Contracte economice

Sentinţă civilă 209 din 26.09.2017


Prin cererea adresată Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin la data de 07.02.2017 și precizată la data de 06. 03.2017, reclamanta SC G, în contradictoriu cu pârâta SL, a solicitat instanţei obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1939,24 lei compus din 181,59 lei, reprezentând contravaloare servicii, 23,67 lei penalităţi contractuale şi 1733,98 lei , despăgubiri pentru încetarea înainte de termen a contractului şi cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii a arătat că între O SA. şi pârâtă au fost încheiate contracte pentru furnizarea serviciilor de telecomunicaţii a furnizat către pârâtă serviciile asumate prin contract, în baza căruia a emis facturi lunare, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, facturi care nu au fost achitate integral de către pârât.

Creanţa izvorând din contractul de servicii încheiat cu O SA, deţinută împotriva pârâtei a fost cesionată către reclamantă, la data de 27.04.2016, conform contractului de cesiune nr. 12850.

În conformitate cu prevederile legale, în temeiul art.1578 C civ., debitorul cedat a fost înştiinţat cu privire la cesiune şi luând în considerare art. 1579 C.civ. , contractul a fost înscris în Arhiva Electronică de garanţii Reale Mobiliare.

Reclamanta s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile deţinute anterior de O SA, faţă de debitor, fiind îndreptăţită să efectueze toate demersurile legale necesare pentru recuperarea creanţei preluate.

Cu privire la creanţa din sarcina pârâtului,  aceasta întruneşte caracterul cert (rezultat din contract şi facturile lunare), lichid (câtimea creanţei fiind stabilită în cuprinsul facturilor emise) şi exigibil (obligaţia de plată a devenit scadentă la data prevăzută în factură şi stabilită conform contractului).

A depus la dosar înscrisuri, respectiv, act adițional act de identitate pârâtă, contract de furnizare servicii O SA, acord privind transferul datelor cu caracter personal către furnizorii de servicii, facturi neachitate, A.E.G.R.M., formular de aviz, certificat constatator, notificare cesiune de creanțe şi  ordinul de plată  privind taxa de timbru.

Pârâta nu a depus  întâmpinare.

Judecătoria  Drobeta Turnu-Severin prin sentinţa nr. W a admis în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 181.59 lei, reprezentând contravaloare servicii şi la plata sumei de 23.67 lei, reprezentând penalităţi de întârziere; a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale începând cu data de 27.04.2016, până la achitarea integrală a debitului; a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1733,98 lei, reprezentând daune pentru rezilierea contractului, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. 

Instanţa de fond a reţinut că între O SA. şi pârâtă s-au desfăşurat relaţii contractuale, în urma cărora s-au încheiat contractele nr. 50846696/11.04.2014 şi nr. 50848668/11.04.2014,  având ca obiect prestarea serviciilor de internet Colibri 16 şi abonament World HD de către aceasta în beneficiul pârâtei, convenţii în temeiul cărora au fost emise mai multe facturi fiscale.

Prin contractul de cesiune de creanţe din data de 27.04.2016 a fost cesionată creanţa O SA faţă de pârâtă, către SC G, contractul de cesiune de creanţe fiind înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Instanţa a reţinut că pentru a fi admisibilă o cerere cu valoare redusă legiuitorul instituie două criterii:

a) valoarea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei, menţionându-se expres că nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii (art. 1026 alin. 1 CPC); b) exceptarea materiilor prevăzute la alin. 2 (fiscală, vamală sau administrativă, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice) şi respectiv alin. 3 (starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moştenire; insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului de proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea).

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 1026 C.pr.civ., respectiv reclamanta a dedus judecăţii o cerere având ca obiect plata sumei de 181,59 lei, cu titlu de debit principal. 

 Articolul 5 din convenţia părţilor stabileşte că plata facturii trebuie efectuată în maxim 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, iar articolul 1.10 alin. 1 din termeni şi condiţii generale pentru utilizarea abonamentelor O SA stabileşte : clientul poate contesta valoarea facturii prin formularea unei reclamaţii scrise, în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii facturii. 

Articolul 1.16 din Termenii şi Condiţiile Generale pentru utilizarea abonamentelor Orange (filele 24-30) prevede posibilitatea pentru O SA de a rezilia contractul, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi în următoarele situaţii: i) în condiţiile art. 1.9 alin. 6, respectiv în cea de-a 25-a zi calendaristică de la data emiterii facturii, în cazul în care clientul nu a plătit integral sumele datorate.

În conformitate cu acelaşi articol, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.

În temeiul convenţiilor anterior menţionate, reclamanta a emis o serie de facturi fiscale, necontestate de către pârâtă, din care rezultă contravaloarea abonamentelor neachitate în cuantum de 181,59 lei şi penalităţi de întârziere în cuantum de 23,67 lei.

Ulterior, la data de 14.01.2015, a reziliat contractele şi a facturat taxe de reziliere (facturile din data de 16.01.2015- filele 17-18).

Instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului cauzei, potrivit art. 102 alin.(1) din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, astfel încât, prin raportare la data încheierii contractului din 14.02.2013, în cauză sunt incidente dispoziţiile Codului civil din 2009.

Potrivit art. 1270 Cod civil contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Art. 1516 alin. 1 Cod civil prevede "creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei".

Pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

 În plus, aşa cum rezultă din art. 1548 Cod civil, în materia răspunderii civile contractuale, în măsura în care creditorul face dovada existenţei creanţei, respectiv a obligaţiei de plată, debitorul este prezumat în culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiei, atâta vreme cât nu dovedeşte executarea sau imposibilitatea de executare datorată cazului fortuit sau forţei majore.

Având în vedere regula în materia obligaţiilor de rezultat, în sensul că sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, după ce primul probează existenţa obligaţiei ce incumbă debitorului, revine acestuia din urmă sarcina dovedirii executării ei.

 În speţă pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, reieşind din materialul probator administrat în cauză că a beneficiat de serviciile de televiziune şi internet din partea O S.A., fără a achita în totalitate contravaloarea acestora. Prin urmare, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile care îi incumbau conform convenţiilor încheiate, însă pârâta nu a probat îndeplinirea obligaţiei de plată a sumei de 181,59 lei, astfel cum rezultă din facturile fiscale depuse la dosar.

Reclamanta a făcut dovada existenţei creanţei cu contractele nr. 50846696/11.04.2014 (filele nr. 8-11) şi nr. 50848668/11.04.2014( filele nr. 12-15), semnate de către pârâtă, şi facturile emise în baza acestora, care nu au fost contestate de către pârâtă în conformitate cu prevederile contractului. 

Întrucât pârâta nu a făcut dovada faptului că neexecutarea obligaţiilor sale provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată, acesta nu a răsturnat prezumţia de culpă instituită de art. 1548 Cod civil.

De asemenea, pârâta, deşi legal citată, nu s-a prezentat la interogatoriu, instanţa dând eficienţă prevederilor art. 358 Cod pr. civ. şi socotind această împrejurare ca un început de dovadă în folosul reclamantei, aspect ce se coroborează cu probatoriul administrat în cauză.

Pe cale de consecinţă, instanţa a admis capătul de cerere principal şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 181,14 lei, reprezentând contravaloare servicii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, instanţa a constatat că în contract este prevăzută o clauză penală, prin care părţile au înţeles să evalueze convenţional prejudiciul încercat de una dintre acestea prin neexecutare. Clauza penală este o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor. 

Astfel, conform art. 5 din contract, neplata facturii până la expirarea termenului stabilit pentru plată poate atrage aplicarea de penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate.

Potrivit art. 1.9 alin. 4 din Termenii şi Condiţiile Generale pentru utilizarea abonamentelor O SA, în caz de neplată a facturii până la expirarea termenului stabilit, clientul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi şi va datora penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate. Cuantumul sumelor datorate cu titlu de penalităţi de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Având în vedere că pârâta nu a făcut dovada că facturile au fost achitate la scadenţă, se constată că au început să curgă penalităţile de întârziere, calculate de către creditor în conformitate cu clauzele contractuale până la data de 13.10.2014, (facturile de la filele 21 şi 23), fiind întemeiat acest capăt de cerere.

Pe cale de consecinţă, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 23,67 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobânda legală, instanţa a constatat că aceasta a fost solicitată începând cu data cesiunii, respectiv 27.04.2016, până la achitarea integrală a debitului.

Instanţa a reţinut că prin acordarea dobânzii se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă. Potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. 1 Cod civil, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu."

Potrivit art.2 din OG 13/2011 „În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, dupa caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”, dobânzile legale reprezentând beneficiul nerealizat de către subscrisă datorită neplăţii creanţelor exigibile.

Pe cale de consecinţă, având în vedere şi faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale începând cu data de 27.04.2016, până la achitarea integrală a debitului.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata sumei de 1733,98 lei, reprezentând daune pentru rezilierea contractelor înainte de termen, solicitate în baza contractelor de furnizare servicii de comunicaţii electronice, încheiat între un comerciant şi un consumator, fără negociere directă, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 193/2000, modificată,  instanţa a verificat, din oficiu, conţinutul clauzei prevazute la art.1.16 alin.1 din Termenii şi Condiţiile Generale ale contractului.

Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar potrivit alin. 4 lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Potrivit alin. 1 lit. r) din anexă, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.

 Referitor la caracterul nenegociat al unui contract, instanţa a reţinut că printre trăsăturile generale ale contractelor de adeziune se află existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresată tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate), oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Dispoziţiile articolului 1.16 din termeni şi condiţii generale pentru utilizarea abonamentelor O SA permit obţinerea unor sume de bani de la debitor în cazul încetării contractului înainte de expirarea perioadei iniţiale fără ca în contract să se prevadă şi posibilitatea debitorului de a obţine anumite sume de bani în cazul neexecutării contractului de către creditoare. Clauza creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, aceasta nu a fost negociată direct cu debitorul, având în vedere că profesionistul nu a făcut dovada negocierii directe cu acesta conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind parte a unui contract de adeziune, fiind stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei. Prin urmare, aceasta este o clauză abuzivă care potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu produce efecte asupra consumatorului.

Pentru aceste motive, instanţa a apreciat că este abuzivă această clauză înscrisă la art.1.16 alin.1 din convenţia părţilor, astfel încât a respinscapătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1733,98 lei, reprezentând daune pentru rezilierea contractului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.

În motivarea apelului a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală.

În legătură cu caracterul abuziv al clauzelor privind stabilirea penalităţilor de întârziere, a arătat că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor. Definiţia data de legea romana clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiţiei cuprinse in art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE/1993.

Atât prevederea naţionala, cat si cea comunitara stabilesc doua condiţii a căror îndeplinire cumulativa releva caracterul abuziv al unei clauze induse intr-un contract încheiat cu consumatorii:

1.clauza sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul;

2.prin ea insasi, sau împreuna cu alte prevederi din contract, sa creeze, contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părților, in detrimentul consumatorului.

A mai susţinut că aceste clauze contestate nu au caracter abuziv. Prevederile contractuale contestate au fost redactate în mod clar şi inteligibil. 

Potrivit jurisprudenței constante a CUE, pentru ca o clauza contractuala sa fie exclusa de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului sau abuziv, aceasta trebuie să fie redactata in mod dar si inteligibil, lipsit de echivoc.

Clauzele contestate In cauza de fata îndeplinesc aceasta cerinţa deoarece:

1.sunt formulate clar si inteligibil din punct de vedere gramatical;

2.pentru înţelegerea acestora, un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, nu are nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înţelege consecinţele economice ale acestor clauze asupra obligaţiilor sale de plata in cadrul contractului încheiat;

3.în esenţa, aceste clauze transpun in contractele de furnizare servicii regulile de drept comun în materia vanzarii si a obligaţiilor, stipulate in Codul civil, a căror necunoaştere si neînţelegere intimatul-parat nu o poate invoca.

In al doilea rând, simplul fapt ca furnizorul serviciilor a propus clauze care reflecta reguli general aplicabile în dreptul roman in materia vanzarii şi a obligaţiilor, nu poate fi reținută drept lipsa a negocierii.

S-a apreciat ca faptul ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct si in mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia ca aceasta ar fi abuziva. Orice persoana care depune un minim de diligenta pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioada îndelungata de timp va face o verificare a clauzelor esenţiale ale contractului, respectiv a acelor clauze privind obiectul contractului, durata de derulare a acestuia, preţul contractului, sancţiunile aplicabile pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate. In măsura în care clientul constata ca unele dintre aspectele esenţiale ce ţin de derularea unui contract l-ar fi expus unei situaţii dezavantajoase sau prejudiciabile, acesta este liber sa refuze încheierea contractului in condiţiile propuse si sa se orienteze către alte produse similare fie ale aceluiaşi furnizor, fie ale altul furnizor de pe plata de profil.

In speţa, clientului i s-au făcut cunoscute condiţiile esenţiale ale contractelor, legate de serviciile ce urmează a-i fi furnizate, preţul acestora, durata minima de furnizare a serviciilor, condiţiile de modificare a acestora, drepturile şi obligaţiile părtilor, sancţiunea aplicabila In cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate. Mal mult decât atat, pentru a asigura transparenta în relaţiile cu clienţii, furnizorul serviciilor avea afişate pe site-ul său condiţiile generale aplicabile furnizării serviciilor sale,

A existat, aşadar, posibilitatea acordata clientului de a refuza încheierea contractului daca era nemulţumit de condiţiile furnizării serviciilor de comunicaţii electronice, cu atat mai mult cu cât O SA nu deţinea o poziţie dominanta pe piaţa comunicaţiilor electronice şi a telecomunicaţiilor cunoscut fiind faptul ca existau alţi doi mari operatori, X si Z. Astfel, cunoscând ofertele de servicii de pe piaţa (ale mai multor furnizori}, clientul are posibilitatea de a alege oferta cea mai avantajoasa si de a decide cu cine doreşte sa încheie contractul.

Prin urmare, nu poate fi reţinuta neîndeplinirea obligaţiei de informare a clientului, atâta vreme cat furnizorul serviciilor a prezentat clientului aspectele esenţiale ale contractului de furnizare servicii intr-o maniera clara si transparenta si, in acelaşi timp, nu poate fi reţinuta nici lipsa negocierii clauzelor contractuale cu clientul, in condiţiile in care, clauzele standard au fost acceptate expres, in scris, de către abonat.

Apelanta a susţinut că prima condiţie pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva nu este îndeplinită.

A arătat, referitor la buna-credinţă, că analiza bunei-credințe si a echilibrului contractual se raportează la situaţia concreta de la momentul încheierii fiecărui contract de furnizare servicii, iar nu in funcţie de evoluţia ulterioara a pieţei şi de modificarea circumstanţelor care au existat la momentul contractării, căci numai raportat la acest context se poate analiza existenta unei clauze pretins abuzive. Daca analiza are in vedere evoluţii ulterioare momentului contractării, se intră pe tărâmul impreviziunii in contracte.

Pornind de la textul consacrat in art. 1.170 C. civ., buna-credinta a fost definita ca fiind acea atitudine prezumata de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie sa o aiba la momentul incheierii si pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificata prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive.

A susţinut că art. 4 din Legea nr. 193/2000 si art. 4 al Directivei 93/13/CEE consacra noţiunea de „dezechilibru semnificativ’. Fiind inovatoare in sistemul nostru de drept, doctrina a explicat si a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care şi-a pierdut utilitatea sociala şipersonala".

Aceasta sintagma vizeaza obligaţiile principale ale pârtilor contractante prin raportare la costurile serviciilor si beneficiile create in patrimoniul celor doua parti, in sensul ca, intre obligaţiile asumate de parti se creaza un dezechilibru in defavoarea uneia dintre parti,

In situaţia dedusa judecaţii, in sarcina părtilor, prin contractele încheiate, au fost stabilite atât drepturi, cat si obligaţii, care, la rândul lor, au prevăzute sancţiuni corelative pentru nerespectare. Drepturile si obligaţiile au fost prevăzute in egala măsură pentru ambele parti contractante si nu reflecta doar voinţa subiectiva a profesionistului (furnizorul serviciilor de comunicaţii electronice) de a-si crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale In care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Din aceasta perspectiva, atat clauza care stabileşte dreptul furnizorului de servicii de a calcula penalitati de intarziere in cazul neplăţii facturilor pentru servicii de către abonat, cat si clauza care stabileşte dreptul furnizorului de a calcula daune-interese pentru nerespectarea de către abonat a obligaţiei de a menţine contractul in derulare pentru o perioada de timp minima, sunt perfect legale si nu creaza un dezechilibru contractual semnificativ.

Potrivit art. 1.9 alin.6 din Termenii si Condiţiile Generale la contract: „in cea de-a 25-a zi calendaristica de la data emiterii facturii, in cazul in care Clientul nu a plătit integrai sumele datorate, Orange Romania este îndreptăţită sa rezilieze prezentul Contract conform art. 1.16, alineat 1.”

Conform art.1.16 din Termenii si Condiţiile Generale la contract: „Contractul poate inceta prin reziliere, la iniţiativa Orange Romania,  fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalitati la data menţionata in notificarea scrisa de reziliere trimisa de către O SA în următoarele situaţii: (i) in condiţiile art. 1.9 alineatul 6, de mal sus, in situaţia in care O SA transmite Clientului o solicitare de piaţa a sumelor datorate.

După cum se poate observa, părţile au agreat un pact comisoriu de gradul 2 (fostul grad 4), care se activează în cazul în care abonatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile de plată izvorâte din contract şi este notificat în legătură cu debitul restant.

Notificarea la care face referire art. 1.9 alin.6 este de fapt ultima factura emisa de către O SA. In care debitorul este notificat în legătură cu data rezilierii contractului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plata şi suma totala pe care acesta o are de achitat.

Scopul notificarii debitorului este reprezentat de luarea la cunoştinţa cu privire la debitul restant si cu privire la data rezilierii contractului.

In aceasta situaţie nu mai este aplicabil art. 5 din CCB, ce prevede ca debitorul are un termen de 14 de zile in care are obligaţia sa achite debitul principal, penalităţile de întârziere si despăgubirile pentru încetarea prematura a contractului. Acest text vizeaza strict situaţia in care contractul este „in vigoare" intre cele doua parti, raţiunea fiind aceea ca furnizorul de telefonie mobila oricum percepe penalitati de întârziere pentru facturile anterioare neachitate, facand aplicarea dispoziţiilor art. 5 din CCB.

Astfel, în acest caz, convenţia inceteaza la momentul emiterii ultimei facturi, fara punere în întârziere, fara preaviz, fara intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Apelanta a susţinut că nu se pot interpreta dispoziţiile art. 1.16 din TCG in sensul ca este necesara o noua notificare ulterioara comunicării ultimei facturi emise de către Orange. Aceasta interpretare lipseşte de aplicabilitate articolul in cauza şi contravine scopului agreat de către părţile contractuale, respectiv instituirea unui pact comisoriu de gradul 2 (fostul grad 4) si nu a unul pact comisoriu de gradul 1 (fostul grad 3)

In ceea ce priveşte ultimele facturi ce conţin si despăgubirile pentru încetarea prematura a contractului, nu se poate vorbi de o punere in întârziere conform art. 1.9 alin (4) din TCG (unde sa se poata percepe penalităţi de întârziere contractuale), întrucât despăgubirile au fost percepute ca urmare a încetării contractului. Astfel, la data intervenirii pactului comisoriu de gradul 2 (fostul grad 4), debitorul a fost in întârziere de drept cu privire suma reprezentând despăgubirile pentru încetarea prematura a contractului, deci prin efectul rezilierii.

Conform art. 1553 NCC „1) pactul comisoriu produce efecte daca prevede, in mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului 2) în cazul prevăzut la alin.1, rezilierea este subordonata punerii în întârziere a debitorului, in afara de cazul in care s-a convenit ca ea va rezulta din simplul fapt al neexecutarii.”.

In speţa de la fata art. 1.16 „Termeni si condiţii generale”  se prevede expres faptul ca Orange are dreptul de a rezilia contractul fara punere in întârziere, fara preaviz, fara intervenţia instanţei judecătoreşti sl fara îndeplinirea vreunei alte formalităţi, în condiţiile art. 1.9 alin. 6, in situaţia in care O SA transmite Clientului o solicitare de plata a sumelor datorate..." iar. art 1.9 alineatul 6, prevede ca in cea de-a 25-a zi calendaristica de la data emiterii ultimei factori, în cazul in care clientul nu a plătit integral sumele datorate O SA este îndreptăţită sa rezilieze prezentul contract in baza art. 1.16 alin. 1".

Fata de prevederile de mai sus se poate observa foarte clar ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1553 alin. 1 si 2 din NCC, şi în consecinţa în contractul încheiat intre O SA si parat este prevăzută  în mod expres obligaţia de a plati sumele datorate pentru plata serviciilor prestate, iar in caz contrar, prin simpla neefectuare plaţii acestor sume atrage rezilierea contractului de la a 25-a zi calendaristica de la data emiterii ultimei facturi.

Pactul comisoriu reprezintă libertatea de voinţa a pârtilor si el trebuie sa reprezintă substanţa forţei obligatorii, acesta putând fi invocat numai de creditorul acestei obligaţii.

Apelanta a susţinut că aşa cum prevede art.1270 NCC, contractul valabil încheiat are putere de lege intre partite contractante si in consecinţa paratul trebuie obligat si la plata despăgubirilor pentru incetarea prematura a contractului.

La art. 1.16 alin. 2 din termeni si condiţii generale se prevede că „ Clientul poate rezilia contractul in cazul in care O SA nu respecta parametri de calitate menţionaţi la art. 1.6.1 alineat 7", aceste prevederi reprezintă un echilibru între obligaţiile si drepturile pârtilor contractante, astfel încât ambele au posibilitatea de a rezilia contractul pentru neexecutarea obligaţiilor stabilite la momentul semnării acestora.

Apelanta a susţinut că în condiţiile In care paratul nu va fi obligat la plata despăgubirilor pentru încetarea prematura a contractului, ar însemna sa se anuleze acordul de voinţa încheiat între părți la data semnării contractului, şi să se încalce dispoziţiile art. 1270 NCC .

A precizat că data la care a fost reziliat contractul este menţionata si pe înştiinţarea de plata, respectiv factura ce reprezintă despăgubirile pentru rezilierea contractului.

Prin aceste facturi debitorul ia la cunoştinţa de faptul ca ii este reziliat contractul si astfel sub numărul de telefon, din factura.

Data de reziliere i-a fost adusa la cunoştinţa prin intermediul aceleiaşi înştiinţări/notificări (factura) la rubrica „Diverse" unde este menţionata perioada, fiind astfel calculate si cuantumul despăgubirilor de reziliere conform facturilor emise.

A susţinut că în ceea ce priveşte clauza prin care se calculează despăgubirile solicitate, aceasta nu este abuziva, avand si clientul posibilitatea sa solicite despăgubiri in cazul în care O SA nu-şi respecta obligaţiile contractuale.

Aşadar, se retine existenta unei clauze penale ce stabileşte nivelul despăgubirilor datorate intr-un caz de reziliere a contractului, in sensul art. 1544 alin, 2 raportat la art.1538 C.civ.

Cat priveşte cuantumul daunelor solicitate, acestea nu este vădit excesiv, in sensul art. 1541 lit. b) C. Civ. si nici abuziv, prin raportare la dispoziţiile Legii 193/2000, fata de raportul contractual concret al părtilor. In căzut acestui tip de contract şi fata de faptul ca în cauza de fata, intimatului i s-a vândut un terminal in condiţii mai avantajoase în raport de preţul de plata, instanţa de judecata trebuie sa retina faptul că despăgubirile solicitate nu constituie temeiul unor clauze abuzive.

Modalitatea de calcul a despăgubirilor pentru încetarea prematura a contractului este foarte detaliata in cuprinsul facturilor menţionate mal sus şi depuse la dosarul cauzei.

Instanţa de fond nu a analizat cu acurateţe si din toate perspectivele situaţia expusa în cererea de chemare în judecată si a concluzionat că cererea  este neîntemeiata, deşi reclamanta a depus în probatoriu toate înscrisurile cu putere doveditoare,

Sub aceste aspecte, hotărârea primei instanţe este nelegala şi se cuvine a fi desfiinţată în parte, întrucât lezează dreptul reclamantei de a depune o noua cerere, împotriva aceleiaşi persoane şi având acelaşi obiect.

A solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei, reţinerea cauzei spre judecarea şi obligarea intimatului şi la plata sumei de 1.733,98 lei, reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului.

Analizând apelul formulat, prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art.476-479 C.Proc.civ., tribunalul îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerente:

Între O SA şi pârâta SL au fost derulate raporturi juridice având ca obiect prestarea, de către prima în favoarea celei de-a doua, a serviciilor de telefonie şi internet, fiind încheiate contractele nr.50846696/11.04.2014 şi nr.50848668/11.04.2014, pârâta având obligaţia plăţii contravalorii serviciilor prestate.

Creanţa rezultată în urma derulării contractului sus precizat, ca urmare a neachitării de către pârâtă obligaţiei asumate, a fost cesionată către SC G SRL, reclamantă în cauză, ce a introdus acţiunea pendinte.

Nemulţumirea reclamantei manifestată în cadrul apelului de faţă vizează neacordarea de către instanţa de fond şi a sumei de 1733,98 lei reprezentând daunele pentru rezilierea contractului (încetarea înainte de termen a contractului).

Referitor la acest aspect, Tribunalul reţine că potrivit art. 1.16 alin. 1 teza 3 (ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei) din „termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentelor O SA”, „în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat …. la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.”

Susţinerea apelantei cum că nu s-ar putea aprecia din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente:

CEJ, in cauza Costa vs. Enel din 15.7.1964, a consacrat principiul suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrarii pe care îl urmareste Comunitatea nu poate fi realizat decât daca dreptul comunitar este respectat si interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel ca, decurgând din natura proprie a Comunitatii, suprematia dreptului comunitar asupra celui national este o conditie sine qua non a integrarii. De aceea, normele comunitare primeaza asupra tuturor normelor nationale, chiar ulterioare si - aspect deosebit de important -, indiferent de natura sau rangul textului national în cauza (constitutie, lege, decret, hotarâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directiva, decizie).

În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei CJUE este obligatorie pentru judecătorul naţional.

Pe de altă parte, în cauza C 243/08 (Pannon GSM Zrt.), Curtea a hotărât:

„Articolul 6 aliniat 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul ca o clauza abuziva nu creează obligaţii pentru consumator si ca nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator sa fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauza.

Instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept si de fapt necesare în acest sens. Atunci când considera ca o astfel de clauza este abuziva, instanţa nu o aplica, exceptând cazul în care consumatorul nu se opune. Aceasta obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifica propria competenta teritoriala.

Revine instantei nationale obligatia de a determina daca o clauza contractuala precum cea care face obiectul actiunii principale întruneste criteriile necesare pentru a fi calificata drept abuziva în sensul art. 3 alin. 1 din Directiva 93/13. „

De asemenea, în cauzele reunite C-240/98 – C-244/98, Curtea Europeana de Justitie a stabilit obligativitatea instantei nationale de a examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori si comercianti:  „În ce priveste problema daca o instanta învestita cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu în ce masura clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat ca sistemul de protectie introdus prin directiva porneste de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, într-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora”.

Prin urmare în mod corect instanţa de fond a analizat din oficiu şi a apreciat asupra caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.16 alin. 1, teza 3 din termenii şi condiţiile generale, precitată.

Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr.193/2000, este considerata abuziva o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor. O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard sau conditiile generale de vânzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv, iar daca un comerciant pretinde ca o clauza standard a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.

 În Anexa legii, în lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive se arata ca sunt considerate clauze abuzive (si) acele prevederi contractuale care: „r) permit profesionistului obtinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutarii sau finalizarii contractului de catre acesta din urma, fara a prevedea existenta compensatiilor în suma echivalenta si pentru consumator, în cazul neexecutarii contractului de catre profesionist”.

În cazul de fata, clauza penala obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari fata de pagubele suferite de reclamanta întrucât acestea depasesc cu mult atât rata dobânzii legale penalizatoare, cât si debitul neachitat.

Totodată, instanţa retine că această clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul, clauzele contractuale de baza fiind cuprinse într-un contract standard, preformulat. De altfel din întreaga modalitate de concepere a contractului rezulta vădită disproporţie dintre părţile contractante.

Instanţa apreciază că despăgubirile impuse se afla într-o disproporţie vădita cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei. Aceasta disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe si în detrimentul consumatorului.

Pentru considerentele expuse, constatând că o clauză abuzivă în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 este ineficace, nu produce nici un efect, în mod corect instanţa de fond a respins ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1733,98 lei reprezentând daune pentru rezilierea contractului.

Cum instanţa de fond a pronunţat a hotărâre legală şi temeinică, în baza art. 480 Cod proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat apelul.