Contestaţie creditor Legea nr. 77/2006

Sentinţa civilă nr. 1562/2017

Şedinţa publică din data de 06.06.2017

I N S T A N Ţ A,

La data de 03.10.2016 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea sub _ __ şi _ care au solicitat în contradictoriu cu pârâtele _, 1, constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art.4.1, art.4.2, art.4.3, art.4.5, art.4.6 si art.4.7 din Contractul de credit nr. _, cu consecinţa: constatarii nulitatii absolute parţiale a clauzei 4.1 Contractul de credit nr. HL _ in ceea ce priveşte teza finala sub aspectul sintagmei “indicele de referinţa al băncii ” ca modalitate de calcul a dobânzii; interpretării dobânzii, pentru perioada 05.09.2008 - 18.10.2010 in LIBOR CHF la 6 luni + marja de 2,45% (5,35 - 2,9); (2,9 - LIBOR CHF la 6 luni la data de 05.09.2007); repunerea pârtilor in situatia anterioara, in sensul restituirii sumei ce reprezintă diferenţa dintre cval dobânzii achitate si cval dobânzii pe care trebuia sa o achitam( LIBOR CHF la 6 luni + marja de 2,45% pe an), in perioada 05.09.2008-18.10.2010, precum si a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii si pana la data plaţii debitului principal, constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.4.11 lit. a din Contractul de credit nr. HL14998/05.09.2007, cu consecinţa: constatarii nulitatii absolute a acesteia si anume: “comision de acordare de 1.00% calculate la valoarea creditului, platibil o singura data, la acordarea creditului repunerea părtilor in situatia anterioara, in sensul restituitii sumei de 2.750 lei (echivalentul a 687 CHF) perceputa cu titlu de comision de acordare a creditului.

Solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.4.11 lit.b din Contractul de credit nr._, cu consecinţa: a) constatarii nulitatii absolute a acesteia si anume: “comision de de administrare lunara a creditului de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului ”, b) repunerea părtilor in situatia anterioara, in sensul restituirii sumei de 9.520 lei (echivalentul a 2380 CHF valoare estimate provizoriu), perceputa cu titlu de comisioane de administrare, achitate in perioada 05.09.2007- 18.10.2010, precum si a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii si pana la data plaţii debitului principal. Mai solicită  constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art.5 pct.5.1 si art.10 pct.2 din Contractul de credit nr._, cu consecinţa: constatării nulitatii absolute parţiale a acesteia sub aspectul sintagmei: “Rambursarea ratelor lunare se va face in valuta in care s-a acordat creditul”, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării Contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării acestuia; denominarea in moneda naţionala a plaţilor in virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte in moneda naţionala, precum si a principiului nominalismului monetar, constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. l din Actele adiţionale nr._ la Contractul de credit nr._, cu consecinţa: constatării nulităţii absolute a acestora în ceea ce priveşte valoarea marjei fixe de 6,5% (in Actul adiţional nr. l) , respectiv 5,95% (in cel de-al doilea act adiţional); interpretării dobânzii in LIBOR CHF la 6 luni + marja fixa de 2,45% pentru perioada 18.10.2010-03.02.2011; repunerea părtilor in situatia anterioara, in sensul restituirii sumei ce reprezintă diferenţa dintre cval dobânzii achitate si cval dobânzii pe care trebuia sa o achite ( LIBOR la 6 luni+marja fixa de 2,45%) in perioada 18.10.2010 - 03.02.2011, precum si a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data plaţii debitului principal; interpretării dobânzii in LIBOR la 6 luni + marja fixa de 2,45% pentru perioada 03.02.2012 la zi; repunerea pârtilor in situatia anterioara, in sensul restituirii sumei ce reprezintă diferenţa dintre cval dobânzii achitate si cval dobânzii pe care trebuia sa o achitam ( LIBOR CHF la 6 luni + marja fixa de 2,45%), in perioada 03.02.2012 - la zi, precum si a dobânzii legale aferente acestei sume datorate de la data formulării acţiunii si pana la data plaţii debitului principal, obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu judecata.

În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că, în calitate de împrumutaţi, au contractat un credit ipotecar in suma de 68700.00 CHF pe o perioada de 420 de luni de la parata _ (denumita in continuare Banca/_), semnând contractul de credit ipotecar nr. _ (denumit in continuare “Contractul de credit’).

Asa cum prevede si art.4.2 din Contractul de credit, la data semnării dobanda curenta era de 5,35% pe an, li s-a specificat ca este cea mai buna dobânda pe care o are Banca, respectiv dobanda la CHF, si de asemenea ca este cea mai stabila moneda avand in vedere ca economia Elveţiei este una din cele mai puternice din lume. În anul 2010, Banca le-a comunicat ca trebuie sa semneze un act aditional prin care trebuie sa alinieze Contractul de credit la dispoziţiile OUG nr.50/2010. De asemenea, cand s-au prezentat la Banca li s-a spus ca daca semnează acest Act adiţional nu o sa mai plătească acel comision de administrare, insa nu li s-a specificat ca o sa creasca dobanda. 

Mai arată reclamanţii că nu au  avut posibilitatea de a modifica sau înlătura vreo clauza, fiind un contract impus, un contract de adeziune, iar condiţiile concrete de creditare le-au aflat ulterior semnării Contractului de credit. În anul 2011 au fost chemaţi din nou la Banca pentru a semna un nou Act adiţional, prin care urma sa scadă puţin rata.

Din ianuarie 2015 insa nu au mai putut plaţi ratele la timp, acestea au crescut foarte mult ca urmare a creşterii monedei CHF, rata triplându-se practic intr-o anumita perioada. In acest sens, au adresat doua scrisori Băncii prin care au solicitat sa li se ofere o soluţie favorabila întrucât le era si le este in continuare foarte greu sa plătească ratele lunare către Banca, insa nu li s-a oferit nici un răspuns.

În ceea ce priveşte modificarea ratei dobânzii în funcţie de Indicele de referinţă _, arăta că această dobândă este calculată în mod unilateral de _, fără a exista în cuprinsul Contractului de Credit indicatorii în funcţie de care se calculează această dobândă, dobânda fiind un element de cost care influenţează în mod direct rata lunară, trebuie să respecte dispoziţiile art. 93 lit.b şi lit.g din Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992. In speţă, trebuiau indicaţi clar factorii care pot influenţa creşterea dobânzii. Altfel, având în vedere că piaţa monetară evoluează diferit, în funcţie de diferiţi indicatori, Banca va putea indica de fiecare dată că s-a raportat la un alt indicator care îi este favorabil.

Clauza prevăzută de art. 4.5 din Contractul de credit; în conformitate cu prevederile art.93 lit.h din Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992 modificată „ în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: (...) h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator; ” Potrivit art. 4.5 din Contractul de credit, „(...)„ în cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului..”;.

Este clar că nici clauza prevăzută de art.4.5 din Contractul de credit nu respectă prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 21/1992.

Clauzele prevăzute de art. 4.6 din Contractul de credit în conformitate cu prevederile art.93 lit.h şi lit i din Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992 modificată „ în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: (...) h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator; i) orice notificare cu privire la modificarea conţinutului clauzelor contractuale referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puţin 30 de zile înainte de intrarea acesteia în vigoare. Consumatorul are la dispoziţie un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opţiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiţii. Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menţionat anterior nu este considerată acceptare tacită;”

Art. 4.6 din Contractul de credit prevede că; „In cazul în care urmare a comunicării noului nivel al dobânzii de către Bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat, comisionul de administrare şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunostintă, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii;

Este clar că nici clauzele mai sus rubricate nu respectă prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 21/1992, pe de o parte deoarece banca nu putea modifica clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional acceptat de petenţi, iar pe de altă parte deoarece banca nu putea să considere că am acceptat tacit noile condiţii.

Referitor la modalitate de calcul a dobânzii au solicitat instanţei să observe că pentru perioada 05.09.2007 -05.09.2008, singura modalitate legală de interpretare a dobânzii era dobânda contractuală de 5,35% pe an; pentru perioada 18.10.2010-prezent, (după apariţia OUG 5-/2010) singura modalitate legală de interpretare a dobânzii este dată de indicele de referinţă LIBOR la 6 luni +marja fixă de 2,45 % . Ca şi modalitate de calcul a marjei, arată că din valoarea dobânzii iniţiale de 5,35 % au scăzut valoarea indicelui LIBOR CHF la 6 luni la data de 05.09.2007, respectiv 2,9 şi a rezultat o marjă de 2,45.

In cadrul articolului 4.11 se stipulează mai mult decât lapidar : ”Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: a) comision de acordare de 1.00 % calculat la valoarea creditului, platibil o singura data, la acordarea creditului.... b) comision de administrare lunară a creditului de 10%, aplicat la valoarea soldului creditului”.

Clauza prevăzută de art.5.1 - cu privire la stabilizarea cursului, aşa cum au arătat la momentul contractării creditului li s-a prezentat de către Bancă că aceasta este cea mai bună soluţie, creditul acordat în CHF fiind cel mai bun de pe piaţă. Consideră reclamanţii că în mod intenţionat Banca nu a respectat obligaţia de consiliere şi în mod voit a omis să le furnizeze informaţii privind riscul de hiper-valorizare a monedei CHF. Pentru experţii din domeniul financiar bancar era o situaţie previzibilă, creşterea valorii monedei CHF faţă de moneda naţională era inevitabilă,valoarea CHF în momentul contractării se încadra într-un minim istoric. Riscul valutar se materializează efectiv în obţinerea de către pârâtă a unui câştig injust, evident în defavoarea consumatorului, încălcându-se principiul echităţii şi al bunei credinţe. Clauza de risc a schimbului valutar cade exclusiv în sarcina reclamanţilor, şi conferă Băncii un avantaj economic vădit disproporţionat faţă de ei.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori precum şi toate celelalte texte de lege la care am făcut referire.

În probatoriu, reclamanţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză contabilă.

Au mai solicitat reclamanţii ca instanţa să solicite de la pârâte să depună la dosarul cauzei extrasele de cont aferente perioadei 05.09.2007 -la zi, din care să rezulte c/val ratelor achitate, c/val comisionului de administrare precum şi notele contabile prin care s-a efectuat schimbul valutar la momentul acordării împrumutului şi dovada transferului.

La data de 16.11.2016 pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamanţi.

În motivarea întâmpinării, a arătat că anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza si studia cu atentie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor lui, sau dimpotrivă, incalca aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanta cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel incat sa isi poata exprima consimtamantul in deplina cunostinta de cauza. Aceasta este practica bancara obişnuita si a fost respectata si de către _ la incheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia si indiferent de consumator.

In situatia in care reclamantul ar fi ajuns la concluzia ca unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu incheia contractul de credit, realizandu-si obiectivele si necesitatile de creditare fie prin intermediul altor produse de acelaşi gen pe care le oferea Bancpost la acel moment, fie de la alte institutii bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, sa vina mai mult in intampinarea nevoilor proprii.

Astfel, reclamantul a avut posibilitatea reala, concreta, de a lua cunostinta despre fiecare dintre clauzele si costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii. Prin a avea posibilitatea reala de a cunoaşte condiţiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie sa se inteleaga faptul ca reclamantul a avut la dispoziţie elementele necesare pentru a cunoaşte costurile si condiţiile contractuale, indiferent daca, în concret, a valorificat sau nu aceste condiţii.

Face precizarea ca niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Referitor la art. 4 din Legea nr. 193/2000 care mentioneaza ca: "(1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor", face urmatoarele precizări: la momentul incheierii contractului de credit exista pe piaţa bancara o varietate de produse de creditare, selecţia apartinand consumatorului, in funcţie de varianta cea mai avantajoasa. Existenta unor produse predefinite si a unor contracte de credit standardizate nu afecteaza libertatea impumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane si nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimata; prin completarea cererii de credit reclamantul a optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de credit prevăd care sunt condiţiile si consecinţele tipului de dobanda si de comisioane si totodata modul in care sunt calculate, acestea fiind analizate de către imprumutat.

În data de 05.09.2007 a fost incheiat Contractul de credit ipotecar nr. _ prin care _ a acordat domnului __, in calitate de „împrumutat", un credit în cuantum de 68700,00 CHF, pe o perioada de 420 luni. În momentul acordarii creditului, parata Bancpost S.A punea la dispoziţia clienţilor o anumita oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variaza in fiecare an in funcţie de evoluţia pieţei bancare, tarifele practicate de banca fiind influentate de mai mulţi factori, dar in special, de costul fondurilor, precum si marja de risc a tarii.

Din portofoliul de soluţii de creditare oferite de banca clienţilor sai la vremea respectiva, reclamantul a ales un produs de creditare cu dobanda variabila acordat in moneda CHF. Prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat ca a citit, inteles si acceptat termenii si toate condiţiile prevăzute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului. Pentru o mai mare transparenta in relaţia cu clienţii incepand cu 2009 toate Actele adiţionale semnate cu aceştia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 sa fie respectate. În anul 2010 __ SA a trimis la adresa de corespondenta a clientului o notificare cu privire la intrarea in vigoare a Ordonanţei de Urgenta nr. 50/2010. Notificarea conţinea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ si informa cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adiţional la contractul de credit in unitatea __ care a acordat creditul. Mai arată pârâta că  modificările impuse de Ordonanţa de Urgenta 50/2010 sunt in favoarea clienţilor impunând transparenta in modalitatea de variaţie a dobânzii prin raportarea la fluctuaţiile indicilor de referinţa EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţa a BNR, in funcţie de valuta creditului si totodata, limitarea numărului de comisioane percepute de banca.

Dobanda aferenta contractului clientului a fost transparenta din momentul semnării contractului de credit si astfel OUG nr. 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componentei dobânzii.

Actul Adiţional includea strict modificările prevăzute de lege prin OUG nr. 50/2010. Conform dispoziţiilor legale din actul normativ mentionat, incepand cu data de 19.09.2010 nesemnarea Actelor adiţionale a fost considerata acceptare tacita si modificările prezentate in Actul Adiţional s-au aplicat de drept.

Aplicarea legii in vigoare la data încheierii contractelor in raport cu principiul neretroactivitatii legii înainte de a trece la examinarea fondului pretenţiilor deduse judecaţii, dorim sa învederam instantei de judecata, prin raportare, la pluralitatea temeiurilor de drept pe care reclamantul le invoca si la momentul la care aceste dispoziţii legale au intrat in vigoare, inaplicabilitatea acestora, prin raportare la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, intre banca si reclamant.

De asemenea, in stabilirea actelor normative incidente in prezenta cauza, este necesar sa se aiba in vedere faptul ca o parte din pretentiile reclamantului decurg din contractul de credit, categorie de contracte cunoscând, la momentul incheierii lui, reglementari distincte si speciale, derogatorii de la dreptul comun si care nu se completeaza reciproc. Cadrul legislativ in materia protectiei consumatorilor in contractele de credit este unul complex si a suferit in timp o dinamica semnificativa, de care instanta urmeaza sa tina seama in aplicarea si interpretarea corecta a legii aplicabile in timp contractului ce constituie obiectul prezentei cauze.

Din motivarea cererii de chemare in judecata rezulta ca reclamantul isi intemeiaza pretentiile pe prevederile Legii nr. 193/2000, republicata, si ale Directivei 93/13/CEE.

Codul civil din 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit, nu conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicaţii legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare, respectiv cele prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cele ale art. 54 din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, precum şi cele ale art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului.

Astfel, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, ori de câte ori legiuitorul a dorit să fie aplicabilă impreviziunea a prevăzut-o în mod expres pentru anumite cazuri particulare prin legi speciale. În afara acestor cazuri expres prevăzute de lege, impreviziunea putea produce efecte şi în privinţa contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în masura în care în respectivele contracte, părţile, în temeiul principiului libertăţii contractuale, ar fi stipulat o clauză care să permită revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii acestuia, or contractul de credit dedus judecăţii nu conţine o astfel de clauză.

Mai mult decât atât, impreviziunea fiind o excepţie de la principiul pacta sunt servanda trebuie să fie expres prevăzută de lege, neputând fi stabilită pe cale jurisprudenţială, întrucât dacă proceda în acest sens s-ar ajunge la derogarea de la dispoziţiile art. 969 din Codul civil din 1864 în lipsa unei dispoziţii legale exprese, ceea ce ar echivala cu adăugarea la lege. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca instituţia impreviziunii să fie aplicabilă şi contractelor încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres aplicarea sa şi pentru situaţiile juridice născute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil şi ale căror efecte se produc şi după această dată (facta pendentia), cum a făcut în cazul altor instituţii.

Mai mult decât atât, împrumutând o sumă de bani intr-o moneda străină, pentru o perioada considerabila de timp imprumutatii si-au asumat implicit si riscul fluctuaţiilor monetare, ceea ce echivaleaza cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data incheierii contractului, cu consecinţa inaplicabilitatii teoriei impreviziunii. De altfel, aplicarea teoriei impreviziunii in sensul indicat prin cererea de chemare in judecata si anume, stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, ar conduce la ruperea echilibrului contractual in sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferenţa de curs ca urmare a aprecierii monedei CHF.

Or, raţiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, si nu de a directiona consecinţele negative ale schimbării împrejurărilor avute in vedere la incheierea contractului către partea co-contractanta. În ceea ce priveşte suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut, prin Decizia nr. 1122 din 21 februarie 2003, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis următoarele: "Fără a asigura depozitele în lei pentru obţinerea valutei necesare rambursării ratelor şi dobânzilor, debitoarea a încălcat dispoziţiilor art. 4 din convenţie. Este adevărat că lipsa disponibilităţilor valutare a determinat banca garantă să plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voinţă al părţilor. De altfel, riscul contractual, privind diferenţa de curs valutar, nu putea aparţine băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. în privinţa schimbării esenţiale a împrejurărilor avute în vedere de părţi, la momentul încheierii convenţiilor, se impun unele precizări.

Prin urmare, întrucât nu există niciun temei legal care să permită instanţei să dispună adaptarea contractului de credit în temeiul impreviziunii, rezultă că solicitările reclamantului sunt neîntemeiate.

Obligaţia reclamantului de a restitui suma imprumutata in CHF are suport legal, fluctuaţia monetara fiind integrata in contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate. Pe cale de consecinţa, in lipsa de dispoziţie contrara, riscul creşterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, in temeiul legii, dupa cum riscul deprecierii aceleiaşi monede este suportat de creditor.

Ca atare, executarea obligaţiei reclamantului de a plaţi ratele de credit in moneda CHF, afectata de variaţia cursului de schimb, isi gaseste suportul atat in continutul clauzelor contractuale, cat si in dispoziţiile legale din materia contractului de imprumut, neexistand temei legal pentru modificarea contractului in sensul stabilirii obligaţiei de plata a creditului in lei la cursul de schimb de la data incheierii convenţiei intre parti.

Susţinerile reclamantului in sensul ca institutia bancara parata nu si-a indeplinit obligaţia de consiliere este vădit nefondata, deoarece nicio prevedere legala nu instituie in sarcina operatorului o atare obligaţie. Mai mult decât atat, fluctuaţiile monedei CHF s-au intins pe perioade lungi de timp (mai mult de 3-5 ani), fara ca institutii bancare ori analişti financiari sa prevada o astfel de creştere, de_dublare a cursului CHF-RON.

In conformitate cu dispoziţiile art. 1578 alin. (1) din Codul civil de la 1864 (aplicabil contractului dedus judecaţii fata de data incheierii acestuia), „obligaţia ce rezulta din imprumut in bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numerica aratata in contract", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „intamplandu-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, inainte de a sosi epoca plaţii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decât in speciile aflatoare in curs in momentul plaţii".

Contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobanda, fiindu-i pe deplin aplicabile prevederile anterior citate. In virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligaţia de a restitui exact suma împrumutata, indiferent de creşterea sau scaderea valorii banilor, cu excepţia situatiei în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul in speţa. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat si in noul Cod civil, la art. 2164 alin. (2).

Nu este nimic abuziv în a pretinde exact cantitatea de bani împrumutata, dimpotrivă, acest principiu guverneaza dreptul roman inca din anul 1864, dovedindu-si actualitatea si pertinenta si in prezent. O eventuală diferenţă de valoare a monedei se datorează unor motive independente de voinţa pârtilor.

Astfel, chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea regulii nominalismului, consacrată de lege. De altfel, şi CJUE s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv clauzele care reflectă dispoziţii legale. Astfel, în hotărârea Barclays Bank, Curtea a stabilit că Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.

Ca atare, executarea obligaţiei reclamantului de a plaţi ratele de credit in moneda CHF, afectata de variaţia cursului de schimb, isi gaseste suportul atat in continutul clauzelor contractuale, cat si in dispoziţiile legale din materia contractului de imprumut, neexistand temei legal pentru modificarea contractului in sensul stabilirii obligaţiei de plata a creditului in lei la cursul de schimb de la data incheierii convenţiei intre parti.

Conştientizarea obligaţiei de rambursare a creditului în cuantumul şi moneda contractată ţine de obligaţia/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-şi asuma responsabil obligaţiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.

Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - nu este sau nu ar trebui să fie o surpriză, pentru nicio persoană cu capacitate de exerciţiu deplină - cazul împrumutaţilor din cauză. Ea impune, normal şi firesc, împrumutatului obligaţia şi responsabilitatea de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în perioada 2009 - 2014, reclamantul a suportat o pierdere ca urmare a creşterii cursului valutar CHF/Lei, aceasta nu se datorează unei acţiuni culpabile a Băncii. Banca nu poate fi responsabilă pentru pierderile suferite de consumatori în perioada 2009 - 2014 datorită creşterii cursului de schimb CHF/lei deoarece nu banca determină/influenţează cursul de schimb în genere.

Niciun participant la piaţa valutară şi nicio bancă care acţionează ca intermediar nu poate determina/influenţa cursul de schimb.Prin urmare, la momentul incheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/Leu, pentru a putea fi imputata băncii lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate si inteligibilitate a clauzei in sensul pe care CJUE il contureaza.

Faptul ca, anterior momentului la care a fost incheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca in viitor costul creditului sa creasca, ci lipsa de stabilitate putea sa genereze de asemenea ipoteza contrara, fiind de esenţa unui astfel de contract ca ambele parti trebuie sa accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui imprumut contractat intr-o moneda străină de cea in care sunt incasate veniturile.

Mai arată pârâta că instanta de judecată nu poate interveni în acordul de voinţe al părţilor, modificând, prin decizia sa, însusi obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din preţul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un tert făţă de contract.

Aşadar, prin formularea acestui capat de cerere se solicita instantei de judecata o interventie nepermisa in contract, cu consecinţa modificării acestuia in ceea ce priveşte obiectul sau, situatie care pune in discuţie toate elementele esenţiale convenite de parti, respectiv moneda contractului, dobanda aferenta si perioada de rambursare. Aceste elemente creeaza un tot unitar, pe piaţa bancara moneda creditului influenţând nivelul dobânzilor si al comisioanelor, precum si perioada de rambursare. Din aceasta perspectiva, schimbarea monedei creditului conform solicitărilor reclamantului, fara a se realiza o analiza obiectiva a impactului unei asemenea interventii in contract, ar rupe echilibrul contractual in defavoarea băncii, care a încheiat contractul de credit in considerarea monedei CHF, cu consecinţa la momentul semnării contractului, a acordarii unor condiţii mai avantajoase pentru imprumutat De asemenea, arată pârâta  că reclamantul face o confuzie nepermisa invocând cauza Kasler, întrucât datele acestei speţe sunt cu totul diferite faţă de obiectul prezentei judecăţi. în acest sens, arată că, în timp ce în speţa Kasler, reclamanţii au contractat şi încasat împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportare la CHF în vederea rambursării, la cursul practicat de banca împrumutătoare la vânzare, în ziua scadenţei, în speţa de faţă reclamantul a încasat CHF şi are obligaţia de a restitui CHF, fără a fi relevant pentru bancă de unde îşi procură valuta.

În sensul că nu este permisă intervenţia instanţei de judecată în mecanismul contractual prin convertirea creditului din CHF în Lei sunt considerentele deciziei CJUE în cauza C-618/10 în care s-a reţinut că „decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea sa modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. în lumina celor de mai sus, urmează să se răspundă la a doua întrebare ca articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ 1/2007, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze".

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobanda variabila si la dreptul de a modifica dobânda contractuală ca o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda ca o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, susţinerile reclamantului sunt neintemeiate intrucat posibilitatea de băncilor de a modifica nivelul dobânzii in chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a ll-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit carora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivatie întemeiata, in condiţiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Respectiva clauză nu este abuzivă întrucât în chiar cuprinsul contractului, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, rambursând în avans creditul.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile contractuale prin care se acorda posibilitatea reclamantului de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Astfel la art. 38 alin. 1 din OUG 50/2010 sunt prevăzute condiţiile de percepere a dobânzii variabile dupa cum urmeaza: "în contractele de credit cu dobânda variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului; d) valoarea indicilor de referinţă utilizaţi în formula de calcul a dobânzii variabile va fi afişată si permanent actualizată, pe website-urile creditorilor si la toate punctele de lucru ale acestora."

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului arată ca respectivele clauze sunt neîntemeiate intrucat comisionul de acordare a creditului reprezintă costul suportat de banca pentru serviciile de analiza a bonităţii clientului ce sunt efectuate inainte de a fi acordat creditul. Respectivul comision fost retinut o singura data, in momentul acordarii creditului, fara a fi returnat odata cu rambursarea creditului.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de constatare a caracterului în primul rând arată că, caracterul negociat al clauzei referitoare comisionul de acordare credit rezultă din faptul că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna acelaşi în cuprinsul contractelor de credit de acest tip, încheiate între Bancpost S.A. şi clienţii săi, existând şi cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. Astfel, existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului acestui comision pentru contractul de credit de acelaşi tip, relevă faptul ca pârâta accepta negocierea acestei clauze şi, deci, neîndeplinirea condiţiei privitoare la inexistenţa unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv al unei clauzei contractuale nu poate fi imputata operatorului bancar, ci neglijentei clientului.În concluzie solicită respingerea cererii de chemare in judecata ca neîntemeiata.

În drept îşi întemeiază întâmpinare pe dispoziţiile art. 93 lit. c), d) teza I, g) pct. 2 din OG 21/1992 privind protectia consumatorilor, art. 1578 din Codul civil din 1864, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, precum si pe cele ale art. 205 - art. 208 din noul Cod de procedura civila, solicitând încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, se reţine că, la data de05.09.2007, în calitate de împrumutaţi, reclamanţii au contractat un credit ipotecar in suma de 68.700 CHF pe o perioada de 420 de luni de la parata __ SA , semnând contractul de credit ipotecar nr. _ (denumit in continuare “Contractul de credit’). Creditul urma sa fie rambursat in 420 de rate lunare cuprinzând principal, dobândă si comisioane. În prezenta cauză, reclamanţi au solicitat a se constat caracterul abuziv al mai multor clauze contractuale, enumerate a partea introductivă a considerentelor prezentei hotărâri.

În drept, instanţa reţine că prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori s-a instituit un regim special de protecţie a beneficiarilor de servicii mult mai eficient, pe considerentul protejării efective a drepturilor acestora în raport cu furnizorii aflaţi într-o postură privilegiată.

Actul normativ transpune prevederile Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, ce a avut în vedere, printre altele, protejarea persoanelor care achiziţionează bunuri şi servicii împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor de adeziune şi împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esenţiale din contracte.

Raportului juridic dintre părţi îi sunt aplicabile în mod corespunzător şi dispoziţiile Codului civil din 1864, în special cele ale art. 969, relaţia dintre cele două acte normative fiind în sensul că normele ce transpun dreptul european se suprapun peste cele naţionale, iar principiile libertăţii contractuale şi al efectelor obligatorii ale convenţiilor încheiate între părţi trebuie interpretate ţinând cont în aceeaşi măsură de specificul prevederilor legale ce reglementează drepturile consumatorului.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, iar conform prevederilor alin. 3 „se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă, potrivit art. 4 alin. 1 din  Legea nr. 193/2000, „dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Pe de altă parte, în sensul prevederilor alin. 2 al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul „dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Caracterul abuziv al unei clauze contractuale se evaluează, potrivit art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000 în funcţie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toţi factorii care au determinat încheierea contractului şi alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Din întreaga reglementare dată prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000 rezultă că pentru constatarea caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, trebuie îndeplinite trei condiţii cumulative, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct, să fie contrară bunei-credinţe, iar prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În analiza caracterului abuziv al clauzelor reclamate din contractul de credit ipotecar nr. __, instanţa are în vedere că respectivul contract, în totalitatea sa, nu a fost supus unei proceduri de negociere, acesta fiind încheiat în condiţiile generale prezentate de bancă pentru tipul de credit acordat, condiţii preformulate în legătură cu care nu s-a dovedit de către pârâtă că reclamantul a avut vreo putere de a influenţa clauzele esenţiale.

Contractul este unul de adeziune, clauzele inserate în cuprinsul său fiind prestabilite de către împrumutător fără a da posibilitatea celeilalte părţi de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, iar reclamanţii nu a avut în concret posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă, de către bancă.

Negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă şi cu obligaţia de informare, ci presupune ca partea consumator să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale, împrejurări care în prezenta cauză nu au fost dovedite de pârâta S.C. _ S.A..

În aceste condiţii, reclamantul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu pârâta S.C. _ S.A., iar o parte din prevederile contractuale au fost în defavoarea acestuia, prin inserarea unor clauze de natură a produce un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor.

Potrivit dispoziţiilor pct. 1 lit. a) din Anexa 1 la Legea 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Cu toate acestea, prevederile legale enunţate nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Cu privire la dobânda contractuala, se reţine că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii in chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a ll-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata, in condiţiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul”. Prin urmare, prevederile anterior menționate consacra in mod expres dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator în condiţiile în care exista o motivație întemeiată, consumatorul este notificat cu privire la acest aspect, iar acesta din urma are posibilitatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi sa respecte următoarele reguli: dobânda poate varia in funcţie de dobânda de referinţa a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv si sa nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract”. Din analiza acestora dispoziții legale se poate observa ca clauzele din contractele de credit referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Se reţine faptul că, prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este o dobândă variabilă. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumatori, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului. Practic, contractele de credit ipotecar/ de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. În cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca. Nu mai puţin, acest risc a existat şl a fost asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

Pe de altă parte, deşi reclamanţii critică faptul că banca avea dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare opera nu ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părţilor, în funcţie de anumiţi indici de referinţă.

Potrivit pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”

Prin urmare, nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabileşte în contractele de credit o dobândă variabilă şi dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăşi Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum şi dreptul unilateral al instituţiei de credit de a modifica dobânda.

Referitor la cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare, instanţa constată că aceasta este întemeiată.

 Spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinţei unei sume de bani pentru o anumită perioadă, comisionul este în general perceput pentru serviciile prestate/operaţiunile efectuate de către bancă; în cauză, banca a perceput comisionul de acordare fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operaţiune. "Punerea la dispoziţie a creditului" (într-o singură tranşă – executare uno ictu a obligaţiei pârâtei), nu justifică prin ea însăşi perceperea unui comision pentru întreaga perioadă contractuală.

Cu privire comisionul de acordare credit, instanţa constată că în sarcina reclamantului a fost instituită o obligaţie de plată în procent de 1,00 % din valoarea creditului, fără ca pentru acest comision să se prevadă o contraprestaţie din partea băncii ori justificarea necesităţii perceperii sale.

Încasarea comisionului de acordare apare în vădită disproporţie faţă de serviciile pe care pârâta le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit şi nu poate fi justificat de costul imprimării unor înscrisuri şi de operarea unui program informatic prin introducerea unor date în scopul verificării bonităţii clienţilor.

Pârâta nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu concret pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, iar dacă justificarea acestuia ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul său este raportat la valoarea sumei împrumutate şi nu la volumul sau complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului, mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit.

Instanţa are în vedere şi faptul că raporturile contractuale dintre bancă şi împrumutat sunt unele de tip sinalagmatic, fondate pe reciprocitatea prestaţiilor, astfel încât obligaţia uneia din părţi îşi are cauza în obligaţia corelativă a celeilalte, iar banca, în calitatea sa de prestator de servicii financiare, nu asigură consumatorului un serviciu autonom, propriu-zis, cu prilejul analizării dosarului, ci doar verifică măsura în care aceasta, în calitate de potenţial creditor, poate sau nu agrea acceptarea ofertei de credit. Practic, banca nu face altceva decât să dezbată măsura în care ea însăşi îşi poate sau nu confirma consimţământul la creditare în prezenţa condiţiilor rezultând din dosarul clientului.

Ca atare, în absenţa unui serviciu financiar autonom prestat consumatorului, banca nu poate justifica existenţa unei obligaţii de plată a unui astfel de comision de către client.

Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive reclamantului aflat într-o poziţie defavorabilă, de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe.

În aceste condiţii, instanţa va constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 4.11 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr.  HL14998/05.09.2007, referitoare la comisionul de acordare credit.

Vor fi obligate pârâtele la restituirea către reclamant a sumei de 684,50 euro, reprezentând comision de acordare credit.

Privitor la comisionul de administrare, se reţine că nu face parte nici din preţul si nici din obiectul principal al contractului, iar spre deosebire de dobânda, care reprezintă echivalentul folosinţei unei sume de bani pentru o anumita perioada, comisionul este in general perceput pentru servicii prestate/operațiuni efectuate de banca.

 In speţă, banca a perceput comisionul de administrare fără a presta vreun serviciu sau a efectua vreo operaţiune.

Mai mult decât atât, nici clauzele cuprinse in condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit, nu justifica in nici un fel perceperea acestui comision pentru întreaga perioada contractuala, stipulându-se doar ca acest comision este în suma fixa lunara, si trebuie achitat de către client odată cu rata de credit şi dobânda, nedefinind acest comision.

Simpla menţionare a valorii comisionului (procentului aplicabil sau a sumelor pe care reclamanta urma să le plătească lunar, potrivit graficului de rambursare) şi a perioadei pentru care este datorat, fără să existe posibilitatea pentru reclamant de a cunoaşte cauzele perceperii sale, iar pentru instanţă de a aprecia asupra temeinicii sale în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar şi neechivoc. În condiţiile în care noţiunea de "administrare" este una generală, pregătirea, studiile, prudenţa şi atenţia reclamantului, diligenţele depuse pentru a se informa sau a compara produsele de pe piaţa bancară, sunt lipsite de relevanţă.

De altfel, lit. g) din lista anexă la Legea nr. 193/2000 caracterizează drept abuzive acele clauze care dau comerciantului dreptul exclusiv să interpreteze clauzele contractuale, astfel că interpretarea oferită de pârâta SC Banca Comercială Română SA, nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care, în caz de dubiu, interpretarea trebuie realizată în favoarea consumatorului, în temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa nu contestă faptul că perceperea comisionului de administrare a stat la baza voinţei pârâtului de a contracta, dată fiind şi valoarea ridicată a acestuia, şi nici că prin constatarea nulităţii clauzei reglementând acest comision pârâta ar suferi o pierdere financiară. Însă, această împrejurare nu constituie un impediment pentru nulitatea clauzei cu acest obiect, legea nefăcând distincţie între clauzele care au avut un rol determinant pentru exprimarea consimţământului, şi cele mai puţin importante, sau între clauzele care au caracter patrimonial şi cele care nu au caracter economic.

Astfel, considerând că această clauză cuprinsă în pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr.  __ are caracter abuziv, fiind contrară normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant şi consumator, instanţa va constata nulitatea absolută a acesteia.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea prestaţiilor, instanţa reţine că prestaţia la care pârâta s-a obligat – acordarea unei sume de bani reclamantului, a fost executată dintr-o dată; deci, convenţia de credit este un contract cu executare dintr-o dată (uno ictu), fiind aşadar posibilă restituirea prestaţiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzei privind comisionul de administrare, potrivit principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anteriore (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze nule trebuie restituit).

Instanţa va raporta situaţia de fapt şi la dispoziţiile art. 994 Cod civil ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, constatându-se întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţi – solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Pentru aceste considerente, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate în convenţia de credit, instanţa va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei percepute cu titlu de comision de administrare,  precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

Se reţine în continuare că la data de 21.06.2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin care s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori.

Potrivit art. 95 din ordonanţa mai sus menţionată, în forma în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, pentru contractele aflate în curs de derulare, s-a instituit în sarcina creditorilor obligaţia ca, în termen de 90 de zile, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile acestui act normativ.

Modificarea contractelor aflate în derulare urma să se facă prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă. S-a interzis introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din ordonanţă, introducerea oricăror alte prevederi, fiind considerate nule de drept. Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale se considera acceptare tacită.

Potrivit art. 36 din acelaşi act normativ, pentru creditul acordat, creditorul nu putea percepe decât un comision de analiză dosar, un comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, o compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Se reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în repetate rânduri asupra interpretării Directivei nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Hotărârea pronunţată la data de 27.07.2000 în Cauza Oceano Grupo Editorial SA vs. Rocio Murciano Quintero, Hotărârea pronunţată la data de 26.10.2006 în Cauza Elisa Maria Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium  SL, Hotărârea pronunţată la data de 4.06.2009 în Cauza Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne Gyorfi) în sensul că o atare clauză, în maniera în care este formulată şi percepută, fară nicio posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive.

Astfel, în cauza C-l 68/2005, CEJ a observat că „importanţa protecţiei consumatorului a determinat în mod particular legislaţia comunitară să prevadă, în art.6 paragraf 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator. Aceasta este o dispoziţie imperativă care, având în vedere poziţia de inferioritate a unei părţi a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabileşte între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, şi are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabileşte egalitatea între părţi”. De asemenea, se arată în decizia instanţei europene că „natura şi importanţa interesului public pe care se bazează protecţia conferită de directivă consumatorului justifică, mai mult, ca instanţa naţională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator şi profesionist, vânzător sau furnizor”.

Tot în acest sens, în Cauza C- 76/10 Pohotovost’ s.r.o. vs. Iveta Corckovska, în paragraful nr.50, s-a reţinut că, dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

Astfel, se constată că normele prevăzute de Legea nr. 193/2000 ocrotesc un interes public, iar clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, în acest sens fiind şi jurisprudenţa ÎCCJ. Cum efectul direct al constatării nulităţii absolute a unei clauze din contract este restabilirea situaţiei anterioare, reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

Prin cererea de chemare in judecata, a mai fost solicitata constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar, solicitându-se să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-Leu la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, precum si convertirea în moneda naţională a plăţilor.

Referitor la capătul de cerere prin care s-a solicitat stabilizarea acestuia la cursul valutar din data acordarii creditului şi convertirea în moneda naţională a plăţilor, e de retinut faptul ca in conformitate cu condiţiile speciale ale contractului, moneda creditului este CHF, suma de bani imprumutata fiind pusa la dispoziţia reclamantului in aceasta moneda, afara de cazurile in care clienţii la ghişeul băncii au solicitat eliberarea sumelor din contul de credit in moneda RON, operand in aceasta din urma situatie serviciul de schimb valutar al băncii.

Astfel, clauza prin care s-a instituit obligaţia reclamantului de a rambursa ratele de credit in CHF, nu au fost stipulate exclusiv in favoarea instituţiei de credit. In baza aceloraşi clauze, in cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data incheierii contractului, diferenţa in minus ar fi suportata de imprumutator, neputandu-se susţine faptul ca, acordarea creditului in valuta CHF s-a făcut exclusiv in favoarea băncii.

Instanţa mai reţine faptul că reclamanţii si-au exprimat acordul cu privire la împrumutarea sumei in valuta, cunoscând in mod cert moneda creditului, care a fost stipulata in mod neechivoc atât in continutul contractului, cat si in graficul de rambursare.

În acest sens, prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar consacră prin art. 3 alin. (1) regula plăţilor în monedă naţională între rezidenţi, însă alin. (3) al aceluiaşi articol permite realizarea de „operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al plăţilor". Astfel, odată încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, reclamantul nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe care l-a încheiat cu banca.

Astfel, existând o dispoziţie legală care permite creditarea în valută, devin aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiile prezentei legi".

Prin urmare, clauza din contractul de credit care prevede că plata ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul nu poate fi considerată abuzivă întrucât, dacă s-ar considera în sens contrar, s-ar ajunge la lipsirea de conţinut a respectivei norme legale.

Se mai reţine că împrumutând o sumă de bani intr-o moneda străină, pentru o perioada considerabila de timp imprumutatii si-au asumat implicit si riscul fluctuaţiilor monetare, ceea ce echivaleaza cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data incheierii contractului, cu consecinţa inaplicabilitatii teoriei impreviziunii. De altfel, aplicarea teoriei impreviziunii in sensul indicat prin cererea de chemare in judecata si anume, stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, ar conduce la ruperea echilibrului contractual in sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferenţa de curs ca urmare a aprecierii monedei CHF.

Referitor la impreviziune, din analiza art. 107 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „dispoziţiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil", rezultă că aceasta dispoziţie cu caracter general poate fi invocată doar pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

Codul civil din 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de credit, nu conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicaţii legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare, respectiv cele prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cele ale art. 54 din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, precum şi cele ale art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului.

Referitor la riscul valutar în contractele de credit în CHF - transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat de Codul civil, cu privire la celelalte motive invocate de către reclamant, se reţine a fi neîntemeiate susţinerile reclamanţilor privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit. Pe de-o parte, este previzibil pentru orice persoana cu o capacitate de întelegere medie faptul ca, prin contractarea unui credit într-o moneda străină pe o perioada de 35 de ani, exista un risc de fluctuatie a valorii monedei respective, fluctuatie determinata de contextul macroeconomic ce scapă influentei băncii.

Pe de altă parte, nu este prejudiciabila clauza care prevede ca rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar si în condiţiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţionala, în condiţiile în care niciun act normativ nu interzice acordarea si rambursarea creditelor în CHF, iar pe de alta parte, o astfel de clauză contractuala reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 C.civ. 1864.

 Conform art. 1578 alin. (1) din Codul civil de la 1864 (aplicabil contractului dedus judecaţii fata de data incheierii acestuia), „obligaţia ce rezulta din imprumut in bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numerica aratata in contract", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „intamplandu-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, inainte de a sosi epoca plaţii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decât in speciile aflatoare in curs in momentul plaţii".

Pentru considerentele expuse, instanţa va admite în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în constatare în sensul că va constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 4.11 lit. a) şi b) din contractul de credit bancar nr.HL14998 D/05.09.2007, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, şi va obliga pârâtele la restituirea către reclamanţi a sumei de 684,50 CHF reprezentând comision de acordare şi a sumei de 2.563,46 CHF cu titlu de comision de administrare, percepute şi plătite de reclamanţi în baza clauzelor menţionate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, urmând a respinge celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Domenii speta

Spete similare