Circulaţie rutieră

Tribunalul Mehedinţi – decizia din 30.01.2018. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor pct.3.1.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)”.

Prin sentinţa civilă nr. X, pronunţată de Judecătoria S, a fost admisă plângerea formulată de petentul A, a fost anulat parţial procesul - verbal de contravenţie seria PMHX nr.016618/15.12.2016, a fost înlăturată sancţiunea complementară a aplicării a două puncte de penalizare şi au fost menţinute celelalte dispoziţii din procesul - verbal de contravenţie seria PMHX nr.016618/15.12.2016, reţinând în esenţă următoarele:

Prin procesul-verbal seria PMHX nr. 0196618/15.12.2016, încheiat de  intimată, petentul X a fost sancţionat cu 1125 lei şi reţinerea permisului de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 90 de zile, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 102, alin. 3, lit. e, din OUG 195/2002 rep., întrucât la data de 15.12,2016, a condus autoturismul cu numărul de înmatriculare Y în localitatea Z,  sector de drum cu limitare de viteză la 50 km/h, cu viteza de 103 km/h., abatere filmată cu aparatul radar montat pe autospeciala MAI. De asemenea, petentul a fost sancţionat şi potrivit art.108 alin. l lit. a pct.3 şi art.99 alin.2 din O.U.G. nr. 195/2002, în concret pentru ,,.nerespectarea obligaţiei de a purta, în timpul circulaţiei pe drumurile publice, centura de siguranţă ori căştile de protecţie omologate, după caz”, fiindu-i aplicată sancţiunea amenzii avertismentului.

Împotriva acestui proces-verbal a formulat plângere contravenientul, criticându-l pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Instanţa, fiind învestită cu soluţionarea prezentei cereri, în temeiul art. 34 din O.G. nr. 2/2001, a procedat la verificarea termenului în care a fost introdusă plângerea, constatând că plângerea a fost promovată cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 31 din acelaşi act normativ.

Verificând în conformitate cu dispoziţiile art.34 alin.1 din O.G. nr. 2/2001 legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat, instanţa nu s-a limitat doar la aspectele invocate de către petent în cererea sa, ci a avut în vedere şi acele neregularităţi care rezultă din cuprinsul actului şi care pot fi invocate din oficiu. În concret, acest demers presupune verificarea aspectelor de nelegalitate care sunt stabilite sub sancţiunea nulităţii exprese, putând fi astfel constatate de instanţă din oficiu.

Instanţa, analizând conţinutul procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria PMHX nr. 0196618/15.12.2016, a constatat că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001, cuprinzând toate menţiunile prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, respectiv numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită şi data comiterii acesteia, precum şi semnătura agentului constatator.

În ceea ce priveşte temeinicia procesului-verbal de contravenţie contestat, instanţa a reţinut că potrivit art. 20 din Constituţia României, textul Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt încorporate în dreptul intern, având în acelaşi timp o forţă juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Analizând criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza LAUKO vs Slovacia, Anghel vs România), instanţa  a constatat că domeniul contravenţional, astfel cum este reglementat prin norma cadru O.G.2/2001, poate fi calificat ca intrând în sfera de aplicare a art.6 paragraf 1 din CEDO, în latura sa penală.

Instanţa, reţinând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 CEDO, în mod evident va fi ţinută şi de prevederile paragrafului 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, care instituie garanţii procedurale specifice în domeniul penal. Printre aceste garanţii se numără şi cea referitoare la obligativitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie, prezumţie care priveşte atât atitudinea organelor judiciare faţă de săvârşirea faptei, cât şi sarcina probei.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa, hotărârea din 7 septembrie 1999).

Potrivit practicii Curţii CEDO, astfel cum aceasta a fost în mod elocvent descrisă în cauza Haiducu şi alţii contra României, este corectă şi în conformitate cu Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului, procedura în care instanţele sesizate prin contestaţiile acestora au aşteptat ca petenţii să răstoarne prezumţia de legalitate şi de temeinicie a proceselor-verbale de contravenţie prin proba contrară faptelor consemnate de poliţistul rutier. Nu este surprinzătoare o asemenea abordare din partea instanţelor naţionale, în măsura în care regimul juridic naţional aplicabil contravenţiilor este completat prin dispoziţiile Codului de procedură civilă, căruia i se aplică, în materie de probe, principiul potrivit căruia sarcina probei revine celui care supune o pretenţie judecăţii (Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 45 in fine, 4 octombrie 2007). Curtea a reamintit că, în materie de circulaţie rutieră, art. 6 § 2 nu se opune aplicării unui mecanism care nu face altceva decât să instaleze o prezumţie relativă de conformitate a unui proces-verbal la realitate, prezumţie fără care ar fi practic imposibilă pedepsirea încălcărilor cu privire la circulaţia rutieră [Stevens împotriva Belgiei, nr. 56936/00, (dec.), 9 decembrie 2004 şi, mutatis mutandis, Bosoni împotriva Franţei, nr. 34595/97, decizia din 7 septembrie 1999 şi Adoud împotriva Franţei, nr. 35327/97, decizia din 7 septembrie 1999].

În analiza principiului proporţionalităţii, trebuie observat că dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 au drept scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private.

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului, de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).

Prin urmare, procesul-verbal de contravenţie se bucură de o prezumţie relativă de veridicitate şi autenticitate, care este permisă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care contravenientului i se asigură accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, instanţa a reţinut că a efectuat toate demersurile pentru a-i asigura contestatorului dreptul la un proces echitabil, însă susţinerile acestuia, potrivit cu care ar fi circulat cu o viteză mai mică de 103 km/h, nu au fost dovedite, neexistând vreo probă la dosar care să poată fi coroborată cu cele susţinute de petent, iar această sarcină revenindu-i potrivit art. 249 C.pr.civ.

Din contră, instanţa a constatat că săvârşirea faptei reţinută în sarcina petentului a fost constatată printr-un un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic (f. 17), potrivit dispoziţiilor art. 6 pct. 20 din OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, acesta fiind dispozitivul destinat măsurării vitezei (aparatul radar), a cărui documentaţie a fost depusă la dosar.

Între procesul-verbal şi probele depuse de intimată în susţinerea acestuia există legătură, în sensul că acestea se coroborează. Astfel, din înregistrarea video depusă la dosar (f. 19) se poate observa, la timpul 16:31 că petentul a condus autoturismul înmatriculat sub nr. Y în localitate cu viteza de 103 km/h (cadrele 5087-5094 din înregistrarea video), fiind vizibil şi numărul de înmatriculare al autovehiculului.

Din declaraţiile martorilor B şi C instanţa a reţinut că aceştia nu ştiu ce viteză avea petentul în momentul în care a fost surprins de aparatul radar, dar că acesta circula în localitate.

Potrivit art. 50 alin. 1 lit. a din OUG 195/2002, viteza maximă admisă în localităţi (unde a fost surprins petentul circulând cu 103 km/h), este de 50 km/h, iar în conformitate cu art. 121 alin. 1 din HG 1391/2006, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maxima admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare.

În concordanţă cu art. 102 alin. 3 lit. e din OUG 195/2002, depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile.

Instanţa a mai reţinut că cerinţele metrologice şi tehnice ale utilizării cinemometrelor folosite de poliţia română la stabilirea vitezei de circulaţie a autovehiculelor pe drumurile publice sunt stabilite prin Norma de metrologie legală NML-021-05 din 23.11.2005 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 102 bis din 7.12.2005.

Înregistrarea depusă la dosarul cauzei de intimat respectă cerinţele prevăzute de art. 3.5.1 din NML-021-05 din 23.11.2005, respectiv cuprinde data şi ora la care a fost efectuată măsurarea, valoarea vitezei măsurate, sensul de deplasare a autovehiculului, imaginea autovehiculului, în care este pus clar în evidenţă nr. de înmatriculare, iar cinemometrul tip Radar Autovision seria ROM 119, fabricaţie TSS Anglia,  montat pe auto MAI este certificat şi măsoară în regim staţionar şi în deplasare şi este verificat metrologic fiind în termenul de valabilitate aşa cum rezultă din buletinul de verificare metrologică de la fila 17.

Totodată, din atestatul de operator radar calificat nr. 24379/27 din data de 21.05.2014 (f. 18), rezultă că agentul D este atestat să folosească şi să exploateze echipamentul video de supraveghere a traficului rutier şi măsurare a vitezei de deplasare a autovehiculelor.

În urma vizionării CD–ului înaintat de către intimată s-a reţinut că petentul, în calitate de conducător auto al autovehiculului cu nr. Y, circulă în localitate cu viteza de 103 km/h în data de 15.12.2016, ora 16:31 (cadrele 5087-5094 din înregistrarea video) şi depăşeşte astfel viteza legală de deplasare în localitate cu peste 50 km/h.

Cu referire la cealaltă faptă reţinută în sarcina petentului - de a nu purta centura de siguranţă - instanţa din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a reţinut că aceştia se afla în momentul controlului în autovehicul cu petentul. Ambii au arătat că petentul purta centura de siguranţă la momentul în care au fost opriţi în trafic.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că intimata nu a produs niciun fel de probe la prezentul dosar în ceea ce priveşte această contravenţie, nefiind suficientă constatarea agentului constatator şi declaraţia contravenientului, care nu a recunoscut săvârşirea contravenţiei.

Având în vedere aceste aspecte instanţa a constatat că petentul a făcut dovada unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în procesul-verbal contestat în ceea ce priveşte contravenţia prevăzută de art. 108 alin. 1 lit. a pct. 3 din OUG nr. 195/2001.

Raportat la cele de mai sus, instanţa a reţinut că petentul a infirmat prin probele pe care le-a propus, administrate nemijlocit de instanţă, aspectele reţinute în sarcina sa de către agentul constatator, reuşind astfel să răstoarne prezumţia de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenţie până la proba contrară în ceea ce priveşte această contravenţie.

Pe de altă parte, soluţia de admitere a plângerii în ceea ce priveşte această contravenţie reţinute în sarcina acestuia se impune şi prin prisma jurisprudenţei CEDO care, în cauza Anghel contra României, a statuat asupra naturii ,,penale”- ca noţiune autonomă – a contravenţiei, împrejurare ce transferă sarcina probei de la petent către organul constatator, deoarece petentul beneficiază de toate garanţiile procedurale  prev. de paragrafele 2 si 3 ale art.6 din CEDO, inclusiv de prezumţia de nevinovăţie.

Or, în cauză agentul constatator nu a făcut nicio dovadă de natură a susţine legalitatea şi temeinicia procesului– verbal de contravenţie contestat, în timp ce petentul prin probele administrate a făcut dovada unei alte situaţii de fapt.

În consecinţă, având în vedere că petentul a probat nevinovăţia sa cu privire la această contravenţie răsturnând prezumţia de temeinicie a procesului-verbal, iar intimata nu a produs alte probe care să confirme cele consemnate în actul sancţionator, instanţa a anulat procesul-verbal în ceea ce priveşte această contravenţie.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii prev. de art. 102 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002, instanţa va avea în vedere criteriile prevăzute de art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 potrivit căruia sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă precum şi de circumstanţele personale ale contravenientei.

Sancţiunea aplicată petentului îndeplineşte pe deplin cerinţele de legalitate şi proporţionalitate prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 şi O.G. nr. 2/2001, fiind stabilită în limitele prevăzute de lege pentru acest gen de contravenţii, sancţiune pe care instanţa o consideră proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite de petent (având în vedere viteza foarte ridicată cu care s-a circulat în localitate – depăşind viteza legală cu 53 km/h), faptă care aduce atingere siguranţei traficului rutier, fără a fi necesară producerea unui rezultat.

S-a avut în vedere şi atitudinea nesinceră a petentului, astfel că sancţiunea avertismentului nu se impune, fapta sancţionată în cauză neputând fi socotită drept una cu o gravitate redusă în sensul art. 7 alin. 2 din OG nr. 2/2001.

În ceea ce priveşte măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce  pe o perioadă de 90 de zile, instanţa a reţinut că în legislaţia rutieră (OUG nr.195/2002) această măsură se aplică automat, indiferent de sancţiunea principală aplicată, agentul constatator neputând înlătura aplicarea acesteia şi neavând niciun drept de apreciere asupra duratei perioadei suspendării.

De asemenea, nici instanţa de judecată nu are posibilitatea de a înlătura măsura sau de a reduce durata suspendării odată ce a constatat existenţa contravenţiei şi vinovăţia contravenientului.

Instanţa a reţinut că legiuitorul  în cuprinsul art.102 alin.3 lit. e din OUG 195/2002 a prevăzut această măsură în mod obligatoriu, odată cu săvârşirea contravenţiei reţinută în sarcina petentului, tocmai datorită unui grad de pericol social sporit al unei atare contravenţii, fiind irelevantă utilitatea şi necesitatea condusului în viaţa de zi cu zi, faţă de pericolul la care sunt expuşi cel puţin ceilalţi participanţi la trafic de către petent.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petentul A criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă în mod greşit a fost admisă doar în parte plângerea contravenţională formulată împotriva procesului verbal seria PMHX, nr.0196618/15.12.2016, în sensul ca a fost înlăturată doar sancţiunea complementară a celor 2 puncte de penalizare şi nu a fost anulat întreg procesul verbal de contravenţie. A solicitat  admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei apelate, în sensul de a fi admisă în totalitate plângerea contravenţională, de a anula în totalitate procesul-verbal de contravenţie, de a fi exonerat de la plata amenzii şi de a anula măsura complementară în sensul de a dispune restituirea permisului de conducere, în subsidiar solicitând înlocuirea masurilor luate cu avertisment.

În fapt, aşa cum a arătat şi în cuprinsul plângerii contravenţionale, la data de 15.12.2016 a fost sancţionat contravenţional cu suma de 1125 lei amendă şi cu măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioada de 90 de zile, cu motivarea că ar fi circulat în localitatea Y cu viteza de 103 m/oră pe sectorul de drum unde limita admisă ar fi fost de 50 km/h.

 A învederat instanţei de judecată faptul că, cele descrise în cuprinsul procesului-verbal nu corespund realităţii, fiind oprit în trafic de autoturismul pe care se afla montat aparatul radar în afara localităţii, acesta aflându-se în mişcare, iar cu privire la obiecţiunii, abia după ce a plecat maşina poliţiei a constat că de fapt a fost filmat în timp ce era în afara localităţii.

La dosarul cauzei a formulat si răspuns la întâmpinarea intimatei în care a arătat ca în urma vizionării înregistrării video a observat că la ora 16.31.32 pe sectorul de drum pe care a fost oprit, circulau mai multe autoturisme atât din direcţia sa cât şi din sens opus neputând fi stabilit cu exactitate care autoturism circula cu viteza de 103 k/h, arătând că viteza reţinută în sarcina sa nu este viteza cu care a circulat pe acel sector de drum.

În dovedirea plângerii a solicitat audierea martorilor B şi C, martori de a căror declaraţie instanţa nu a făcut nici un fel de vorbire în motivarea sentinţei apelate, aceştia confirmând susţinerile mele din cuprinsul plângerii contravenţionale.

Instanţa în mod greşit nu a avut în vedere şi erorile maxime tolerate pentru măsurarea vitezei, întrucât dacă ar fi ţinut cont de aceste erori nu s-ar mai fi impus să-i aplice sancţiunea complementară.

Pe cale de consecinţă a  solicitat  admiterea  apelului, desfiinţarea sentinţei iar pe fond admiterea plângerii în totalitate şi anularea întregului proces verbal de contravenţie şi restituirea permisului de conducere, iar în subsidiar a solicitat înlocuirea măsurilor luate cu avertisment.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

A arătat că instanţa de fond a analizat toate probele depuse la dosar, iar din conţinutul acestora a rezultat, fără putinţă de tăgadă, faptul că petentul a săvârşit contravenţia prevăzută de art. 102 alin.3 lit. e din OUG 195/2002, reţinută prin procesul-verbal seria PMHX nr. 0196618/15.12.2016, în sensul că a circulat pe DN 6, pe raza localităţii Y, jud. Mehedinţi, cu viteza de 103 km/h, pe un sector de drum cu limită de viteză de 50 km/h, abatere constatată cu mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic, aşa cum se poate constata din probele existente la dosarul cauzei.

Referitor la susţinerile apelantului petent, a solicitat instanţei să respingă ca neîntemeiată interpretarea acestuia potrivit căreia la măsurarea vitezei, şi implicit la aplicarea sancţiunii nu a fost avută în vedere marja de eroare a aparatului radar, având în vedere următoarele argumente:

 Reglementările referitoare la erorile maxime admise nu reprezintă altceva decât cerinţe metrologice pe care cinemometrul trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi omologat în vederea utilizării în măsurările de interes public, şi pentru a putea fi atestat pentru legalitate de Biroul Român de Metrologie Legală.

În procesul de verificare metrologică, erorile cinemometrului sunt măsurate pentru a se stabili dacă se încadrează sau nu în normele de metrologie legală. Dacă în urma acestor măsurători se constată că erorile cinemometrului se încadrează în normele de metrologie legată, aparatul respectiv este certificat pentru utilizarea în măsurarea vitezei.

Din acest moment, viteza măsurată de aparatul radar omologat şi certificat, este viteza legal stabilită, fără a se aplica niciun fel de corecţii.

Astfel, aşa cum rezultă şi din prevederile pct.1.1 şi 1.2 din Ordinul nr. 301 din 23.11.2005 privind aprobarea Normei de metrologie legală NML 021-05, cinemometrul trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de acest ordin, printre care şi cele referitoare la marja de eroare, pentru a putea fi omologat.

După omologare, viteza indicată de cinemometru este viteza de deplasare a autovehiculul legal stabilită, nemaiexistând posibilitatea de aplicare a vreunei marje de eroare.

 Ar fi absurd ca aceste marje de eroare stabilite de legiuitor doar în vederea certificării aparatului, să fie apoi utilizate pentru aplicarea unor corecţii asupra vitezei legal măsurate. Mai mult decât atât, în buletinul de verificare metrologică nu se face nicio menţiune cu privire la înregistrarea unor erori ale aparatului radar în condiţii normale de funcţionare.

Consideră astfel că nu sunt motive temeinice care să justifice modificarea sentinţei criticate si solicite  instanţei de judecată să respingă apelul formatat de către apelantul petent şi să menţină hotărârea instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

Examinând sentinţa atacată  prin prisma criticilor  formulate şi în raport de  dispoziţiile art. 476 – 479 N. C.pr.civ. instanţa  reţine că  apelul  este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin procesul verbal contestat a fost sancţionat apelantul-petentul cu amendă în cuantum de 1125 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 102 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, concomitent cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 zile şi cu sancţiunea avertismentului pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 108 alin. 1 lit. a pct. 3 din acelaşi act normativ.

Prin sentinţa civilă ce face obiectul acestui apel, prima instanţă a admis în parte plângerea formulată de apelantul-petent, a anulat parţial procesul - verbal de contravenţie seria PMHX nr.0196618/15.12.2016 privind săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 108 alin. 1 lit. a pct. 3, din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, a înlăturat sancţiunea complementară a aplicării a două puncte de penalizare şi a menţinut celelalte dispoziţii din procesul - verbal de contravenţie contestat.

Împotriva sentinţei petentul a înţeles să formuleze apel solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în totalitate a plângerii contravenţionale şi în consecinţă anularea procesul - verbal de contravenţie seria PMHX nr.0196618/15.12.2016 şi cu privire la săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 102 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Potrivit art. 102 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002 constituie contravenţie şi de sancţionează cu amendă respectiv cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 zile, depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria de drum din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa reţine că încălcarea normei contravenţionale ce i se impută apelantului-petent a fost percepută de agentul constatator cu ajutorul unui mijloc tehnic certificat şi omologat, respectiv aparatul radar Rom 119 montat pe MAI, având verificarea metrologică valabilă, conform Buletinului de verificare metrologică nr. BBSC-02.01-1569/16.03.2016, depus la dosar.

În atare situaţie, se impune a se menţiona că dreptul contravenţional este asimilat penalului, intrând în sfera de aplicare a art.6 paragraf 1 din CEDO. (cauza Anghel vs România).

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa).

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa).

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România).

Prin urmare, procesul-verbal de contravenţie se bucură de o prezumţie relativă de veridicitate şi autenticitate, care este permisă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care contravenientului i se asigură accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, Curtea Europeană nu înlătură prezumţia de legalitate şi temeinicie de care se bucură procesului verbal contestat, însă revine instanţei obligaţia de a asigura în cursul procesului funcţionarea efectivă a tuturor garanţiilor impuse de art.6 din CEDO.

În aceleaşi sens, Cauza Haiducu şi alţii contra României, Curtea a precizat că prevederile art.6 paragraful 2 din Convenţie nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumţie relativă de conformitate a procesului verbal cu realitatea, prezumţie fără de care ar fi practic imposibilă sancţionarea încălcărilor legislaţiei în materia circulaţiei rutiere.

Aşadar, procesul verbal de contravenţie este un act administrativ, întocmit de un agent contestator ca reprezentant al autorităţii administrative investit cu autoritate statală pentru constatarea  şi sancţionarea unor fapte care contravin ordinii sociale după o procedură specială prevăzută de lege, astfel că se bucură de o prezumţie de autenticitate şi veridicitate, care este  însă relativă şi poate fi răsturnată prin probe, de contravenient.

Analizând susţinerea apelantului-petent că cele descrise în cuprinsul procesului verbal nu corespund realităţii, acesta fiind oprit în trafic de organul constatator în afara localităţii, instanţa nu o poate reţinute, acest aspect fiind infirmat chiar de martorii propuşi de petent şi audiaţi de prima instanţă.

Nici critica privind neluarea în seamă a erorilor maxime tolerate pentru măsurarea vitezei, nu poate fi reţinută, întrucât potrivit dispoziţiilor prevăzute de Ordinul nr.301/ 2005 privind aprobarea Normei de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)” valorile referitoare la marja de eroare vizează doar condiţiile ce trebuie să le îndeplinească cinemometrul în vederea omologării acestuia, ulterior acestui moment viteza măsurată fiind cea indicată de aparat, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că la data înregistrării abaterii contravenţionale cinemometrul era verificat metrologic ( F 18 ).

În speţă, se reţine că procesul verbal contestat a fost întocmit de agentul constatator în baza unui mijloc tehnic certificat şi omologat şi prin urmare se bucură de prezumţia de autenticitate şi veridicitate, astfel încât apelantului-petent îi incumba obligaţia de a face dovada contrară, dovadă ce nu a fost făcută în cauză.

Domenii speta

Spete similare