat în motivarea apelului faptul că intimata avea obligaţia şi nu doar dreptul de a declara scadenţa anticipată a creditului. Mai exact, exigibilitatea a intervenit de drept, în luna iulie 2002, moment în raport de care a intervenit prescripţia executării silite a întregului debit.

 2.Apelul intimatei

Intimata a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei primei instanţe

în sensul respingerii în întregime atât a contestaţiei la titlu, cât şi a contestaţiei la executare propriu-zise

În motivare, aceasta a arătat faptul că în speţă nu se pune problema existenţei unor clauze contractuale abuzive, nefiind întrunite condiţiile instituite de art.4 din Legea nr.193/2000. Astfel: contractul a fost pus la dispoziţia contestatorilor pentru semnare, putând fi deci adaptat în ipoteza în care ar fi existat solicitări în sensul unei renegocieri; nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante; intimata beneficiază de prezumţia de bună credinţă, prezumţie ce nu a fost înlăturată. În ceea ce priveşte clauza instituită la art.9.2 referitoare la stabilirea instanţei competente, atât timp cât litigiul se desfăşoară în prezent în faţa instanţei de la domiciliul contestatorului, nu s-a făcut dovada că aceştia au fost descurajaţi în vreo iniţiativă legitimă a raportului contractual cu apelanta-intimată. De asemenea, raportat la prescripţia executării silite, ANL nu a stat în pasivitate, ci a uzat de toate mijloacele şi instrumentele legale pe care le avea la îndemână.

 IV. Analiza instanţei de apel:

 Cu privire la apelul contestatorilor

 S-a susţinut de către apelanţii-contestatori faptul că, în speţă nu se poate vorbi despre o facultate  a creditorului de a declara scadenţa anticipată a debitului în caz de neplată a ratelor, ci despre o obligaţie în acest sens. Ca şi prima instanţă, şi instanţa de apel reţine că nu poate fi primită o astfel de interpretare. Astfel: Conform art.8.3 din contractul părţilor, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, împrumutatul nu execută obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept şi soldul creditelor, cu dobânzile aferente, devine exigibil.

Din modul de instituire a acestei clauze, reiese că părţile au avut în vedere reglementarea unui pact comisoriu de gradul III, ceea nu exclude de plano posibilitatea sesizării instanţei cu privire la constatarea intervenirii rezoluţiunii/rezilierii (chiar dacă instanţa nu mai are posibilitatea de a aprecia asupra oportunităţii pronunţării sancţiunii, verificând aspecte formale). Dar, indiferent, de felul clauzei privitoare la rezilierea convenţională(în speţă fiind incidente dispoziţiile Vechiului Cod Civil), deci, chiar în ipoteza unui pact comisoriu de gradul IV, debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde desfiinţarea contractului. Practic, singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice sau nu această sancţiune, însoţită în speţă, de exigibilitatea întregului credit, este creditorul care şi-a executat ori se declară gata să îşi execute obligaţiile. Ori, în cauză, apelanta-intimată a apreciat că nu se impune aplicarea sancţiunii rezilierii contractului. În concluzie, apărările apelanţilor-contestatori sunt nejustificate, apelul acestora urmând a fi respins, întrucât tind la invocarea propriei turpitudini. Faţă de această soluţie, chestiunile privind prescripţia executării silite au fost corect analizate de prima instanţă şi pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în cadrul apelului intimatei.

Cu privire la apelul intimatei

 Critica legată de soluţia primei instanţe cu privire la capătul de cerere ce vizează clauza instituită la art.4.6 rap. la art.8.1 din contractul părţilor nr.2025/2001 din 15.05.2002 este fondată

Conform acestor prevederi contractuale: pentru plata cu întârziere a ratelor de credit, banca va percepe o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente.(art.4.6) Orice întârziere în rambursarea ratelor de credit sau a unor părţi din acestea atrage după sine obligaţia împrumutatului de a plăti o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente şi se aplică la sumele de credit restante.(art.8.1).

În esenţă, în opinia apelanţilor-contestatori, aceste clauze sunt abuzive, întrucât nu respectă cerinţele art.4 din Legea nr.193/2000. Afirmaţiile sunt nefondate. Astfel: potrivit dispoziţiilor articolului 4 din Legea nr. 193/2000 prin clauză abuzivă se înţelege o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din examinarea textului de lege citate mai sus cât rezultă faptul că pentru a putea fi caracterizată drept clauză abuzivă trebuie întrunite trei elemente: clauza să nu fi fost negociată, clauza să determine un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, dezechilibrul să fie creat în contradicţie cu buna credinţă.

În speţă, contrar celor susţinute de apelanta-intimată prin întâmpinare, contractul părţilor se prezintă a fi  ca un act juridic standard preformulat, condiţiile generale, fiind stabilite în mod unilateral de către profesionist, consumatorul fiind obligat să îşi exprime acordul cu privire la totalitatea clauzelor pentru a obţine dreptul de folosinţă a sumei de bani.

Apărările apelantei-intimate referitoare la caracterul negociat al convenţiei, sunt nefondate şi sunt în contradicţie cu principiile protecţiei consumatorului. Faptul că ANL a procedat la înmânarea unui exemplar al contractului către consumatori nu echivalează cu negocierea, agentul economic şi împrumutatul nefiind pe poziţii de egalitate în ce priveşte puterea financiară şi puterea de negociere. De asemenea faptul încheierii convenţiei de credit ca urmare a solicitării beneficiarilor nu poate proba respectarea cerinţei negocierii cu privire la ansamblul clauzelor contractuale, neexistând niciun element din care să rezulte că persoana fizică ar fi avut posibilitatea reală să modifice prevederile contractului. Caracterul negociat al unui contract de credit nu poate fi apreciat prin simpla semnare a contractului, deoarece, în cazul acestor contracte, intimata este un profesionist care se ocupă cu acordarea creditelor, iar contestatorii simple persoane care au avut ca singură posibilitate acceptarea clauzelor prestabilite. Nici simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, jurisprudenţa CJUE (amintită doar orientativ întrucât apelanţii nu se pot prevala de aceasta dat fiind faptul că suntem în prezenţa unui contract de credit încheiat anterior aderării României la Uniunea Europeană) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuând că, astfel de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit articolului 4 alineat (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speţă nu s-a petrecut. În ceea ce priveşte însă celelalte două condiţii reglementate de art.4 din Legea nr.193/2000, contrar susţinerilor apelanţilor-contestatori, acestea nu sunt îndeplinite. Mai exact:

Referitor la condiţia producerii unui dezechilibru semnificativ, Tribunalul reţine că în aprecierea acestei noţiuni, această chestiune nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte. Cât priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

În speţă, în cadrul analizei ultimelor două condiţii, clauzele ce reglementează dobânda penalizatoare nu  ridică probleme în ceea ce priveşte limbajul clar şi inteligibil al acesteia. Mai exact,  instituindu-se expres o dobândă penalizatoare de 5% peste nivelul dobânzii curente, adică a unei dobânzi penalizatoare care poate fi determinată în mod obiectiv,  modul de calcul al acesteia putând fi uşor înţeles şi deci asumat de un consumator prudent şi diligent, ce are cunoştinţe medii, nu se poate susţine că suntem pe tărâmul unei clauze abuzive. În opinia instanţei de apel, nemulţumirile contestatorilor nu privesc terminologia utilizată în contract ori algoritmul de calcul al dobânzii penalizatoare, (singurele care ar transpune clauza în domeniul celor abuzive permiţând instanţei să le înlăture), cât mai curând posibilitatea intimatei de a sancţiona comportamentul consumatorului în ipoteza înregistrării de întârzieri în  rambursarea ratelor de credit. Altfel spus, contestatorii urmăresc înlăturarea cu totul a dobânzii penalizatoare, aspect ce ar lăsa apelanta-intimată, nejustificat,  în afara oricărei posibilităţi de a sancţiona comportamentul culpabil al împrumutaţilor. În plus, tinzând practic la modificarea contractului, apelanţii-contestatori ignoră însuşi principiul libertăţii contractuale de care este ţinut orice cocontractant. În ceea ce priveşte apărarea debitorilor urmăriţi din faţa primei instanţe în sensul că prin instituirea dobânzii penalizatoare s-a urmărit perceperea unei dobânzi la dobândă, aceasta nu poate fi reţinută, atât timp cât, scopul şi raţiunea instituirii acesteia este diferită de cea a dobânzii contractuale.

Pentru aceste considerente, instanţa  apreciază ca fiind întemeiat acest motiv de apel.

Soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al  clauzei instituite la art.5.2 din contractul de credit privind caracterul dobânzii remuneratorii si formula de calcul a acesteia,  precum şi  art.9.2 ce instituie o clauză atributivă de competenţă în favoarea profesionistului. Criticile sunt parţial fondate:

Potrivit art. art.5.1, 5.2 şi art.5.3: „Nivelul dobânzii este de 7 % / an aplicabilă la valoarea în Euro a creditului plătibilă în lei, la cursul se schimb pentru vânzarea de valută, din data plăţii.(art.5.1). „Dobânda poate fi indexată în funcţie de evoluţia ratei dobânzii la Euro practicată pe piaţa financiară”(5.2) În cazul împrumutatului cu vârsta sub 35 ani, dobânda de la art.5.1 se modifică automat în luna în care acesta împlineşte vârsta de 35 de ani, la un nivel de 9 % / an exprimată în Euro”(art.5.3).,,

Aşa cum s-a reţinut şi mai sus, în speţă nu s-a dovedit caracterul negociat al clauzelor privind dobânda contractuală, simpla înmânare a unui exemplar al contractului şi semnarea acestuia de către consumator neechivalând cu negocierea, agentul economic şi împrumutatul nefiind pe poziţii de egalitate în ce priveşte puterea financiară şi puterea de negociere. Însă, întrucât dobânda contractuală reprezintă un element esenţial al preţului contractului, clauza ce o reglementează poate face obiectul unei analize prin prisma dispoziţiilor art.4 din Legea nr.193/2000, numai dacă ridică probleme sub aspectul caracterului clar şi inteligibil. În speţă însă, dobânda poate fi determinată în mod obiectiv, iar modul de calcul al acesteia poate fi înţeles de un consumator prudent şi diligent, ce are cunoştinţe medii.

În ceea ce priveşte modalitatea în care poate varia dobânda, aşa cum reiese din contract, aceasta poate fi influenţată doar de evenimente independente de voinţa părţilor, respectiv evoluţia monedei euro practicată pe piaţa  financiară, clauzele neinstituind un drept  discreţionar pentru ANL în sensul majorării dobânzii după bunul plac. Mai mult, nemulţumirile contestatorilor privesc nu atât terminologia utilizată în contract şi algoritmul de calcul, (pe care le-au înţeles), cât mai curând evoluţia dobânzii contractuale, părţile urmărind modificarea contractului de credit şi înlocuirea clauzelor referitoare la dobândă cu altele ce corespund mai bine nevoilor lor actuale sau chiar înlăturarea definitivă a acestora. Or, modificarea unui contract, ce este rezultatul unui acord de voinţă,  şi inserarea unor prevederi ce corespund  voinţei unei singure părţi, înseamnă a aduce atingere principiului libertăţii contractuale, criticile apelantei-intimate pe fiind întemeiate şi pe acest aspect.

Sunt, în schimb, neîntemeiate criticile ANL cu privire la clauza atributivă de competenţă instituite la art.9.2 din contractul părţilor. Conform acestui articol, „În cazul in care nu  se va putea ajunge la un acord pe cale amiabilă,, părţile convin ca neîntelegerile să fie soluționate de instanţele judecătoreşti competente din Municipiul Bucureşti”. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin instituirea unei astfel de clauze, exclusiv în favoarea ANL, consumatorul, oricum aflat într-un raport de inferioritate în relaţia cu un profesionist, este ţinut să demareze demersuri juridice doar la instanţele din Bucureşti, fiind astfel pus în situaţia de a suporta cheltuieli suplimentare celor inerente declanşării oricărui proces civil. Împrejurarea că, în prezentul litigiu, date fiind modificările aduse prin intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă, dar şi reglementările speciale din materia contestaţiei la executare, dar şi poziţia părţilor(nu rezultă din actele dosarului, că apelanta ANL s-ar fi prevalat în cursul procesului de această clauză) au permis  sesizarea instanţei de la domiciliul consumatorului nu ,,validează,, clauza contractuală, vădit abuzivă.

 Neîntemeiate sunt şi criticile apelantei-intimate cu privire la problema prescripţiei dreptului de  a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit şi accesorii scadente anterior datei de 20.01.2013.

 Astfel, titlul pus în executare este reprezentat de contractul de credit ipotecar nr. 2025/2001 din 15.05.2002, credit acordat pentru o perioadă de 20 ani. Creditoarea neprocedând la declararea scadenţei anticipate, inclusiv în prezent contractul de credit fiind în curs de derulare, prescripţia dreptului de a cere executare silită  curge pentru fiecare rată  în parte de la data scadenţei. Cum cererea de executare silită a creditoarei ANL  a fost înregistrată la BEJ GG abia în data de 20.01.2016, corect s-a apreciat de către prima instanţă că dreptul de  a cere executarea silită pentru sumele reprezentând debit şi accesorii, scadente anterior datei de 20.01.2013, este prescris.

S-a susţinut de către apelanta-creditoare faptul că nu  a rămas în pasivitate în toată această perioadă. În realitate, nici Hotărârea nr.69 din 17.12.2004, adoptată de Consiliul de Administraţie al ANL, prin care s-a dispus amânarea plăţii ratelor şi îngheţarea dobânzilor la creditele acordate, şi nici litigiul anterior, soluţionat în cadrul dosarului nr.14087/180/2012(şi care nu a vizat vreo discutare a caracterului creanţei urmărite şi nici nu a pus în discuţie vreo suspendare a executării)nu reprezintă cauze de întrerupere ori de suspendare a cursului termenului de prescripţie în sensul Decretului nr.167/1958.

 Raportat la Hotărârea 69 din 17.12.2004, aceasta a fost adoptată de Consiliul de Administraţie al ANL, dispunându-se amânarea plăţii ratelor şi îngheţarea dobânzilor la creditele acordate pentru beneficiarii locuinţelor din amplasamentul Gherăieşti Bacău, până la predarea locuinţelor către aceştia, plăţile fiind apoi reluate prin Hotărârea ANL nr.14 din 25.06.2009. Aceste hotărâri însă nu instituie  un termen suspensiv, respectiv o modalitate a unui act juridic de natură să afecteze exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor corelative dintr-un contract sinalagmatic, întrucât un asemenea termen nu poate fi constituit prin voinţa unilaterală a unui singur cocontractant

 Faţă de aceste considerente, în baza art.480 CPC, Tribunalul va respinge apelul formulat de apelanţii-contestatori, dar va admite apelul formulat de apelanta-intimată şi va schimba în parte sentinţa primei instanţe în sensul că: va admite în parte contestaţia la executare, va constata ca fiind prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executare silită pentru ratele(debit principal şi accesorii) scadente anterior datei de 20.01.2013 şi va îndrepta actele de executare efectuate în dosarul de executare nr.67/2016 al BEJ Gărbea George  în sensul  scăderii din creanţa urmărită a ratelor pentru care s-a constatat ca fiind intervenită prescripţia. Vor fi menţinute dispoziţiile primei instanţe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.9.2  din contractul de credit ipotecar nr.2025/2001 din 15.05.2002 şi se vor respinge celelalte capete de cerere ale contestaţiei la executare, ca neîntemeiate. Faţă de soluţia de admitere în parte a contestaţiei la executare, se va dispune restituirea către apelanţii-contestatori a taxei judiciare de timbru aferentă contestaţiei la executare achitate în primă instanţă, în cuantum de 1000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca neîntemeiat apelul formulat de apelanţii-contestatori D M şi D G, ambii cu domiciliul procesual ales la CAB. AV. CREŢU FELICIA Judeţ BACĂU în contradictoriu cu intimata A N L cu sediul în Mun. Bucureşti, 3,  împotriva sentinței civile nr. 2495/13.04.2017 pronunțată în dosarul nr. 3923/180/2016 de Judecătoria Bacău.

Admite apelul formulat de apelanta-intimată A N L,

Schimbă în parte sentinţa primei instanţe în sensul că:

Admite în parte contestaţia la executare.

Constată ca fiind prescris dreptul intimatei-creditoare de a cere executare silită pentru ratele(debit principal şi accesorii) scadente anterior datei de 20.01.2013.

Îndreaptă actele de executare efectuate în dosarul de executare nr.67/2016 al BEJ Gărbea George  în sensul  scăderii din creanţa urmărită a ratelor pentru care s-a constatat ca fiind intervenită prescripţia.

Menţine dispoziţiile primei instanţe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.9.2  din contractul de credit ipotecar nr.2025/2001 din 15.05.2002.

Respinge celelalte capete de cerere ale contestaţiei la executare, ca neîntemeiate.

Dispune restituirea către apelanta-contestatoare a taxei judiciare de timbru aferentă contestaţiei la executare achitate în primă instanţă, în cuantum total de 1500 lei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30.01.2018.

Domenii speta

Spete similare