Obligaţia de a face

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.10.2016 sub nr. 1274/179/2016, reclamanta S.E.a solicitat obligarea pârâtei SC L.P.SRL la efectuarea lucrărilor de desfiinţare, respectiv scoaterea cablurilor montate în subteran, care traversează terenului proprietatea sa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că numiţii T.V., T.I., T.M.şi S.M.au împrumutat de la aceasta suma de 750 EURO fără dobândă (conform „Contractului de împrumut de Consumaţie” autentificat la Biroul Individual Notarial Mihalcea Emil - din Babadag - sub nr. 1379/17.11.2014). Fiind în imposibilitatea de a restitui suma împrumutată la data scadentă stabilită (respectiv, la data de 10.12.2014), părţile au stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 1492 Cod Civil să încheie un contract de dare în plată autentificat sub nr. 1511/12.12.2014 la Biroul Individual Notarial Mihalcea Emil - din Babadag, în sensul transmiterii către reclamantă a dreptului de proprietate asupra unui lot de teren în suprafaţă totală de 2.500 mp, situat în extravilanul comunei Topolog, judeţul Tulcea, tarla 82, parcela A489, având număr cadastral 33013, imobil intabulat în CF nr. 33013 a comunei Topolog, judeţul Tulcea .

Ulterior însă, a constatat că pe terenul proprietatea sa, pârâta a amplasat cabluri electrice ce traversează întregul teren, fără a i se solicita acordul în acest sens, aşa cum de altfel se prevede în mod imperativ în art. 13 alin. 5 şi 1 din Legea nr. 123/2012, încălcându-i-se în mod flagrant dreptul la proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României.

Potrivit art.1 Protocolul 1 al C.E.D.O., orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, jurisprudenţa Curţii Europene fiind foarte bogată în materia limitării exercitării dreptului de proprietate. în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Curtea a reţinut că nu a operat o expropriere de fapt a proprietarilor, cât timp aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Cu toate acestea, interdicţiile de construire, pierderea posibilităţii de a vinde imobilele în condiţii normale de piaţă, deşi lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesaţi de a dispune de bunurile lor şi de a le folosi, sunt totuşi în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-1 exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăşi substanţa sa, aşa încât interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicţiei sau aceea de a cere reparaţii.

În cauza Mellacher şi alţii contra Austriei sau în cauza James şi alţii contra Marii Britanii, Curtea recunoaşte competenţa statului de a reglementa folosinţa unor bunuri proprietate privată atunci când se urmăreşte un scop de interes general dar, în aceeaşi măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporţionalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

Reclamanta a susţinut că potrivit art. 602 Cod civil, legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public fie în interes privat, însă în cazul de faţă nu se află într-o asemenea situaţie de restricţionare a exercitării acestui drept, prin urmare se impune aplicarea art. 617 şi următoarele cu precădere văzând art. 621 Cod civil care arată în alin. 2 că această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare, raportat la alin. 3 care arată că, în toate cazurile proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste, iar dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă. Prin urmare susţine că este îndreptăţită să solicite plata acestor despăgubiri lunare pentru servitutea de loc, ce o deţine pârâta.

Prin urmare, cum pârâta s-a folosit timp îndelungat de proprietatea sa, fără a-i solicita vreun acord în acest sens şi fără a plăti nici o chirie sau altă prestaţie, încălcând art. 12 alin. 6-8 din Legea nr. 123/2012, se impune admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat încuviinţarea următoarelor probe: înscrisuri; interogatoriu; expertiză tehnică; martori, fiind depuse următoarele: contract de dare în plată autentificat sub nr. 1511/12.12.2014, contract de împrumut de consumaţie autentificat sub nr. 1379/17.11.2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 12 alin. 5-8, art. 14 alin.5 din Legea nr.132/2012, raportat la art. 602, art. 617, art. 621 Cod civil, coroborat cu art. 194 şi următoarele Cod procedură civilă.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, conform art. 27 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

Prin întâmpinarea formulată la data de 29.11.2016, pârâta SC L.P.SRL a solicitat înlăturarea argumentelor reclamantei şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a arătat că este titularul Autorizaţiei de înfiinţare nr. 763/28.06.2013 emisă pentru realizarea unei noi capacităţi energetice „Centrala electrică eoliană Topolog-Dorobanţu - 84 MW' ("Capacităţile Autorizate") şi eliberată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei ("Autorizaţia de înfiinţare" - Anexa 1). Conform prevederilor art. 9 din Autorizaţia de înfiinţare, pe durata de valabilitate a acesteia, beneficiază de toate drepturile prevăzute de art. 12 - 15 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 ("Legea Energiei").

Astfel, în calitate de titulară a Autorizaţiei de înfiinţare, beneficiază de drepturi legale de uz şi servitute, în baza prevederilor art. 12 (2) din Legea Energiei, conform cărora: „Asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori juridice şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţii energetice se instituie LIMITĂRI ale dreptului de proprietate în favoarea titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi de licenţe care beneficiază de: c) servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea/desfiinţarea de reţele electrice sau alte echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru acces la locul de amplasare a acestora, în condiţiile legii [...]”.

De asemene, trebuie avut în vedere şi că, în sensul prevederilor art. 12 1 din Legea Energiei, Capacităţile Autorizate sunt lucrări de interes public.

Conform definiţiei prevăzute la art. 2 (7) din Legea Energiei, Capacităţile Autorizate vor include instalaţiile de producere a energiei electrice, reţelele electrice şi alte echipamente electroenergetice, deci, implicit, şi secţiunea de cablu electric situat pe Terenul proprietatea Reclamante. În vederea realizării proiectului ce face obiectul Autorizaţiei de înfiinţare, L.P.a obţinut Autorizaţia de construire nr. 28/10531 din 26.10.2011 emisă, în mod legal, de Primăria Comunei Topolog, având ca obiect construirea de reţele electrice subterane de medie tensiune 110 kv şi staţie de transformare 30/110 kv (Anexa 2).

De asemenea, a fost emisă Autorizaţia de amplasare şi acces la drumul judeţean nr. 8, eliberată de Consiliul Judeţean Tulcea la data de 24.05.2013, pentru realizarea unei subtraversări la km 27+350 şi pentru pozarea în zona de siguranţă, la limita exterioară a acesteia, a unei reţele electrice subterane LES în lungime totală de 263m între km 27+350 şi km 27+087 pe partea stângă a drumului ce urma să lege Staţia 30/110kv Topolog şi staţia 110/400Kv Rahman (Anexa 3).

Reclamanta a îndeplinit formalităţile de publicitate pentru înscrierea dreptului sau de proprietate asupra terenului situat în Satul Topolog, Comuna Topolog, Jud. Tulcea, tarlaua T82, parcela 489, având nr. cadastral 33013 ("Terenul"), conform încheierii de Carte Funciară nr. 28276 la data de 22.04.2016 (Anexa 4).

Ulterior, aceasta a notificat SC L.P. SRL, prin Notificarea nr. 29 din 08.06.2016, în vederea încheierii convenţiei de exercitare a drepturilor de uz şi servitute, în conformitate cu art. 12 (2) din Legea Energiei ("Notificarea" - Anexa 5). Prin această notificare, Reclamanta a solicitat stabilirea unei întrevederi pentru a stabili pretenţiile băneşti „retroactive şi viitoare”, în baza faptului că reţeaua de cabluri electrice tranzitează „de mai mulţi ani terenul proprietatea noastră”.

Suprafaţa din Teren afectată de exercitarea drepturilor de uz şi servitute ale L.P.este de 10-14 m, o distanţă foarte mică raportată la suprafaţa totală a Terenului.

În data de 24.06.2016, reprezentanţii L.P.au transmis Răspunsul nr. 743 la notificarea transmisă de Reclamantă ("Răspunsul la notificare" - Anexa 6) prin care Pârâta s-a arătat dispusă să încheie convenţia de exercitare a drepturilor de uz şi servitute pentru un preţ de 1.500 RON/an, preţ net superior nivelului prevăzut de art. 3 (3) din H.G. nr. 135/2011 şi proporţional cu partea de teren afectată, astfel cum vom arăta mai departe.

În ciuda răspunsului prompt şi mai mult decât satisfăcător, reclamanta şi-a manifestat dezacordul cu privire la soluţia propusă, moment de la care comportamentul acesteia s-a transformat în unul abuziv, presant, ameninţând în Scrisoarea nr. 34/04.07.2016 (Anexa 7) cu „întreruperea dialogului şi urgentarea efectuării demersului în instanţă”, şi recurgând la argumente precum „fapta dumneavoastră având şi conotaţii de drept penat”, cu o lipsă evidentă de bună - credinţă în procesul de negociere.

Pe parcursul următoarelor corespondenţe, în ciuda bunei-credinţe manifestate din partea, prin majorarea ofertei la 2.000 RON/an (Anexa 8) ceea ce semnifică o creştere cu 25% a ofertei, Reclamanta a continuat acelaşi comportament abuziv, ameninţând L.P.cu „demersuri în instanţă atât pe cale penală pentru „tulburare de posesie” cât şi pe cale civilă pentru eliberarea terenului”. Mai apoi, prin Scrisoarea nr. 54/26.08.2016 (Anexa 9), Reclamanta a cerut suma de 1.500 EUR/an şi a ameninţat că va lua legătura cu presa şi televiziunile pentru a-i fi acceptată solicitarea. Reprezentanţii L.P.au încercat în continuare să găsească o soluţie rezonabilă de rezolvare a situaţiei creată de Reclamantă şi i-a transmis acesteia o ultimă ofertă pentru suma de 2.500 RON/an (Anexa 10).

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a sa la efectuarea lucrărilor de desfiinţare, respectiv scoaterea cablurilor montate în subteran, pârâta a precizat că este beneficiarul unor drepturi conferite de Legea Energiei, limitările dreptului de proprietate fiind întemeiate pe dispoziţii legale imperative.

Pentru a fi în prezenţa unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului care să poată justifica acţiunea, ar fi trebuit ca, fără a justifica nici un drept în acest sens, să împiedice sau să limiteze exercitarea de către reclamantă a prerogativelor sale asupra imobilului.

Conform jurisprudenţei, în aplicarea dispoziţiilor legale ce instituie acest drept de servitute, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiţii: (i) legalitatea măsurii, (ii) justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi (iii) proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat.

Dreptul de servitute legală instituit de Legea Energiei în favoarea sa îndeplineşte pe deplin exigenţele art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, precum şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

De asemenea, pentru a asigura o cât mai mică ingerinţă asupra dreptului de proprietate al persoanelor afectate de amplasarea capacităţilor energetice, în măsura în care exercitarea unui drept de servitute sau de uz nu ar satisface cerinţele operatorilor sau ar afecta într-o prea mare măsură imobilul în cauză, Legea Energiei oferă posibilitatea exproprierii terenurilor afectate, cu achitarea unei juste şi prealabile despăgubiri.

Conform Deciziei nr. 72/2004 pronunţată de Curtea Constituţională în analizarea prevederilor art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 (Anexa 12), s-a statuat că este greşită ipoteza în care se absolutizează exerciţiul prerogativelor dreptului de proprietate, „făcând abstracţie de prevederile art. 44 (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, ca şi de acelea ale art. 136 (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private „în condiţiile legii organice. [...] Chiar dacă prin instituirea drepturilor de uz şi servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional - reglementarea legală în sine nu relevă nici o contradicţie cu art. 44 alin. (3) din Constituţie referitor la expropriere. Astfel, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private."

În concluzie, dreptul de servitute conferit de care beneficiază în temeiul Legii Energiei nu reprezintă decât o situaţie de limitare legală a prerogativelor dreptului de proprietate, justificate de utilitatea publică a Capacităţilor Autorizate, caz în care nu era necesar acordul Reclamantei, aceste drepturi fiind acordate L.P.direct în temeiul legii. Având în vedere aceste aspecte, motivarea Reclamantei privind încălcarea dreptului său de proprietate privată nu poate fi primită, L.P.acţionând în deplină conformitate cu prevederile legale aplicabile.

Nu există un temei legal pentru ca instanţa să dispună ridicarea cablurilor L.P.de pe Teren. În cuprinsul cererii de chemare în judecată Reclamantul susţine că L.P.ar fi încălcat dreptul său de proprietate asupra Terenului şi cere remedierea acestei situaţii prin obligarea sa la desfiinţarea cablurilor montate în subteran. S-a solicitat a se observa că Reclamanta nu indică nici un text legal care ar putea să o îndreptăţească să facă o astfel de solicitare, textele din Codul Civil invocate pe ultima pagină a cererii de chemare în judecată neputând reprezenta un astfel de temei.

În legătură cu acest aspect, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „faţă de dreptul de servitute instituit conform Legii Energiei, nu se poate impune ridicarea cablului aferent Capacităţilor Autorizate situate pe Teren, Reclamantul având doar posibilitatea de a solicita achitarea unei indemnizaţii sau de a solicita exproprierea imobilului în cauză.”

În plus, efectele admiterii unui astfel de acţiuni (adică obligarea la relocarea cablului aferent Capacităţilor Autorizate), ar afecta în mod semnificativ interesului public ce stă la baza reglementărilor din domeniul energiei. Astfel, instanţa este datoare să aibă în vedere în analiza sa şi justul echilibru dintre interesul public şi interesul privat al Reclamantei.

În ciuda tuturor demersurilor efectuate, reclamanta a manifestat, în permanenţă, o atitudine agresivă şi a refuzat înaintarea oricărei contraoferte rezonabile, limitându-se la a respinge propunerile, sens în care L.P.s-a aflat în imposibilitate de a încheia o convenţie care să reglementeze exercitarea dreptului de servitute conferit subscrisei de Legea Energiei.

În drept, pârâta a invocat prevederile din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, Hotărârea de Guvern nr. 1240/2012 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul din sectorul gazelor naturale, a convenţiei-cadru, precum şi a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, H.G. nr. 135/2011 HG 135/2011 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, a convenţiei-cadru, precum şi a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, precum şi orice alte dispoziţii legale invocate în cuprinsul întâmpinării.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri precum şi a oricăror altor probe a căror necesitate va rezulta din dezbateri, fiind depuse următoarele înscrisuri: autorizaţia de înfiinţare nr. 763/28.06.2013, condiţiile asociate autorizaţiei de înfiinţare nr. 763, autorizaţie de construire nr. 28/10531/26.10.2011, autorizaţie de amplasare şi acces la drumul judeţean nr.8/24.05.2013, notificări, extras carte funciară, plan de amplasament şi delimitare a imobilului, răspunsuri la notificări, decizia nr. 1807/24.04.2013 pronunţată de ÎCCJ – Secţia a II-a civilă, extras ghid privind valori orientative ale proprietăţilor imobiliare din jud. Tulcea.

La data de 09.02.2017, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea lucrărilor de desfiinţare, respectiv scoaterea cablurilor montate în subteran, care traversează terenul proprietatea sa, în situaţia în care pârâta nu doreşte să plătească cu titlu de despăgubire (anual) aceeaşi sumă pe care o plăteşte şi celorlalţi proprietari ai terenurilor învecinate cu proprietatea sa. Totodată a solicitat ca pârâta să comunice dacă în conf. cu dispoziţiile legale, a avut acordul pentru amplasarea cablurilor (montate în subteran) care traversează terenului proprietatea reclamantei şi să depună contractele încheiate cu ceilalţi vecini ai acesteia, respectiv cu: D.N.; B.I., D.D.; B.M.; I.I., C.G.; V.GH.I.; D.D.GH.; C.N.; L.M..

Totodată s-a solicitat încuviinţarea probei cu martorii indicaţi ca fiind vecinii reclamantei, a probei cu interogatoriu luat pârâtei şi a probei cu expertiza tehnică.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtă la cererea modificatoare din data de 27.02.2017, pârâta a solicitat înlăturarea argumentelor suplimentare formulate de Reclamantă şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin actul de procedură intitulat „Cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată”, Reclamanta aduce anumite modificări obiectului cererii de chemare în judecată, acesta devenind aparent condiţionat. Astfel, Reclamanta solicită instanţei:

„Obligarea pârâtei la efectuare lucrărilor de desfiinţare, respectiv scoaterea cablurilor montate în subteran, care traversează terenului proprietatea mea; în situaţia în care pârâta nu doreşte să ne plătească cu titlu de despăgubiri (anual) aceeaşi sumă pe care o plăteşte şi celorlalţi proprietari a terenurilor învecinate terenului meu.”

Trebuie avut însă în vedere că: prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta nu a cerut obligarea L.P.la plata vreunei sume de bani, ci numai la efectuarea anumitor lucrări de desfiinţare a cablurilor electrice; prin Cererea modificatoare Reclamanta nu învesteşte în mod formal instanţa cu o cerere în pretenţii prin care să solicite sume de bani ori să indice temeiul de drept al acestora; nu este în nici un fel justificată trimiterea pe care o face Reclamanta la „despăgubirea” care ar fi plătită de L.P.unor terţi faţă de prezentul dosar, în contextul în care normele legale aplicabile în materia dreptului de servitute prevăd un criteriu clar şi obiectiv faţă de care se calculează cuantumul unei potenţiale indemnizaţii.

În acest context, potrivit art. 22 (4) şi art. 194 lit. c şi d Cod procedură civilă, pârâta a solicitat a se pune în vedere Reclamantei să: clarifice şi califice obiectul cererii sale de chemare în judecată; precum şi să indice temeiul de drept al cererii.

Mai mult decât atât, o trimitere generală la despăgubiri pe care le-ar achita către terţi nu poate să însemne că Reclamanta şi-a precizat în mod suficient obiectul şi, mai ales, valoarea cererii.

De asemenea, apreciază că această conduită procesuală şicanatorie a Reclamantei confirmă dincolo de orice dubiu că acţiunea sa are un scop abuziv, în contextul în care Reclamanta în continuare nu urmăreşte încheierea unei convenţii potrivit prevederilor legale.

La data de 13.03.2017, reclamanta a formulat precizări la cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, arătând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea lucrărilor de desfiinţare, respectiv scoaterea cablurilor electrice subterane de înaltă tensiune care traversează terenul proprietatea reclamantei, pe cheltuiala pârâtei (cablurile electrice fiind montate în mod abuziv de pârâta, fără a avea acordul reclamantei) - temeiul de drept îl reprezintă: art.1528 Cod civil, art. 555, 481 Cod civil, art.135 alin.(6) din Constituţia României, art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la CEDO, raportat la art.l5 alin.(4) din Legea nr. l23/2012.

Obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri - reprezentând c/val. lipsei de folosinţă a terenului ocupat de pârâtă, de la data de 12.12.2015 şi până la desfiinţarea/mutarea cablurilor electrice subterane ce traversează terenul său. În cazul în care, în urma efectuării expertizei, expertul va stabili că nu poate fi deviat traseul cablurilor electrice, atunci instanţa urmează să stabilească şi c/val. despăgubirilor - pentru lipsa de folosinţă (anual) pentru menţinea cablurilor pe terenul proprietatea sa. Sumele, urmează să fie stabilite în concret prin expertiză. Cu cheltuieli de judecată.

Este grav şi îngrijorător modul şi poziţia de pe care reprezentanţii pârâtei abordează raporturile cu proprietarii, modul abuziv în care reprezentanţii pârâtei înţeleg să aplice dispoziţiile Legii nr. 123/2012, sfidând dreptul de proprietate.

Trecând la aspectele concrete legate de situaţia creată de pârâtă prin folosirea terenului proprietatea sa, Autorizaţia de înfiinţare nr.763/28.06.2013 prevede că reţeaua de cablu va fi amplasată la 6,5 m liniari faţă de axa DJ 222 b, zona de unde încep proprietăţile private, conform schiţelor cadastrale ce au şi fost comunicate cu adresa n4.34/04.07.2016.

Limita de 6,5 m impusă de Consiliul Judeţean Tulcea face legătură dintre zona de protecţie a DJ 222 b şi limita de proprietate a terenurilor deţinute de către proprietari cu titluri de proprietate, cadastru şi carte funciară. După această zonă de siguranţă, intervine zona de protecţie a DJ 222b, care se regăseşte pe proprietatea particularilor, inclusiv pe proprietatea lor.

Pe această zonă, nu se poate construi nimic fără acordul expres al administratorului drumului care este Consiliul Judeţean Tulcea, de unde s-a obţinut acordul şi avizele necesare fără a proceda în continuare la obţinerea acordului proprietarilor, în speţă fiind vorba de reclamantă. Trimiterile făcute la Legea energiei electrice şi gazelor, comportă o serie de discuţii cu privire la domeniul de aplicare, în sensul că se aplică numai companiilor de stat sau cu capital majoritar de stat unde primează interesul naţional, ceea ce nu este cazul societăţii L.P.SRL - societate pe acţiuni cu capital privat.

Astfel, i-a fost încălcat dreptul de proprietate consfinţit şi garantat de: Convenţia Europeana a Drepturilor Omului - art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de, lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

În Cauza Blumberga vs.Lituania, Curtea CEDO a considerat ca, în contextul art.1 al Protocolului nr.1, atunci când există o ingerinţă a unui terţ în exercitarea dreptului de proprietate, se naşte o obligaţie pozitivă a statului: pe de o parte, de a asigura în sistemul juridic intern faptul că dreptul de proprietate este suficient de bine protejat prin lege, şi pe de altă parte, că există remedii adecvate prin care victima ingerinţei îşi poate proteja drepturile, inclusiv, dacă e cazul, solicitând daune pentru orice pierdere suferită.

Conform hotărârii mai sus amintite, statul roman - prin instanţele de judecată, ar încălca obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent, dacă dreptul de proprietate al reclamanţilor nu ar fi restabilit prin obligarea pârâtei de a ridica lucrările efectuate în mod abuziv, cu încălcarea dreptului de proprietate, şi cum orice ingerinţă în încălcarea dreptului de proprietate este incompatibilă cu prevederile Convenţiei, în lipsa unei despăgubiri echitabile.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, obligarea pârâtei de a obţine acordul său (al proprietarului terenului pe care urmau să fie montate cabluri electrice) e prevăzut în mod imperativ, nu numai din art.15 alin.(4) ci de alte acte normative ce reglementează domeniul energiei electrice, respectiv de ORDINUL nr. 59 din 02.08.2013 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 19.08.2013.

Din cunoştinţele sale, aşa cum a arătat şi prin adresa nr.34/04.07.2016, conform Hotărârii Consiliului Local are cunoştinţă că sumele plătite de L.P.cât şi de Enel Green Power ca şi chirii către Topolog sunt cu mult mai mari şi sunt plătibile în moneda euro.

Pe de altă parte, din punctul său de vedere nu au relevanţă chiriile prevăzute în Hotărâri de Consiliul Local Topolog, Tulcea sau în Ghidul valorilor orientative a proprietăţilor imobiliare din jud. Tulcea, întrucât ele nu pot fi aplicabile la particularităţile concrete ale situaţiei prezente. Preţul pieţei libere este cu totul altul şi nu cel din Ghidul valorilor orientative, care reprezintă în fapt valoarea minimă folosită în grila de impozitare şi de taxare a actelor notariale.

Prin Decizia civilă nr.29 din 21 ianuarie 2009a Curtea de Apel Iaşi a subliniat în cuprinsul motivării hotărârii în temeiul dispoziţiilor Codului Civil de la 1865 deosebirile consacrate doctrinar între servitutea ca drept real principal şi servitutea legală ca o limitare a folosinţei proprietăţii. Astfel, Curtea a reţinut că, prin art.576, Codul civil defineşte servitutea ca o sarcină impusă unui fond pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân şi constituie una din limitările caracteristice ale dreptului de proprietate. Ea presupune existenţa „a două imobile” ce aparţin unor proprietari diferiţi. Fondul „dominant" este cel în favoarea căruia se constituie servitutea, iar cel în sarcina căruia s-a constituit este fondul aservit. Succesiunea reglementărilor în materia energiei electrice a impus o sarcină proprietarilor de terenuri în ceea ce priveşte instalarea, întreţinerea liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora, ce are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al operatorului, al furnizorului serviciilor energetic.

Aşadar, dreptul de acces pe terenul unui proprietar particular este stabilit prin lege şi poate fi exercitat numai în condiţiile stabilite de aceasta, fiind impuse şi obligaţii pentru proprietarul terenului. Totuşi, dreptul are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al furnizorului de servicii energetic. În temeiul convenţiei şi având în vedere dispoziţiile legale imperative, se vor stabili condiţiile de exercitare. în lipsa convenţiei, acordul proprietarului poate fi suplinit prin hotărâre judecătorească, care ţine loc de contract între părţi.

În consecinţă, proprietatea asupra cablurilor electrice, în speţă, nu conferea pârâtei calitatea de „fond dominant ”, de proprietar asupra terenului, în sensul dispoziţiilor Codului civil, fără de care nu se poate constitui servitutea. De altfel, şi în doctrina de specialitate prezenţa fondului dominant ca element esenţial servituţii a fost obiect de controversă în ceea ce priveşte calificarea sarcinilor impuse de lege proprietăţii private având ca finalitate promovarea unui interes public.

Într-o altă cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat un diferend similar între un particular şi o societate de furnizare energie electrică menţinând hotărârile instanţei de fond care au constatat existenţa unei servituţi legale de trecere, cu piciorul şi mijloace de transport, cu titlu gratuit, în favoarea pârâtei, precum şi a unui drept de uz, cu titlu gratuit, asupra construcţiilor aferente posturilor de transformare în favoarea pârâtei, obligând reclamanta să permită exercitarea acestora în limitele necesare desfăşurării normale a activităţii, pe durata de existenţă a capacităţilor energetice. Un element important al speţei a fost şi evidenţierea distincţiei între capacităţile energetice în funcţie de momentul edificării acestora. în speţa soluţionată de instanţa supremă s-a reţinut şi respingerea de către Curtea de Apel Ploieşti a cererii de acordare de despăgubiri în care nu a putut fi dovedită existenţa unui prejudiciu. Potrivit instanţei de apel în temeiul art. 16 alin. (8), (9) şi (10) din Legea nr. 13/2007 se pot acorda despăgubiri proprietarilor de terenuri aflate în vecinătatea capacităţii energetice, doar şi numai atunci când titularul autorizaţiei de înfiinţare şi de licenţă execută lucrări de retehnologizare, reparaţii, revizii, remedieri de avarii ce au drept consecinţă prejudicierea acestora. Spre deosebire de Legea nr.l3/2007. putem observa că Legea nr. 123/2012 prevede acordarea de despăgubiri mai largi proprietarilor afectaţi de exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi licenţe în materie. în conformitate cu art. 12 alin. 10 proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectaţi de exercitarea de către titularii de licenţă şi autorizaţii a drepturilor de vor fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate acestora urmare a lucrărilor de realizare şi retehnologizare ale capacităţilor energetice pentru care se acordă autorizaţii, precum şi activităţile şi serviciile pentru care se acordă licenţe.

În faţa instanţelor naţionale - prin decizia 693 din 17.05.2010 a Curţii de Apel Craiova - a fost admisă o acţiune a reclamanţilor care viza acordarea de despăgubiri ca urmare a exercitării servituţii pe terenul acestora în contra refuzului pârâtei de a le acorda. În recurs, Curtea de Apel Craiova - a dat câştig de cauză recurenţilor care au depus toate diligentele în a ajunse la un consens pe cale nejudicioasă cu intimata care a fost notificată în sensul încheierii unei convenţii. Scopul acestui din urmă acord era de a stabili procedurile, termenele, condiţiile şi despăgubirile la care era îndreptăţită în temeiul legii ca urmare a exercitare a dreptului de uz şi de servitute pentru capacităţile energetice realizate pe proprietăţile private.

În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului problema servituţilor legale a făcut obiectul unor hotărârii ale magistraţilor europeni în raport de dreptul la proprietate garantat de art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei.

Astfel în hotărârea Fredin c. Suedia. dreptul de a exploata o carieră de piatră este considerat „bun” în sensul Convenţiei.

În Hotărârea Loizidou c. Turcia. Curtea a stabilit că imposibilitatea proprietarului de a folosi un imobil, din cauza unor interdicţii statale constituie o privare de proprietate. Privarea de proprietate care este determinată lato sensu de stabilirea unor astfel de servituţi legale poate fi justificată dacă îndeplineşte toate cele trei condiţii cheie în viziunea Curţii de la Strasbourg: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat. în raport de exigenţa legalităţii măsurii, ingerinţa adusă dreptului de proprietate este prevăzută de legile pe care le-am analizat anterior atât în sens formal, cât şi în sens material. Legile sunt accesibile şi previzibile, iar în privinţa servituţilor instituite marea lor majoritate., termenii sunt suficient de clar enunţaţi pentru ca particularii să poată anticipa consecinţele pe care, le-ar putea aduce constituirea unui astfel de limitări a proprietăţii.

Cu privire la justificarea privării de proprietate în limita folosinţei terenurilor de pildă, de o cauză de utilitate publică, aceasta este înţeleasă larg de către Curte, considerându-se că utilitatea publică poate să provină din orice politică legitimă de ordin social, economic sau de altă natură. Spre exemplu, pentru amplasarea de reţele electrice sau conducte de gaze naturale sunt necesare diferite lucrări, iar de principiu cauza de a asigura utilizatorilor serviciul poate justifica o astfel de limitare a folosinţei unui teren. însă existenţa unui interes sau a unei utilităţi publice care grevează un bun privat dă naştere şi unei obligaţii pozitive din partea statelor.

În Cauza Bugainy c. Polonia, Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului bunului. Chiar dacă interesul colectivităţii este stringent mai puternic decât cel al unui individ, în final colectivitatea este formată din oameni care nu au obligaţia de a suporta o pierdere care să le prejudicieze patrimoniul şi care cu efect de bumerang să se răsfrângă la nivel central. Mutatis mutandis, dispoziţiile îşi găsesc aplicare şi în raport de servituţile administrative instituite într-o serie de legi interne, chiar dacă se aduce atingere unui singur atribut al proprietăţii şi anume folosinţa. însă, am observat că în cuprinsul Legii minelor şi a Legii petrolului exercitarea servituţii se realizează cu titlu oneros, contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta, în timp ce prevederile Legii energiei electrice şi gazelor prevăd într-o chestiune similară că exercitarea este de principiu cu titlu gratuit pe toată durata existenţei capacităţii energetice. Considerăm că deşi natura dreptului este acelaşi şi în linii mari şi regimul juridic, legiuitorul operează o deosebire în privinţa modalităţii exercitarea dreptului. Acest fapt poate atrage o serie de litigii în raport de despăgubiri. De altfel, aşa cum am observat o serie de critici de constituţionalitate au fost aduse până la momentul modificării legii energiei în 2007 când s-a prevăzut că pe cale convenţională se poate stabili plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri.

În raport de criteriul proporţionalităţii, legile analizate stabilesc o serie de principii în temeiul cărora se stabilesc terenurile care urmează să fie afectate, măsurile compensatorii care urmează să fie acordate sub forma unei rente, stabilirea unei perioade maximale până la care urmează a se exercita servitutea de către cei în favoarea cărora este constituită. în plus, aplicarea unei contravenţii pentru împiedicarea exercitării dreptului de servitute sau a constituirii acesteia în zone interzise ia în calcul gravitatea faptei comise, natura elementului căruia i s-a adus o lezare şi anume bun istoric, marja de apreciere a statului român încadrându-se în cerinţele Curţii. în final, statul trebuie să pună în balanţă interesele aflate în joc.

Prin decizia dată de Curtea de Apel Craiova analizată anterior instanţa şi-a motivat necesitatea de a respecta posibilitatea reclamantului de a obţine despăgubiri în situaţia în care este lipsit de folosinţa bunului şi a făcut trimitere la două hotărârii ale Curţii supranaţionale: în cauza Sporrong c. Suedia - s-a reţinut că interdicţia de a construi duce la pierderea posibilităţii de a vinde imobilul în condiţii normale de piaţă şi că deşi din punct de vedere juridic dreptul a rămas intact - astfel de restrângeri reduc semnificativ posibilitatea practică de a-1 exercita. în consecinţă, dreptul de proprietate al reclamantului devine precar - afectat în însăşi substanţa sa - aşa încât, interdicţia de a construi devine o povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama reparaţii. în cauza Mellacher contra Austria - Curtea a recunoscut posibilitatea statului de a reglementa folosinţa unor bunuri atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar a stabilit că în aceeaşi măsură nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raporturilor de proporţionalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

In opinia sa, instanţa judecătorească are competenţa de a decide asupra exercitării servituţii precum şi cu privire la dreptul proprietarului fondului aservit la despăgubiri. Dreptul de uz şi servituţile legale se stabilesc şi se exercită cu respectarea echităţii. Dreptul de uz şi de servitute instituite prin lege asupra proprietăţii private a unui terţ reprezintă o limitare adusă dreptului de proprietate al acestuia şi în lipsa unei despăgubiri restrângerea exercitării folosinţei bunului apare ca o sarcină excesivă şi împovărătoare pentru proprietar - conform jurisprudenţei CEDO. Pentru menţinerea unui just echilibru intre interesul general şi cel particular, în virtutea principiului echităţii şi al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale este obligatorie acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciul suportat de proprietar prin restrângerea prerogative

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri (anual) folosirii terenului pentru scopurile personale, s-a solicitat a se aprecia următoarele aspecte: pârâta s-a folosit un timp îndelungat de această proprietate fără însă a plăti nicio chirie sau altă prestaţie; nu a solicitat acordul de a monta în subteranul terenului-proprietatea reclamantei, cablurile electrice respective, încălcând art.15 alin.(3) din Legea nr.123/2012.

În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe art. Cod procedură civilă, coroborat cu disp. art. 1528, art.555, art.481 şi următoarele Cod civil, art. 135 alin.(6), art.44 alin.(5) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la CEDO, raportat la disp. Legii nr. 123/2012.

Prin întâmpinarea formulată la precizări din data de 29.03.2017, pârâta a solicitat a se lua act că nu este de acord cu modificarea Cererii de chemare în judecată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 CPC şi să constate că Noua cerere modificatoare este tardiv formulată.

Pe fond, a solicitat respingerea Cererii de chemare în judecată astfel cum a fost succesiv modificată ca neîntemeiată, având în vedere următoarele motive:

La data de 13.04.2017, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, arătând următoarele:

La termenul din data de 09.03.2017 la solicitarea pârâtei, „instanţa apreciază că cererea modificatoare nu este motivată în fapt şi în drept, reclamanta neprecizând în mod clar în ce constă modificarea adusă acţiunii.... (referitor la capătul de cerere privind despăgubiri..), context în care, pune în vedere reclamantei ca, în termen de 3 zile, să motiveze în scris, în fapt şi în drept cererea modificatoare”.

Prin urmare, în data de 12.03.2017 (in termenul de 3 zile acordat) reclamanta depune prin e-mail şi prin Poşta Română, „Precizările ” solicitate de instanţa de judecată, motivând în fapt şi în drept modificările aduse acţiunii, stabilind astfel cadrul procesual; arătând că „despăgubirile” (solicitate prin Cererea modificatoare depusă înainte de termenul de 09.03.2017) reprezintă de fapt c/val, lipsei de folosinţă a terenului ocupat de pârâtă, fără acordul său, de la 12.12.2015 şi până la desfiinţarea/mutarea cablurilor electrice ce traversează terenul proprietatea sa.

Aşadar, capătul de cerere privind „despăgubiri ” nu poate fi reţinut nicicum ca reprezentând o „modificare nepermisă a cererii modificatoare” , el fiind invocat în termenul prev.de art.204 C. proc.civ., şi precizat în data de 12.03.2017 (înăuntrul termenului de 3 zile acordat de instanţă).

Prin urmare, instanţa de fond nu poate reţine că, noile „Precizări” reprezintă o modificare a Cererii modificatoare din 09.03.2017 cu încălcarea termenului prevăzut de art.204 C.pro.civ., cât timp instanţa a acordat în data de 09.03.2017 un nou termen de judecată pentru a face anumite precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecata (referitor la capătul de cerere privind despăgubiri).

De asemenea, nu poate fi reţinută nici susţinerea pârâtei în sensul că: „reclamanta a arătat la termenul din 09.03.2017 că, doreşte despăgubiri numai pe cale amiabilă, extrajudiciară...” respectiv ca la termenul din 09.03.2017 reclamanta ar fi renunţat la capătul de cerere privind despăgubiri (neexistând nicio renunţare în condiţiile art.406 C.proc.civ.); întrucât dacă lucrurile ar fi stat în acest fel, era un nonsens ca instanţa să solicite „Precizări scrise” referitor la capătul de cerere privind despăgubirile solicitate.

Reclamanta a depus „Cerere modificatoare” până la primul termen de judecată din data de 09.03.2008 (în termenul prev.de art.402 C.proc.civ.), astfel că precizările solicitate de instanţa de judecată în data de 09.03.2017, la cererea modificatoare, în opinia sa, transmise de reclamanta în termenul de 3 zile solicitat, nu reprezintă o modificare a cererii modificatoare, având natura unor precizări solicitate de instanţa, sens în care se impune respingerea excepţiei tardivităţii invocate de pârâtă.

Prin concluziile scrise, reclamanta a iterat apărările formulate în cererea de chemare în judecată, precizări, cerere modificatoare şi răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă.

Prin concluziile scrise depuse de pârâtă, aceasta a iterat apărările formulate prin întâmpinările formulate la cererea de chemare în judecată, precizări şi cerere modificatoare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, pârâtei SC L.P.SRL i s-a acordat, la data de 28.06.2013, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 123/2012, autorizaţia de înfiinţare nr. 763 pentru realizarea noii capacităţi energetice constând în centrală electrică eoliană Topolog-Dorobanţu – 84 MW – filele 28-40.

La data de 26.10.2011 pârâta a obţinut autorizaţia de construire nr. 28/10531 emisă de Consiliul Judeţean Tulcea – filele 41-42, în vederea executării lucrărilor de construire a obiectivului reţea electrică subterană de 110 kW şi staţie de transformare 30/110 kW, lucrare ce urma a se efectua pe mai multe suprafeţe de teren din extravilanul comunelor Topolog şi Casimcea.

Prin contractul de dare în plată autentificat sub nr. 1511 din data de 23.12.2013, reclamanta S.E.a dobândit de la T.V., T.I., T.M.şi S.M.dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 2500 metri pătraţi situat în extravilanul comunei Topolog, judeţul Tulcea, tarla 82, parcela A489, având număr cadastral 33013 – filele 7-8.

Terenul astfel dobândit de către reclamantă este tranzitat de cablurile montate de pârâtă în vederea realizării obiectivului staţie energetică, pe o lungime de 11,5 metri liniari (potrivit răspunsului la întrebarea nr. 1 la interogatoriul luat pârâtei – fila 189), recepţia lucrării având loc la data de 14.11.2013 – conform procesului-verbal depus la fila 154 în dosarul cauzei).

Cu titlu prealabil, instanţa constată că urmează a se pronunţa asupra cererii introductive de instanţă, având ca obiect obligarea pârâtei la desfiinţarea lucrărilor care traversează terenul reclamantei, cerere care prezintă identitate de obiect cu cererea intitulată modificatoare depusă la data de 09.02.2017.

În ceea ce priveşte petitul referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului de la data de 12.12.2015 şi până la desfiinţarea construcţiei, acesta nu va fi analizat întrucât instanţa a constatat, în şedinţa din data de 13.04.2017 – fila 178, prin încheiere interlocutorie, că cererea modificatoare formulată la data de 14.03.2017 este tardivă.

În drept, situaţiei de fapt descrise anterior îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 123/2012. Alin 1 al articolului menţionat stabileşte care sunt titularii drepturilor şi ale obligaţiilor ce decurg din autorizaţii de înfiinţare şi licenţe, prevăzând că lucrările de realizare şi retehnologizare ale capacităţilor energetice pentru care se acordă autorizaţii, precum şi activităţile şi serviciile pentru care se acordă licenţe, după caz, sunt de interes public, cu excepţia celor care sunt destinate exclusiv satisfacerii consumului propriu al titularului autorizaţiei sau licenţei.

Astfel, titularul unei licenţe de înfiinţare sau autorizaţii acordată pentru lucrările de realizare şi retehnologizare ale capacităţilor energetice beneficiază de drepturile prevăzute în alineatele următoare ale acestui articol, cu excepţia situaţiei în care producerea de energie este destinată exclusiv pentru consum propriu.

Cum pârâta este titulara unei autorizaţii, iar scopul pentru care aceasta a dezvoltat centrala electrică eoliană nu este consumul propriu de energie, o primă concluzie ce se desprinde este aceea că lucrarea astfel realizată este de interes public, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei în sensul că limitarea dreptului său de proprietate nu este impusă de un astfel de interes, ori că nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 123/2012.

În aceste condiţii, pârâta beneficiază de dreptul instituit de alin. 2 lit. c al art. 12, respectiv servitutea de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea/desfiinţarea de reţele electrice sau alte echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru acces la locul de amplasare a acestora, în condiţiile legii.

Prin această dispoziţie legală se impune o limitare a exercitării dreptului de proprietate asupra bunului reclamantei, care are ca izvor însăşi norma juridică.

Argumentul principal al reclamantei în susţinerea cererii formulate constă în aceea că nu şi-a exprimat acordul pentru instituirea acestei limitări, însă acest drept al pârâtei rezultă din lege, astfel încât nu este necesară instituirea sa printr-un act juridic de drept comun.

Indicarea alin. 5 al art. 12 în susţinerea acestuia argument nu este întemeiată, prin convenţia-cadru reglementată de această dispoziţie legală stabilindu-se numai exercitarea drepturilor şi cuantumul despăgubirilor, rezultând astfel că dreptul este deja născut – în temeiul legii.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte art. 14 alin. 4, potrivit căruia titularul licenţei este obligat să înştiinţeze în scris proprietarul bunurilor sau prestatorul activităţilor care vor fi afectate ca urmare a lucrărilor la capacităţile energetice, cu excepţia cazurilor de avarii, situaţie în care proprietarii sunt înştiinţaţi în termenul cel mai scurt. Din interpretarea gramaticală a acestei dispoziţii legale rezultă că nu este necesar acordul proprietarului terenului cu privire la efectuarea lucrărilor, ci numai înştiinţarea sa prealabilă despre începerea efectuării lucrărilor.

Totodată, nici trimiterea la art. 621 Cod civil nu este întemeiată, situaţiei de fapt reţinute anterior nefiindu-i aplicabile prevederile referitoare la dreptul de trecere pentru utilităţi, întrucât cablurile din prezenta cauză nu constituie o utilitate de care beneficiază pârâta, ci fac parte chiar din investiţia acesteia.

Referitor la argumentul privind limitarea excesivă a dreptului său de proprietate, instanţa învederează că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie trebuie analizată prin prisma îndeplinirii următoarelor condiţii (cauza 27227/08 S.C. A.T.S.A. şi S.C. T. S.R.L. împotriva României): a) existenţa unei ingerinţe asupra bunurilor reclamantei; b) legalitatea şi scopul ingerinţei; c) proporţionalitatea ingerinţei.

Din această perspectivă, instanţa reţine că există o ingerinţă în dreptul reclamantei de a folosi imobilul teren, acesta fiind limitat pe o suprafaţă relativ redusă, de 11,5 metri liniari, pe care se regăsesc amplasate cablurile amplasate de pârâtă; ingerinţa îndeplineşte condiţia legalităţii, fiind impusă printr-un act normativ principal, respectiv o lege organică; totodată, scopul urmărit este unul legitim, acela de a facilita producerea de energie nepoluantă.

Cu privire la proporţionalitatea ingerinţei şi necesitatea acesteia într-o societate democratică, Curtea a statuat că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit; nu va exista un echilibru corespunzător între interesul general şi drepturile individuale dacă persoana în cauză este obligată să suporte o povară excesivă şi individuală.

Astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei în sensul că prin instituirea servituţii în discuţie a fost afectată însăşi substanţa dreptului său de proprietate – respectiv că deşi formal este proprietara terenului, acesta nu mai poate fi folosit conform destinaţiei –, din nici un mijloc de probă administrat în cauză nerezultând o asemenea stare de fapt. Or, potrivit art. 249 Cod procedură civilă, acestei îi revenea sarcina de a proba susţinerile prezentate în cererea introductivă de instanţă.

Cu privire la limitarea folosinţei bunurilor, prin acte normative secundare, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1240/2012, legiuitorul a stabilit nivelul indemnizaţiei minime la care este îndreptăţit proprietarul fondului aservit, ceea ce înseamnă că nu se poate susţine încălcarea obligaţiei pozitive a statului de protecţie a titularului dreptului de proprietate.

Întinderea şi executarea obligaţiei de plată nu fac obiectul prezentului litigiu, astfel cum s-a arătat anterior, din acest motiv toate argumentele reclamantei care vizează aspectul menţionat nu vor fi analizate.

Concluzionând, instanţa reţine că pârâta nu avea obligaţia de a obţine acordul reclamantei pentru amplasarea, pe terenul acesteia, a cablurilor necesare realizării centralei electrice eoliene, motiv pentru care solicitarea acesteia din urmă de realizare a construcţiei este lipsită de temei, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Nu în ultimul rând, observând solicitarea expresă a pârâtei, dispoziţiile art. 451 şi următoarele Cod procedură civilă, soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, precum şi numărul termenelor de judecată acordate şi amploarea concluziilor formulate de către aceasta, instanţa urmează a obliga reclamanta la plata sumei de 16168,86 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat, conform facturii RUM10/03 din data de 13.01.2107 şi a ordinului de plată electronic întocmit la aceeaşi dată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge cererea formulată de reclamanta S.E., în contradictoriu cu pârâta SC L.P.SRL, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanta să plătească pârâtei suma de 16168,86 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea se depune la Judecătoria Babadag.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, azi, 17.11.2017.

Domenii speta

Spete similare