Excepția autorității de lucru judecat. Întrunirea triplei identități de obiect, cauză și părți.

Excepția autorității de lucru judecat. Întrunirea triplei identități de obiect, cauză și părți.

Efectele lucrului judecat, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, au în vedere faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Din economia dispozițiilor legale evocate, se conturează două reguli fundamentale, și anume că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar soluția exprimată într-o hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Aşa fiind, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie acelaşi drept într-un alt litigiu.

Lucrul judecat atrage exclusivitatea, ceea ce face ca noul litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.

Astfel, AȘ și CNPP au participat în ambele procese în aceeaşi calitate, ca titulari de drepturi şi, respectiv, obligaţii în acelaşi raport juridic de asigurări sociale dedus judecăţii; obiectul ambelor contestaţii, înţeles ca pretenţie formulată şi  drept subiectiv invocat, este acelaşi; fundamentul raportului juridic dedus judecăţii este acelaşi în ambele situaţii.

 Aşa cum s-a arătat anterior, aspectele definitiv tranşate de către o instanţă nu mai pot face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în instanţă.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, decizia Nr.1093 din 07 martie 2018)

Prin cererea de apel formulată, apelantul a arătat că în cauză în mod greşit prima instanţă a reţinut autoritatea de lucru judecat, întrucât sentinţa civilă nr. 3832/26.05.2017 pronunţată în dosarul nr. 8540/3/2017 a fost atacată cu apel, iar refuzul CNPP de a da curs solicitărilor sale în sensul punerii în executare a sentinţei civile nr. 10040/7.11.2016 pronunţată în dosarul nr. 11227/3/2015* este nejustificat, impunându-se luarea în consideraţie la stabilirea bazei de calcul a expertizei contabile depuse la CEDO.

Obiectul contestaţiei la executare priveşte refuzul CNPP de a executa sentinţa civilă nr. 10040/7.11.2016. Instanţa trebuia să se pronunţe după ce Curtea Constituţională soluţiona excepţia de neconstituţionalitate a art. 150 alin. 3 din Legea nr. 263/2010.

Instanţa de fond a omis să stabilească dacă Hotărârea CNPP nr. 10455/27.02.2017 este legală.

În concluzie, solicită admiterea apelului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Intimata CNPP a depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului, ca nefondat.

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel formulate, în limitele prevăzute de art. 476-479 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii în dosarul nr.8540/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, astfel cum se menţionează în considerentele sentinţei nr. 3832/26.05.2017, reclamantul AȘ  a chemat în judecată pârâta  CNPP  solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în totalitate a Hotărârii nr.10455/27.02.2017, pe baza excepţiei nulităţii absolute deoarece pârâta respinge ce a hotărât instanţa, respectiv aplicarea hotărârii C.E.D.O. nr.30.198/2004, M.Of., Partea I nr.732/20.09.2015.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a reţinut, din examinarea cererii cu care a fost învestită, că reclamantul AȘ, în contradictoriu cu pârâta CNPP a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 10455/27.02.2017 invocând în esenţă următoarele critici: pârâta nu a aplicat Hotărârea CEDO care prevede revocarea deciziei nr. 187836/29.11.2000; acordarea temporară a bazei de calcul de 106.513 lei pentru perioada 31.07.1991 -31.07.1996 deci pe 3 ani şi 6 luni, ca apoi CPMB să revină la vechea bază de calcul de la 01.06.1990 -01.06.1995 pârâta făcând vorbire de această perioadă care se regăseşte în Hotărârea CEDO nr.30198/2004 M.Of., Partea I, nr.732/30.09.2015; instanţa a hotărât ca pentru perioada 01.06.2000-01.04.2001 la calculul punctajului mediu anual să fie utilizat cuantumul pensiei de invaliditate în locul salariului minim pe economie; Comisia Centrală de Contestaţii respinge contestaţia pe motiv că a aplicat  Hotărârea CEDO prin decizia nr. 187836/13.09.2011 emisă pentru revizuirea deciziei nr. 187836/29.11.2000 care trebuie revocată.

Analizând cererea, Tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 alin.3 din Legea nr.263/2010 şi s-a dispus înaintarea cererii de sesizare Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin decizia nr. 682/14.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de apelantul AȘ împotriva acestei sentinţe, ca nefondat. Prin soluţionarea apelului, autoritatea de lucru judecat provizorie pe care o avea sentinţa Tribunalului, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a consolidat.

Prin cererea cu care a fost învestit Tribunalul în prezenta cauză, contestatorul AȘ a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata CNPP, anularea actului de executare contestat, emis de bună-voie de casa de pensii, respectiv a Hotărârii nr. 10455/27.02.2017, considerându-se că, prin aceasta, se încearcă suplinirea omisiunii declarării apelului împotriva sentinţei civile nr. 10040/7.11.2016 (prin care – filele 5-8 din dosarul de fond – a fost admisă cererea formulată de reclamantul AȘ, în contradictoriu cu CNPP - Comisia de Contestaţii, a fost anulată, în parte, Hotărârea nr. 10455/16.03.2015  emisă de pârâtă, care a fost obligată să soluţioneze, conform art. 150 alin. 1 din Legea nr. 263/2010 coroborat cu art. 13, art. 16 şi art. 17 din Regulamentul privind organizarea, funcţionarea şi structura Comisiei centrale de contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice din 02.05.2011, contestaţia formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. 421271-02.10.2014, raportat la cererea formulată prin prisma dispoziţiilor art. 64 din Legea nr. 19/2000 de acordare a pensiei pe baza Legii nr. 3/1977 conform Hotărârii în cauza Ştefan Angelescu şi alţii împotriva României din 28 iunie 2011 publicată în M.Of., Partea I, nr. 732 din 30 septembrie 2015 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a Treia – cererile nr. 30198/04, 302000/04, 3484/05 şi 36298/07 – pentru perioada lucrată suplimentar 31.07.1991-31.07.1996 şi la cererea de punere în executare a dispoziţiilor acestei hotărâri, precum şi raportat la cererea privind valorificarea cuantumului pensiei de invaliditate pentru perioada 1.06.2000-1.04.2001, cu menţinerea în rest a dispoziţiilor Hotărârii nr. 10455/16.03.2015). Totodată, a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 alin.3 din Legea nr.263/2010 şi s-a solicitat ca dosarul să fie înaintat Curţii Constituţionale pentru soluţionarea acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.”

Dispoziţiile art. 430 alin. 4 din Codul de procedură civilă, „când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie”.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 432 din Codul de procedură civilă „Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.”

Efectele lucrului judecat, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, au în vedere faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Din economia dispozițiilor legale evocate, se conturează două reguli fundamentale, și anume că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar soluția exprimată într-o hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Aşa fiind, partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie acelaşi drept într-un alt litigiu.

Lucrul judecat atrage exclusivitatea, ceea ce face ca noul litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.

În mod just prima instanță a reținut întrunirea în situația analizată a triplei identități de obiect, cauză și părți între prezentul litigiu și cel soluționat prin sentinţa civilă nr. 3832/26.05.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 8540/3/2017, definitivă  decizia civilă nr. nr. 682/14.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Astfel, AȘ și CNPP au participat în ambele procese în aceeaşi calitate, ca titulari de drepturi şi, respectiv, obligaţii în acelaşi raport juridic de asigurări sociale dedus judecăţii; obiectul ambelor contestaţii, înţeles ca pretenţie formulată şi  drept subiectiv invocat, este acelaşi; fundamentul raportului juridic dedus judecăţii este acelaşi în ambele situaţii.

 Aşa cum s-a arătat anterior, aspectele definitiv tranşate de către o instanţă nu mai pot face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în instanţă.

Având în vedere caracterul absolut și peremptoriu al excepției autorității de lucru judecat, admiterea acesteia împiedică analizarea pe fond a pretențiilor formulate prin cea de a doua cerere cu care a fost învestită instanța. Cu alte cuvinte, admiterea excepției autorității de lucru judecat constituie un obstacol dirimant, ce determină stingerea procesului, fără examinarea fondului dreptului dedus judecății în cauza pendinte.

Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare