Standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie

Standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie

- art. 103 Cod de procedură penală

- art. 7 din Directiva nr. 2012/29/UE a Parlamentului European

- art. 105 alin. (1) Cod de procedură penală raportat la art. 12 alin. (2) Cod de procedură penală

Declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorei au fost scrise integral de organul de cercetare penală, fiind doar semnate de acestea.

Deşi cele două persoane audiate nu înţeleg şi nici nu se exprimă bine în limba română (limba maghiară fiind limba folosită în mod curent), în cursul urmăririi penale nu a fost asigurată audierea acestora prin interpret.

Art. 7 din Directiva nr. 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului prevăzând dreptul persoanei vătămate de a beneficia în mod gratuit de un interpret, atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română, fiind astfel reglementată o garanţie a echitabilităţii procedurii de care se bucură victima infracţiunii.

Art. 105 alin. (1) Cod de procedură penală raportat la art. 12 alin. (2) Cod de procedură penală prevede dreptul persoanei (indiferent de calitatea procesuală) de a fi audiată prin interpret dacă aceasta nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română sau în cazul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale care doresc să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată. Respectarea acestor exigenţe constituie atât o cerinţă de legalitate a audierii, cât şi o condiţie pentru a se asigura fiabilitatea probei.

În cazul în care audierea are loc prin interpret, persoana audiată utilizează limba în care se poate exprima, interpretul redând întocmai declaraţia persoanei în limba română, care este apoi consemnată în limba română de organul judiciar.

Curtea a constatat că nu există nicio dovadă din care să rezulte că martora şi persoana vătămată au renunţat neechivoc la dreptul la interpret.

Fiabilitatea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale de martor  şi persoana vătămată este semnificativ afectată în condiţiile în care în care aceste persoane, care nu înţeleg şi nici nu se exprimă bine în limba română, nu au putut verifica alături de un interpret dacă s-a procedat la o redare şi interpretare fidelă a relatărilor lor de către organul de cercetare penală care a scris integral declaraţia.

Curtea a considerat că principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conduc la concluzia că aceste declaraţii administrate în faza de urmărire penală nu pot avea în prezenta cauză caracter exclusiv sau determinant

În aceste condiţii Curtea a constatat caracterul vădit al încălcării standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă în stabilirea existenţei faptelor care fac obiectul acuzării.

Art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală consacră principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia niciuna dintre probele administrate în cauză nu are o valoare predeterminată, iar valoarea probantă a fiecărui mijloc de probă administrat este aceeaşi. Prin urmare, nu există vreun criteriu legal de stabilire a priorităţii în evaluarea vreunui mijloc de probă şi de stabilire a unei valori probante superioare a vreunuia dintre mijloacele de probă administrate.

Important pentru justa soluţionare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar prin coroborarea lor să se confirme o situaţie exactă, neafectată de vreun dubiu.

Curtea a considerat că pot fi reţinute în cauză numai situaţiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile şi care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumţiei de nevinovăţie.

Curtea a considerat că, faţă de afectarea fiabilităţii probelor constând în declaraţiile persoanei vătămate şi ale martorei date în cursul urmăririi penale în absenţa unui interpret şi reţinând imposibilitatea folosirii acestor declaraţii cu caracter determinat sau exclusiv la stabilirea situaţiei de fapt din cauză, parchetul nu a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea de proxenetism de care a fost acuzat.

Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 250 din 19 aprilie 2017

Prin Sentinţa penală nr. (...) din 06 octombrie 2016, Judecătoria (...), în baza art. 386 alin. (1) Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului (...) (...), din infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (2) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) Cod penal, în infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (2) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) Cod penal.

În baza art. 213 alin. (1) şi (3) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) Cod penal a fost condamnat inculpatul (...) (...) pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism la o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 Cod penal 1969 s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. (...)/10.05.2012 a Judecătoriei (...), definitivă prin decizia penală nr. (...)/23.10.2012 a Curţii de Apel (...) şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa stabilită în prezenta cauză.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a conduce vehicule, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 272 alin. (1) Cod procedură penală s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului de Avocaţi (...) a sumei de 195 lei reprezentând onorariul cuvenit avocatului din oficiu (...), conform delegaţiei nr. (...)/2016 şi a sumei de 720 lei reprezentând onorariul cuvenit avocatului din oficiu (...), conform delegaţiei nr. (...)/2016.

În baza art. 273 alin. (1) Cod procedură penală s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiţiei a sumei de 23,15 lei onorariu pe seama traducătorului de limba maghiară (...), reprezentând o oră traducere în şedinţa publică.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut că în perioada august - septembrie 2015 inculpatul (...) (...) a înlesnit practicarea prostituţiei şi a obţinut foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către persoana vătămată (...) (...) (...), minoră în vârstă de 16 ani.

Situaţia de fapt a fost reţinută de prima instanţă doar prin coroborarea declaraţiei persoanei vătămate (filele 239 - 243, dosar urmărire penală) cu declaraţia martorei (...) (...) (fila 174, dosar urmărire penală), ambele probe administrate în cursul urmăririi penale.

Instanţa de fond a înlăturat susţinerile persoanei vătămate din faza de judecată, întrucât aceasta a fost audiată în faza de urmărire penală în prezenţa unui avocat (filele 164-165, dosar urmărire penală), respectiv a unui reprezentant al Direcţiei pentru Protecţia Copilului (filele 239-242, dosar urmărire penală), considerând că este greu de crezut că a fost obligată să semneze declaraţiile date. Şi în cazul martorei (...) (...), instanţa de fond a înlăturat ca nesincere declaraţiile acesteia din faza de judecată, apreciind că declaraţiile acesteia din faza de urmărire penală, fiind date la scurt timp după comiterea faptei şi conţinând relatări care se coroborează cu cele ale fiicei sale din faza de urmărire penală, corespund adevărului.

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului (...) (...), care, în stare de recidivă, a înlesnit şi obţinut foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către persoana vătămată (...) (...) (...), minoră în vârstă de 16 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de proxenetism, prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) Cod penal.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal privind respectiv gradul ridicat de pericol social concret al faptei comise raportat la valorile sociale care au fost puse în pericol-relaţiile sociale privind convieţuirea socială, a căror desfăşurare este condiţionată de procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, la vârsta fragedă a persoanei vătămate, dar şi persoana inculpatului, care nu se află la primul contact cu legea penală, fiind recidivist.

S-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată în termenul de încercare de 4 ani dispus prin sus-menţionata sentinţă, astfel că s-au aplicat dispoziţiile art. 15 din Legea de punere în aplicare a Codului penal cu privire la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, faţă de situaţia juridică a inculpatului, prima instanţă a constatat că pedeapsa aplicată poate fi executată doar prin privare de libertate.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, a declarat apel inculpatul (...) (...), criticând-o sub aspectul netemeiniciei şi solicitând desfiinţarea acesteia în sensul de a se dispune, în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 lit. a) Cod procedură penală, achitarea sa de sub învinuirea comiterii infracţiunii de proxenetism, întrucât fapta nu există. S-a susţinut că din probele administrate în cauză, inclusiv în faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă şi în apel, nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul ar fi comis fapta de care este acuzat şi că, în fapt, inculpatul i-a permis persoanei vătămate să locuiască temporar în apartamentul său şi a susţinut-o financiar, datorită problemelor pe care acestea le avea cu propria familie, fără să cunoască că persoana vătămată se prostitua. De asemenea, s-a apreciat că, în mod arbitrar, instanţa de fond a înlăturat ca fiind nesincere declaraţiile date de persoana vătămată şi de mama acesteia în faţa instanţei, reţinând că cele date în faza de urmărire penală sunt conforme cu realitatea, deşi acestea au fost în condiţii de stres, ameninţare şi fără a se asigura traducerea de către un interpret de limbă maghiară.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a reţinut următoarele:

Atât parchetul, cât şi prima instanţă au considerat că inculpatul (...) (...) se face vinovat de comiterea infracţiunii de proxenetism numai prin raportare la declaraţiile date în faţa organului de cercetare penală de persoana vătămată (...) (...) (...) (filele 239 - 243, dosar urmărire penală) şi de martora (...) (...) (fila 174, dosar urmărire penală).

Pe de o parte, Curtea a constatat că declaraţiile persoanei vătămate (...) (...) (...) şi ale martorei (...) (...) au fost scrise integral de organul de cercetare penală, fiind doar semnate de acestea. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, deşi cele două persoane audiate nu înţeleg şi nici nu se exprimă bine în limba română (limba maghiară fiind limba folosită în mod curent), în cursul urmăririi penale nu a fost asigurată audierea acestora prin interpret (astfel, cum s-a procedat atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel).

Curtea a constatat că art. 81 alin. (1) lit. g1) Cod de procedură penală preia în dreptul intern standardul stipulat de art. 7 din Directiva nr. 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului prevăzând dreptul persoanei vătămate de a beneficia în mod gratuit de un interpret, atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română, fiind astfel reglementată o garanţie a echitabilităţii procedurii de care se bucură victima infracţiunii.

Curtea a reţinut că art. 105 alin. (1) Cod de procedură penală raportat la art. 12 alin. (2) Cod de procedură penală prevede dreptul persoanei (indiferent de calitatea procesuală) de a fi audiată prin interpret dacă aceasta nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română sau în cazul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale care doresc să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată.

Astfel, pentru a proceda la audierea unei persoane în absenţa interpretului organul judiciar trebuie să se asigure că persoana audiată se exprimă bine în limba română (nefiind suficient ca aceasta să aibă cunoştinţe de bază de limba română) şi că aceasta înţelege limba română, adică are cunoştinţe adecvate pentru a putea citi şi înţelege declaraţia consemnată în urma audierii. Respectarea acestor exigenţe constituie atât o cerinţă de legalitate a audierii, cât şi o condiţie pentru a se asigura fiabilitatea probei pentru că, în absenţa interpretului, numai relatările unei persoane care se exprimă bine şi înţelege limba procedurii sunt apte să fie evaluate de instanţa de judecată pentru a stabili adevărul judiciar rezultat din probele administrate.

Având în vederea că legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale nu mai poate fi repusă în discuţie în faza de judecată, Curtea a analizat fiabilitatea declaraţiilor persoanei vătămate (...) (...) (...) (filele 239 - 243, dosar urmărire penală) şi ale martorei (...) (...) (fila 174, dosar urmărire penală) precum şi valoarea lor probantă.

În cazul în care audierea are loc prin interpret, persoana audiată utilizează limba în care se poate exprima, interpretul redând întocmai declaraţia persoanei în limba română, care este apoi consemnată în limba română de organul judiciar. Aşadar, rolul interpretului este esenţial în asigurarea fiabilităţii declaraţiei deoarece acesta comunică oral cu persoana audiată, traduce întrebările organului judiciar şi răspunsurile persoanei audiate care sunt consemnate de organul judiciar. După terminarea audierii, declaraţia este semnată şi de către interpret, conform art. 110 alin. (4) Cod de procedură penală.

Curtea a constatat că nu există nicio dovadă din care să rezulte că martora (...) (...) şi persoana vătămată (...) (...) (...) au renunţat neechivoc la dreptul la interpret. Deopotrivă, audierea acestora în data de 08 octombrie 2015 nu a fost efectuată în circumstanţele speciale stipulate de art. 105 alin. (2) Cod de procedură penală neexistând dovada că nu a fost posibilă asigurarea unui interpret autorizat. Şi în aceste situaţii cu caracter de excepţie legiuitorul impune audierea în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat.

În aceste circumstanţe fiabilitatea declaraţiilor date în cursul urmăririi penale de martora (...) (...) şi persoana vătămată (...) (...) (...) este semnificativ afectată în condiţiile în care în care aceste persoane, care nu înţeleg şi nici nu se exprimă bine în limba română, nu au putut verifica alături de un interpret dacă s-a procedat la o redare şi interpretare fidelă a relatărilor lor de către organul de cercetare penală care a scris integral declaraţia. Curtea a considerat că, în lipsa înregistrării declaraţiei persoanei vătămate şi a martorului, concluziile cu privire la fiabilitatea declaraţiilor administrate de organul de cercetare penală nu pot fi trase decât din actele dosarului de urmărire penală.

Tot astfel, este de natură de contribui la lipsa de fiabilitate de declaraţiei persoanei vătămate minore şi audierea acesteia în absenţa unui avocat, deşi asistenţa juridică era obligatorie. Dincolo de a reprezenta o ipoteză de nelegalitatea a acesteia declaraţii, absenţa avocatului de la audierea persoanei vătămate minore (...) (...) (...) la data de 08 octombrie 2015 este de natură de a spori dubiile cu privire la fiabilitatea acestei declaraţii, producând în faza de judecată efecte echivalente celor rezultate din audierea în absenţa interpretului.

Prezenţa reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului la audierea persoanei vătămate minore nu este, în sine, de natură de a asigura fiabilitatea probei, în condiţiile în care acesta nu poate contesta conţinutul celor consemnate de organul de cercetare penală deoarece rolul său este doar acela de a contribui la limitarea efectelor negative de natură psihică pe care le poate produce audierea victimei minore în procesul penal.

Curtea a constatată că, în mod eronat, a reţinut prima instanţă relevanţa şi fiabilitatea probei constând în declaraţia persoanei vătămate minore (...) (...) (...) dată în prezenţa unui avocat la data de 03 decembrie 2015 (filele 164-165, dosar urmărire penală) în condiţiile în care din conţinutul acestei declaraţii nu rezultă că persoane vătămată l-ar fi indicat pe inculpatul (...) (...) (cunoscut ca şi „(...)” care locuieşte în imobilul situat în strada (...) din municipiul (...) ca fiind persoana care îi înlesneşte practicarea prostituţiei, ci pe o altă persoană cunoscută sub apelativul „(...)” care locuieşte în imobilul cu nr. (...) de pe str. (...)  (...) din municipiul (...). În aceste condiţii, Curtea a considerat că, deşi declaraţia persoanei vătămate a fost administrată la data de 03 decembrie 2015 de organele de cercetare penală în prezenţa unui avocat aceasta nu este relevantă în cauză, neavând legătură cu obiectul acuzaţiilor formulate de parchet împotriva inculpatului (...) (...).

În ceea ce priveşte valoarea probantă a declaraţiilor persoanei vătămate (...) (...) (...) (filele 239 - 243, dosar urmărire penală) şi ale martorei (...) (...) (fila 174, dosar urmărire penală) date în cursul urmăririi penale Curtea a constatat că organele de urmărire penală au procedat în data de 08 octombrie 2015 la audierea celor două persoane în absenţa lui (...) (...) sau a vreunui apărător al acestuia, deşi începând cu data de 07 octombrie 2015 (...) (...) avea calitatea de suspect.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului permite instanţei naţionale să îşi întemeieze hotărârea pe declaraţiile martorilor [noţiune înţeleasă în sens autonom european în care poate fi inclusă şi persoana vătămată (cauza Gani c. Spaniei)] audiaţi în cursul urmăririi penale, precizând că, totodată, trebuie respectat şi dreptul la apărare al acuzatului care presupune ca acesta să fi avut posibilitatea reală şi adecvată de a contesta declaraţiile martorului şi de a îi pune întrebări fie la momentul audierii, fie la un moment ulterior (cauza Luca c. Italiei, cauza A.G. c. Suediei, sau Trampevski c. Macedoniei). În cauză aceste elemente de contrabalansare au existat, persoana vătămată şi martora fiind audiate prin intermediul unui interpret şi în prezenţa inculpatului şi a avocatului acestuia în faza de judecată, când au arătat că cele consemnate în declaraţiile date în cursul urmăririi penale nu sunt credibile faţă de faptul că nu au beneficiat de asistenţa unui interpret.

În aceste condiţii în care martora (...) (...) şi persoana vătămată (...) (...) (...) au oferit o justificare credibilă a versiunii prezentate în faza de judecată, radical diferită de cea consemnată de organele de cercetare penală în absenţa interpretului în cursul urmăririi penale şi ţinând seama de faptul că organele de urmărire penală nu au putut oferi vreun argument din care să rezulte lipsa de credibilitate a celor relatate de martora (...) (...) şi persoana vătămată (...) (...) (...) atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, Curtea a considerat că principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Al-Khawaja şi Tahery contra Regatului Unit (hotărârea Marii Camere din 15 decembrie 2011) şi Schatschaschwili contra Germaniei (hotărârea Marii Camere din 15 decembrie 2015) conduc la concluzia că aceste declaraţii administrate în faza de urmărire penală nu pot avea în prezenta cauză caracter exclusiv sau determinant.

În aceste condiţii Curtea a constatat caracterul vădit al încălcării standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă în stabilirea existenţei faptelor care fac obiectul acuzării conduc, în urma evaluării de către instanţa de control judiciar a tuturor probelor administrate în cauză şi a asigurării în calea de atac a apelului a plenitudinii dreptului la apărare.

În susţinerea celor de mai sus, Curtea a opinat că ab initio se impune o determinare a modificărilor aduse în teoria generală a probelor prin Noul Cod de procedură penală.

Astfel, trebuie remarcat faptul că art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală consacră principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia niciuna dintre probele administrate în cauză nu are o valoare predeterminată, iar valoarea probantă a fiecărui mijloc de probă administrat este aceeaşi. Prin urmare, nu există vreun criteriu legal de stabilire a priorităţii în evaluarea vreunui mijloc de probă şi de stabilire a unei valori probante superioare a vreunuia dintre mijloacele de probă administrate. Astfel, organele judiciare trebuie să evalueze toate probele administrate în cursul procesului penal în mod legal, fiecare dintre acestea având, în esenţă, o valoare probantă egală.

Este însă necesar ca reţinerea sau înlăturarea unui mijloc de probă să aibă loc motivat în special atunci când proba este propusă şi administrată în exercitarea dreptului la apărare. Tot astfel, evaluarea fiabilităţii mijloacelor de probă administrate trebuie motivată.

O altă modificare de esenţă a fost operată în noua legislaţie procesuală scopul întăririi garanţiilor procedurale aferente prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, Noul Cod de procedură penală a preluat standardul de probă din common law în ceea ce priveşte gradul de convingere al judecătorului stipulând în art. 103 alin. (2) teza a II - a Cod de procedură penală că o soluţie de condamnare se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest standard joacă un rol vital în cadrul procesului penal şi constituie principalul instrument pentru reducerea riscului comiterii de erori judiciare.

Faţă de această modificare de optică Curtea a opinat că interpretările jurisprudenţiale ale standardului din jurisprudenţa anglo - saxonă se impun a fi avute în vedere. Astfel în jurisprudenţa britanică (cauza Blackford) juriul trebuie informat că trebuie să fie sigur cu privire la vinovăţia acuzatului înainte de a-l condamna. Tot astfel, dubiu rezonabil nu echivalează cu o gravă incertitudine sau cu un dubiu substanţial actual (Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, cauza Cage contra Louisiana).

În aceste condiţii, exigenţa de siguranţă în evaluare trebuie transpusă şi în sistemul de drept procesual român în interpretarea standardului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe s-a făcut în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au coroborat între ele şi sunt în măsură să confirme o situaţie clară, de necombătut, indiferent de faza procesuală în care acestea au fost administrate. (...) Important pentru justa soluţionare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar prin coroborarea lor să se confirme o situaţie exactă, neafectată de vreun dubiu. Astfel, susţinerile inculpaţilor în sensul că prima instanţă a dat valoare probatorie unor mijloace de probă (din faza urmăririi penale) pe care nu le-a administrat nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti nu pot fi primite” (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014).

În consecinţă, Curtea a considerat că pot fi reţinute în cauză numai situaţiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile şi care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumţiei de nevinovăţie.

Curtea apreciază că prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei s-a produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

1. vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

2. sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

3. la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;

4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, administrate în mod legal şi loial, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

Curtea a considerat că, faţă de afectarea fiabilităţii probelor constând în declaraţiile persoanei vătămate (...) (...) (...) (filele 239 - 243, dosar urmărire penală) şi ale martorei (...) (...) (fila 174, dosar urmărire penală) date în cursul urmăririi penale în absenţa unui interpret şi reţinând imposibilitatea folosirii acestor declaraţii cu caracter determinat sau exclusiv la stabilirea situaţiei de fapt din cauză, parchetul nu a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul (...) (...) a comis infracţiunea de proxenetism de care a fost acuzat. Curtea a constatat că organele de urmărire penală nu au putut identifica şi audia nicio persoană din ale cărei declaraţii să rezulte că beneficiat de serviciile sexuale ale minorei (...) (...) (...) şi că activitatea de prostituţie practicată de aceasta a fost înlesnită în calitate de proxenet de inculpatul (...) (...) ori că acesta din urmă a obţinut beneficii patrimoniale din această activitate desfăşurată în perioada august septembrie 2015.

În plus, din activităţile de supraveghere tehnică autorizate în cauză nu a rezultat comiterea infracţiunii de proxenetism de către inculpatul (...) (...), din procesele – verbale de redare a convorbirilor purtate de inculpat (filele 109 şi 110 ale volumului al IV-lea al dosarului de urmărire penală, respectiv fila 52 a volumului al V-lea al dosarului de urmărire penală) nerezultând că în perioada august - septembrie 2015 acesta ar fi înlesnit practicarea prostituţiei şi ar fi obţinut foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către persoana vătămată (...) (...) (...).

Curtea a reţinut din declaraţiile date în faza de judecată de persoana vătămată (...) (...) (...) (filele 55 şi 56 din dosarul instanţei de apel şi fila 38 din dosarul primei instanţe) şi de martora (...) (...) (fila 54 din dosarul instanţei de apel precum şi filele 70 şi 71 din dosarul primei instanţe) rezultă că inculpatul (...) (...) a cazat-o pe minora (...) (...) (...) fără a efectua vreun act în legătură cu activitatea de prostituţie pe care aceasta o desfăşura. Aceste declaraţii se coroborează cu declaraţiile inculpatului (...) (...) care în mod constant a negat comiterea infracţiunii de proxenetism (filele 184 – 192 dosar de urmărire penală, fila 35 din dosarul primei instanţe şi fila 53 din dosarul instanţei de apel) arătând că nu a avut nicio legătură cu activităţile desfăşurate de persoana vătămată.

Faţă de considerentele de mai sus, Curtea a constatat că faţă de standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul (...) (...) nu se poate reţine, în cauză, existenţa infracţiunii de proxenetism care a format obiectul acuzaţiei formulate de procuror.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală Curtea a admis apelul declarat de inculpatul (...) (...) [împotriva sentinţei penale nr. (...) din 06 octombrie 2016 pronunţate de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2016, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi rejudecând:

A înlăturat pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului (...) (...), dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 83 Cod penal 1969 privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicate inculpatului (...) (...) prin sentinţa penală nr. (...) din 10.05.2012 a Judecătoriei (...), definitivă prin decizia penală nr. (...) din 23.10.2012 a Curţii de Apel (...), pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal pe o durată de 2 ani, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal, precum şi dispoziţiile privind obligarea inculpatului (...) (...) la plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în primă instanţă.

În baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală cu referire la art. 17 alin. (2) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală a dispus achitarea inculpatului (...) (...) pentru acuzaţia de comitere a infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (3) Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) Cod penal, întrucât fapta nu există, deoarece parchetul nu a reuşit să satisfacă standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, prevăzut de art. 103 alin. (2) teza a II-a Cod procedură penală pentru dispunerea unei soluţii de condamnare şi să răstoarne prezumţia de nevinovăţie a inculpatului (...) (...) prin probe care să dovedească în mod indubitabil comiterea de către inculpat de acte de înlesnire şi de obţinere de foloase în urma practicării prostituţiei de (...) (...) (...) în condiţiile în care acuzarea s-a întemeiat doar pe mijloace de probă administrate de organele de cercetare penală în cursul urmăririi penale, a căror fiabilitate este afectată ca urmare a nerespectării dreptului la interpret prevăzut de art. 105 alin. (1) Cod procedură penală şi de art. 12 alin. (3) Cod de procedură penală [declaraţia persoanei vătămate (...) (...) (...) (filele 239 – 243 dosar de urmărire penală, scrisă în integralitate de organul de cercetare penală, în cadrul unei audieri desfăşurate cu nerespectarea dreptului la interpret) şi a martorei (...) (...) (fila 174 dosar de urmărire penală, scrisă în integralitate de organul de cercetare penală, în cadrul unei audieri desfăşurate cu nerespectarea dreptului la interpret)] şi care nu pot avea caracter determinant sau exclusiv în stabilirea situaţiei de fapt faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauzele Al-Khawaja şi Tahery contra Regatului Unit (hotărârea Marii Camere din 15 decembrie 2011) şi Schatschaschwili contra Germaniei (hotărârea Marii Camere din 15 decembrie 2015).

A luat act că inculpatul (...) (...) a fost privat de libertate fiind reţinut în perioada 08.10.2015, ora. 15,50 - 09.10.2015, ora 15,50, prin ordonanţa de reţinere din 08 octombrie 2015, emisă de I.P.J. (...) – Serviciul de Investigaţii Criminale în dosarul nr. (…)/P/2015.

Curtea a constatat că la momentul luării măsurii reţinerii inculpatului (...) (...) exista baza factuală care să justifice privarea acestuia de libertate declaraţiile persoanei vătămate (...) (...) (...) (filele 239 - 243, dosar urmărire penală) şi ale martorei (...) (...) (fila 174, dosar urmărire penală) fiind probe apte să satisfacă standardul necesar pentru reţinerea unei suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea unei infracţiuni. Faptul că aceste probe nu sunt apte să satisfacă standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă prevăzut de art. 103 alin. (2) Cod de procedură penală pentru dispunerea unei soluţii de condamnare nu este incompatibil cu reţinerea standardului inferior de probă apt să asigure existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea infracţiunii de proxenetism. Faţă de natura investigaţiei efectuate şi de amploarea acesteia Curtea a apreciat că măsura reţinerii a urmărit scopurile prevăzute de art. 202 Cod de procedură penală, respectiv asigurarea bunei desfăşurări a investigaţiei penale. Prin urmare, Curtea a constatat că măsura preventivă a reţinerii a fost luată faţă de inculpatul (...) (...) cu respectarea dispoziţiilor art. 202 Cod de procedură penală şi art. 209 Cod de procedură penală.

Domenii speta

Spete similare