Ceea ce contestatorii invocă a fi erori materiale sunt de fapt pretinse greşeli de judecată, care însă nu sunt avute în vedere de art. 503 alin.2 pct. 2 Cod procedură civilă, contestatorilor nefiindu-le deschisă calea de atac a unui recurs la recurs.
Eroarea invocată de către contestator nu este una care să fi ţinut de un aspect formal al cererii de recurs, ci priveşte chiar modul de soluţionare a cererii de recurs în fondul său, iar contestatorul solicită respingerea ca nefondat a recursului.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 pct. 3 Cod procedură civilă, care priveşte dezlegarea dată aceluiaşi recurs formulat de partea adversă, potrivit textului legal o primă condi?ie pentru formularea acestei contestaţii este aceea ca recursul fie să fi fost respins, fie să fi fost admis doar în parte. Or, aşa cum s-a arătat mai sus în litigiul în cauză nici unul din recursuri nu a fost respins ori s-au admis doar în parte, ci ambele recursuri au fost admise în totalitate.
Prin admiterea contestaţiei în anulare cu finalitatea arătată de către contestator - respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, s-ar ajunge la situaţia similară celei din cauza Mitrea, în sensul limitării accesului la justiţie într-o asemenea manieră încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa, dar nu în ceea ce îl priveşte pe contestator, ci pe reclamant. Finalitatea urmărită de către contestator nu justifică redeschiderea procedurii drept cea mai potrivită măsură reparatorie şi nu tinde la realizarea unui echilibru corect între interesele aflate în joc.
Art. 503 alin.2 pct. 2, pct. 3 Cod procedură civilă
Decizia ÎCCJ nr. 551 din 20 februarie 2015
Decizia civilă a ÎCCJ nr. 644 din 17 februarie 2015
CEDO - cauza MITREA vs. Romania
Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa la data de 26.01.2018 şi înregistrată sub nr. …/36/2018, contestatoarea [...] a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 1277/CA/11.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. …/88/2016.
Motivează contesta?ia formulată arătând că prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul Tribunalului Tulcea, intimata-reclamantă a solicitat instanţei să constate rezilierea de plin drept a contractului de concesiune nr. 93/04.05.1998. Motivul invocat de intimata-reclamantă în susţinerea cererii sale constă în presupusa nerespectare de către [...] a obligaţiilor contractuale privind nefolosirea pe teritoriul Rezervaţiei Delta Dunării a altor substanţe decât cele expres permise.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, [...] a ridicat mai multe excepţii procesuale, inclusiv excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întemeiată pe nerespectarea de către Consiliul Judeţean Tulcea a termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru formularea şi transmiterea plângerii prealabile, respectiv, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată.
Prin Sentinţa nr. 1956/21,11.2016, Tribunalul Tulcea a respins excepţia netimbrării şi a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea condiţiilor procedurii prealabile,
Împotriva acestei sentinţei, atât [...], cât şi intimata-reclamantă, au formulat recurs, iar prin Decizia nr. 1277/11.12.2017 (''Decizia"), Curtea de Apel Constanţa a dispus următoarele:
- a admis recursul [...], apreciind că intimata - reclamantă ar fi trebuit să timbreze cererea de chemare în judecată;
- a admis recursul intimatei-reclamante şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Tulcea.
În motivarea admiterii recursului U.A.T - Judeţul Tulcea - Consiliul Judeţean Tulcea, instanţa de recurs a reţinut că termenul de 6 luni pentru formularea plângerii prealabile pentru rezilierea contractului ar fi început să curgă de la data comunicării către intimata-reclamantă a Raportului Corpului de Control al Prefectului nr. 4525/21.04.2016, respectiv de la data de 22.04.2016.
În acest sens, instanţa de recurs a reţinut din eroare că nu „este susţinută de probe” comunicarea către intimată şi cunoaşterea de aceasta a posibilelor motive de reziliere de la data de 23.02.2015, în pofida faptului că urmare a solicitării contestatoarei intimata a depus la dosarul de recurs adresa sa nr.2876 din 19.03.2015 în care intimata confirmă expres că există încălcări ale contractului de con testatoare.
Instanţa de recurs doar a preluat susţinerile intimatei-reclamante în sensul că aceasta din urma ar fi cunoscut presupusa încălcare a obligaţiilor contractuale, abia din momentul în care acest Raport a fost i-a fost comunicat, iar nu dinainte, deşi la dosar, ulterior promovării recursului, au fost depuse înscrisuri de intimată care atestau cunoaşterea anterioară a presupuselor motive de reziliere, din 19.03.2015, adică cu mai bine de 1 an de zile înaintea comunicării efectuate de Prefect la 22.04.2016.
În aceste condiţii, s-a promovat prezenta contestaţia în anulare întrucât, ca urmare a unei erori materiale, instanţa nu a observat existenţa la dosar a Adresei nr. 2876/19.03.2015 transmisă de intimată Administraţiei Rezervaţiei Delta Dunării în aceeaşi zi, care dovedeşte faptul că intimata - reclamantă a cunoscut despre presupusele motive de reziliere înainte de întocmirea Raportului Corpului de Control al Prefectului şi cu toate acestea nu a formulat plângerea prealabilă în termenul legal de 6 luni, adică până la 20.09.2015.
În acelaşi timp, înţelege să promoveze prezenta contestaţie în anulare întrucât instanţa de recurs, admiţând recursul intimatei, a omis să cerceteze apărările invocate de [...] prin întâmpinarea depusă împotriva recursului.
Contestaţia în anulare întemeiată pe art.503 pct. 2 Cod procedură civilă este admisibilă întrucât dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.
Din analiza considerentelor deciziei contestate rezultă că instanţa de recurs nu a observat existenţa la dosarul cauzei a unui înscris hotărâtor, împrejurare ce a influenţat şi viciat decisiv raţionamentul instanţei,
Întrucât Curtea de Apel Constanţa a respins recursul formulat de [...], apreciind că termenul imperativ de 6 luni ar fi început să curgă de la data comunicării Raportului Corpului de Control, respectiv 22.04.2016, neobservarea de către instanţa de recurs a existenţei la dosarul cauzei a Adresei nr. 2876/19.03.2015 transmisă de Consiliul Judeţean Tulcea către recurente constituie o eroare materială evidentă care a influenţat în mod decisiv raţionamentul instanţei şi în final soluţia pronunţată.
Prin această soluţie afectată de o eroare materială, instanţa de recurs a validat susţinerile intimatei-reclamante în sensul că aceasta a cunoscut presupusul motiv de reziliere abia la momentul comunicării raportului Corpului de Control, potrivit menţiunilor de la pag. 4 a Deciziei nr. 1277/CA/11.12.2017:
"Efectuarea unei comunicări către reclamantă la data de 23.02.2015 în sensul precizat, nu este susţinută de probe, reclamantei fiindu-o adusă la cunoştinţă situaţia prin Raportul Corpului de control al Prefectului nr. 4525/21.04.2016.
Astfel, existând indicii despre încălcarea dispoziţiilor legale de către utilizatorii de terenuri agricole, a fost constituită o comisie mixtă de verificare iar rezultatele verificării i-au fost comunicate recurentei la 21.04.2016."
Analizând considerentele Curţii de Apel Constanţa, se observă că aceasta a omis din eroare să observe la dosarul cauzei Adresa nr. …/19.03.2015, depusă de reclamanta - intimată la data de 08.11.2017, care demonstrează faptul că Consiliul Judeţean Tulcea a cunoscut presupusul motiv de reziliere încă din anul 2015, fiind astfel nerespectat termenul de 6 luni impus de lege.
Aşa cum reiese din această adresă, intimata UAT Jud. Tulcea - Consiliul judeţean Tulcea confirmă expres la 19.03.2015 că era informată şi ştia despre presupusele încălcări contractuale şi, deci, plângerea prealabilă şi acţiunea demarate abia în august 2016 au fost făcute depăşind cu mult termenul legal.
Conform Adresei nr. …/19.03.2015, intimata-reclamantă confirmă expres prin preşedintele său şi transmite către ARBDD următoarele informaţii:
Comisiei mixte „i s-a comunicat de către ARBDD prin adresa nr. …/26-02-2015 abaterile de la legislaţia de mediu săvârşite de către concesionarii SC [...], SC [...] Tulcea şi SC [...] Tulcea”
Spre analiză vă punem la dispoziţie materialele din care reiese faptul că aceste societăţi comerciale încalcă în permanenţă normele de mediu".
„(…) institutul [ICPA - n. ns-] a constatat că utilizatorii de terenuri agricole au intervenit asupra soiului cu substanţe interzise în mod repetat”.
Aşadar, pentru a determina când a avut cunoştinţă intimata-reclamantă de eventuale motive de reziliere, prin raportare la însăşi adresa neobservată de instanţa de recurs, reiese că la 19.03.2015 cel târziu aceasta cunoştea şi declara deschis faţă de celelalte instituţii că anumite societăţi, inclusiv [...], ar încălca în permanenţă normele de mediu.
Prin urmare, în aceste condiţii, deoarece intimata-reclamantă trebuia conform legii să înceapă demersurile legale cel târziu la 20.09.2015 (adică în termen de 6 luni), rezultă că plângerea prealabilă a fost formulată cu depăşirea cu aproape un an a termenului legal motiv pentru care cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, şi se impune admiterea recursului formulat de [...].
În consecinţă, din adresa neobservată de instanţa de recurs, reiese în mod evident că intimata U.A.T. - Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea a cunoscut presupusa încălcare a obligaţiilor contractuale şi deci eventualul motiv de reziliere, încă din 19.03.2015, când a transmis Adresa nr. 2876 către ARBDD.
Aşadar, sunt neîntemeiate atât susţinerile Consiliului Judeţean, cât şi reţinerile instanţei din prezenta cauză, în sensul că intimata-reclamantă ar fi cunoscut motivul de reziliere abia la data de 22.04.2016, întrucât intimata cunoştea motivul de reziliere încă din anul 2015.
Având în vedere că la 02.08.2016 expirase termenul imperativ de 6 luni prevăzut la art. 7 alin. (6) lit. c) din Legea nr.554/2004, cererea formulată de U.A.T. - Judeţul Tulcea prin Consiliul Judeţean Tulcea este inadmisibilă.
În aceste condiţii, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa este rezultatul unei erori materiale, eroare generată de faptul că instanţa nu a observat la dosarul cauzei existenţa Adresei nr. …/19.03.2015.
În cauză nu putem discuta despre o greşeală de judecată, având în vedere că instanţa de recurs nu a amintit deloc despre existenţa Adresei nr. …/19.03.2015. Din contră, instanţa face doar referire că nu ar exista probe privind cunoaşterea încălcării de intimată la 23.03.2015, fiind evident faptul că instanţa omite din greşeală şi nu a observat un alt document, anume adresa … din 19.03.2015, faţă de care nu face nici o referire (fiind vorba şi de date diferite este evident că instanţa de recurs se află în eroare şi nu a observat în raţionamentul său adresa din 19.03.2015, care de fapt reprezenta cheia soluţionării recursului intimatei).
Greşeala de judecată s-ar fi putut reţine numai în situaţia în care instanţa de recurs ar fi reţinut şi apreciat asupra relevanţei probatorii a înscrisului indicat, anume adresa … din 19.03.2015 însă instanţa nu face nicio referire la acest înscris, ci la o comunicare din 23.03.2015, arătând că nu există probe care să susţină apărarea [...], când de fapt această probă fusese depusă la dosar pentru ultimul termen de judecată chiar de intimată.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis o contestaţie în anulare asemănătoare, întemeiată tot pe neobservarea unor înscrisuri cu caracter esenţial.
Aşadar, în Decizia nr. 4961/12.12.2012, instanţa supremă a admis o contestaţie în anulare pentru neobservarea a două acte adiţionale, esenţiale în vederea soluţionării cauzei.
În decizia amintită, instanţa de control judiciar a statuat în mod expres că „Neobservarea de către instanţa de recurs a existenţei la dosarul cauzei a actelor adiţionale constituie o eroare materială evidentă care a influenţat în mod decisiv soluţia pronunţată."
(….)
"Această greşeală materială, constând în neobservarea actelor adiţionale transmise către intimată, a fost esenţială pentru pronunţarea deciziei contestate, întreaga argumentaţie a Înaltei Curţi pornind de la premisa neîndeplinirii de către bancă a obligaţiei legale de a transmite intimatei actele adiţionale în baza OUG nr. 50/2010.''
Ulterior, tot în cadrul deciziei nr. 4961/12.12.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă, iar doctrina a valorificat în acelaşi sens opinia practică potrivit căreia, atunci când instanţa, cu neobservarea înscrisului care atestă plata taxei judiciare de timbru, anulează recursul ca netimbrat, singurul remediu procedural aflat la dispoziţia părţilor rămâne contestaţia în anulare. Situaţia din prezenta cauză este similară celei de anulare a recursului ca netimbrat, decizia atacată fiind pronunţată cu neobservarea unor înscrisuri esenţiale, în condiţiile unei evidente erori materiale, iar pentru acest argument se impune, potrivit principiului enunţat, soluţia de admitere a contestaţiei în anulare”.
Situaţia din prezenta cauză este similară atât celei de anulare a căii de atac ca netimbrată pentru neobservarea taxei de timbru, cât şi a celei analizate de instanţa supremă şi expusă anterior, în condiţiile în care neobservarea de către instanţa de recurs a existenţei la dosarul cauzei a Adresei din 19.03.2015 a influenţat în mod decisiv soluţia pronunţată şi constituie o evidentă eroare materială.
În concluzie, având în vedere faptul că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din Cod pr. civ., respectiv, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, solicită admiterea prezentei contestaţii.
Contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 pct. 3 cod procedură civilă este admisibilă raportat la dispoziţiile art. 6 CEDO - dreptul la un proces echitabil.
În condiţiile în care instanţa de recurs, admiţând recursul intimatei, a omis să cerceteze apărările invocate de [...] prin întâmpinarea depusă împotriva recursului, prezenta contestaţie în anulare trebuie să fíe admisă şi din perspectiva art. 503 pct. 3 Cod proc. civ. coroborat cu art. 6 CEDO.
Procesul civil trebuie să asigure egalitatea de instrumente procedurale şi dacă legea recunoaşte admisibilitatea unei căi extraordinare de atac în favoarea recurentului căruia nu i se analizează motivele de recurs, în aceeaşi măsură trebuie să i se recunoască acelaşi remediu procesual şi intimatului, căruia nu i-au fost analizate toate apărările.
Analizând reglementarea internă a instituţiei contestaţiei în anulare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Mitrea împotriva României că „cerinţele principiului securităţii juridice nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerinţelor art.6.”
Contestaţia în anulare, calea extraordinară de atac prin care părţile pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti, poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedural. Scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a invalida erori de judecată fundamentate pe vicii de procedură sau erori materiale vădite.
Până la reglementarea expresă a contestaţiei în anulare s-a declarat constant în practica judiciară dreptul părţilor de a solicita declararea nulităţii unui act de procedură independent de exerciţiul diferitelor căi ordinare sau extraordinare de atac, care au ca obiect o hotărâre judecătorească.
Astfel, contestaţia în anulare a fost la început o creaţie a practicii judiciare, prin aplicarea fostului articol 735 privitor la nulitatea actelor de procedură, putându-se intenta acţiune în anulare, ori de câte ori partea nu a avut posibilitatea să propună nulitatea pe căile normale ale procesului, cum era, spre exemplu, cazul deciziilor Curţii de Casaţie, care nu erau susceptibile de nicio cale de atac.
Apreciază contestatoarea că, atâta vreme cât reglementarea actuală a contestaţiei în anulare (art. 503 pct. 3 Cod proc. civ.) nu răspunde exigenţelor procesului echitabil, astfel cum au fost acestea enunţate de jurisprudenţa CEDO, se impune interpretarea art. 503 pct. 3 Cod proc. civ. în sensul recunoaşterii dreptului intimatului de a formula contestaţie în anulare în cazul necercetării apărărilor formulate de acesta în faţa instanţei de recurs, prin aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 6 din CEDO.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat în jurisprudenţa sa anterioară direct art. 6 CEDO înlăturând dispoziţiile legii interne care contraveneau unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Admisibilitatea şi temeinicia contestaţiei în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 pct. 3 Cod procedură civilă
Prin reglementarea art. 503 pct.3 Cod proc. civ., legiuitorul român a înţeles să legitimeze procesual doar pe recurentul căruia i-a fost respins recursul sau i-a fost admis numai în parte de a introduce contestaţie în anulare în cazul omisiunii cercetării vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare.
Prin prisma jurisprudenţei CEDO privind dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie), în cazul în care una dintre părţile litigante are deschisă o cale de atac trebuie să fie recunoscut şi celeilalte părţi aflată într-o situaţie similară sau identică, dreptul de a introduce aceeaşi cale de atac, altfel fiind încălcat principiul egalităţii armelor şi, pe cale de consecinţă, dreptul la un proces echitabil.
Instanţa de recurs este chemată să analizeze deopotrivă motivele de recurs şi apărările intimatului, astfel că omisiunea involuntară a cercetării vreuneia dintre apărările intimatului trebuie să deschidă părţii interesate exact aceeaşi cate de atac ca şi în cazul omisiunii cercetării motivelor de recurs. în caz contrar părţile ar fi puse pe poziţii inegale, recurentului recunoscându-i-se mai multe drepturi procesuale decât intimatului, contrar procesului echitabil.
În aplicarea art. 20 alin.2 şi art.148 alin.2 din Constituţia României, judecătorul naţional are nu doar dreptul, dar şi obligaţia asigurării aplicării reglementărilor şi jurisprudenţei europene. În calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea de către legiuitor a reglementării interne contrară principiilor Convenţiei
Potrivit art. 148 alin.2 Constituţia României, urmare a aderării la UE, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar potrivit art. 20 alin.2, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare La drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi Legile interne au prioritate reglementările Internaţionale.
În cauza Dumitru Popescu împotriva României CEDO a constatat că „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale" statuând totodată „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia (CEDO - subl. ns. - NNDKP.) asigurându-le preeminenţa fată de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.
Aplicarea prioritară a Convenţiei şi obligativitatea jurisprudenţei CEDO sunt principii directoare în dreptul şi jurisdicţia internă, fixate clar prin art. 20 alin.2 din Constituţie.
În prezenta cauză se impune a fi aplicat cu prioritate art. 6 CEDO, în sensul recunoaşterii legitimării procesuale de a introduce o contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art.503 pct. 3 Cod procedură civilă şi pentru intimatul împotriva căruia a fost admis recursul, câtă vreme instanţa de recurs a omis să analizeze apărările formulate de [...], omisiune care a dus la admiterea recursului, în caz contrar încălcându-se principiul egalităţii armelor, recurentului fiindu-i recunoscută prin lege posibilitatea de a ataca o decizie irevocabilă, însă, în aceleaşi condiţii, intimatului nefiindu-i deschisă o atare cale de atac.
Constituţia României nu defineşte ceea ce se înţelege prin sintagma „proces echitabil” însă, potrivit art. 20 alin.1, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu pactele şi cu tratatele la care România este parte. Prin art. 6 din CEDO a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curţii Europene printre altele şi „egalitatea armelor”, „motivarea hotărârii”, dar şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, acest drept neputând fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observaţii sunt analizate cum se cuvine de instanţa de judecată,
Din perspectiva egalităţii armelor, Curtea Europeană a reţinut în cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei că acest principiu cere ca fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii în care să nu o dezavantajeze semnificativ vizavi de partea adversă.
Prin art.503 pct. 3 Cod proc. civ. s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-şi valorifica susţinerile formulate prin cererea de recurs şi omise de instanţă, legiuitorul deschizând calea contestaţiei în anulare doar uneia din părţi, intimatul din aceeaşi cauză neputându-şi valorifica susţinerile omise a fi cercetate.
Reglementarea art. 503 pct. 3 are în vedere de lege lata ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacţie echitabilă" şi i s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele. Prin această reglementare legiuitorul pune într-o poziţie dezavantajoasă intimatul căruia, urmare a admiterii recursului părţii adverse, i se respinge acţiunea, dar nu i se deschide calea contestaţiei atunci când apărările sale nu au fost analizate.
Art. 503 pct.3 Cod pr. civ. rupe astfel echilibrul impus de principiul egalităţii armelor, câtă vreme intimatul care nu a obţinut „satisfacţie echitabilă'’ nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziţia internă fiind contrară astfel art. 6 CEDO din perspectiva „egalităţii armelor”.
Este adevărat că legiuitorul are dreptul de consacra procedura de acces la justiţie, iar accesul la justiţie nu presupune automat şi accesul la căile extraordinare de atac, însă, odată reglementată o astfel de cale, trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în aceeaşi măsură părţilor implicate într-o judecată, drepturile protejate fiind concrete şi efective.
Dreptul de a invoca „omisiunea cercetării motivelor” este un drept garantat pentru ambele părţi. Această omisiune nu poate avea relevanţă diferită în funcţie de calitatea părţilor de natură a justifica o cale de atac doar pentru recurent. Omisiunea aceleiaşi instanţe în a cerceta argumentele intimatului nu poate rămâne fără consecinţe juridice decât cu înfrângerea principiului egalităţii armelor.
Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 CEDO şi care este de natură a duce la concluzia că şi intimatului căruia i s-a omis a se analiza toate apărările trebuie să i se recunoască dreptul de a introduce contestaţia în anulare îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii, Omisiunea instanţei de a cerceta argumentele părţilor a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele Perez contra Franţei, Van der Hurk împotriva Olandei, Albina contra României, Curtea reţinând că art. 6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părţilor. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care î-au fost supuse analizei.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, aplicând direct dispoziţiile art.6 CEDO, va concluziona că omisiunea instanţei de recurs de a cerceta argumentele părţilor nu poate fi diferenţiată după calitatea acestora şi trebuie să producă efecte similare pentru toate părţile. Pe cale de consecinţă, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menţinerea „egalităţii armelor", apreciem că este admisibilă contestaţia în anulare prin care Subscrisa invocăm omisiunea cercetării de către instanţa de recurs a apărărilor privind imposibilitatea stabilirii unei dobânzi la credit inferioare dobânzii la depozit şi inferioare dobânzii la care banca însăşi se împrumută şi solicităm admiterea prezentei contestaţii pentru aceste considerente.
Instanţa de recurs a analizat exclusiv argumentele recurentei fără a cerceta temeinicia apărărilor intimatei.
Din cuprinsul deciziei contestate, rezultă că instanţa de recurs a analizat exclusiv motivele de recurs invocate de recurente referitoare la respectarea termenului de 6 luni, însă nicăieri în considerentele deciziei nu se regăseşte vreo referire la apărările contestatoarei referitoare la:
- Faptul că U.A.T - Judeţul Tulcea nu a formulat plângere prealabilă, ci doar Consiliul Judeţean Tulcea a formulat o asemenea plângere, în luna aprilie 2006.
- Faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este diferit de obiectul plângerii prealabile,
Astfel, deşi aceste argumente au fost prezentate în întâmpinarea la recursul intimatei, precum şi în cadrul dezbaterilor pe fondul recursului, acestea nu au fost analizate de instanţa de recurs.
Cu privire la prima apărare referitoare la faptul că UAT - Judeţul Tulcea nu a formulat plângere prealabilă, a arătat în cuprinsul întâmpinării că:
„În prezenta cauză, recurenta-reclamantă UAT - Judeţul Tulcea nu a formulat plângerea prealabilă anterior introducerii cererii de chemare în judecată, ci doar Consiliul Judeţean Tulcea, pe cale de consecinţă procedura prealabilă nu a fost îndeplinită.
Neconcordanţa dintre titularul cererii de chemare in judecată şi titularul plângerii prealabile echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, cu aceeaşi consecinţă, respectiv admiterea excepţiei inadmisibilităţii.”
Cu toate acestea, fără a ţine cont de această apărare, instanţa de recurs a admis recursul formulat de intimată, fără să justifice însă de ce argumentul [...] a fost respins.
Cu privire la cea de-a doua apărare referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată, s-a arătat în cuprinsul întâmpinării că obiectul cererii este diferit de obiectul plângerii prealabile, în condiţiile în care:
''Prin plângerea prealabilă, UAT a notificat [...] că în Studiul ICPA din 2$ februarie 2015, s-ar fi concluzionat că solul terenului ce face obiectul contractului de concesiune ar avea un conţinut ridicat de azot nitric, fosfor mobil şi potasiu mobil, iar acest lucru ar indica faptul că societatea ar fi ’’ intervenit asupra solului cu substanţe interzise, în mod repetat".
Prin acelaşi înscris, Consiliul Judeţean a recunoscut calitatea de concesionar a [...] şi a solicitat acesteia să se conformeze dispoziţiilor contractuale, în sensul respectării obligaţiei de a folosi numai îngrăşăminte şi pesticide omologate pentru Delta Dunării şi avizate de ARBDD.
Astfel, deşi prin plângerea prealabilă, Consiliul Judeţean şi-a exprimai opţiunea de a continua executarea contractului de concesiune, iar nu rezilierea acestuia, prin acţiunea în contencios administrativ formulată în cauză, UAT solicită constatarea rezilierii contractului de concesiune, aspect ce nu a fost adus la cunoştinţa pârâtei cu ocazia procedurii prealabile.
Pe cale de consecinţei, prin invocarea rezilierii contractului de concesiune şi operarea pactului comisoriu direct prin cererea de chemare in judecată, fără ca acest aspect sa fi fost ridicat prin plângerea prealabilă, se eludează procedura prealabila prevăzuta de art. 7 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 193 alin.1 din C.pr.civ.”
Instanţa de recurs a admis recursul intimatei, fără a analiza însă apărarea pârâtei referitoare la diferenţele dintre cererea de chemare în judecată şi plângerea prealabilă.
Toate aceste omisiuni au dus la admiterea recursului, dar au afectat decizia contestată de un defect fundamental, în sensul ignorării argumentelor invocate de contestatoare.
Astfel cum se constată în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru ilustrarea unui tratament egal al părţilor litigante în procesele cu clauze abuzive:
"Instanţa de recurs este chemată să analizeze deopotrivă motivele de recurs şi apărările intimatului, astfel că omisiunea involuntară a cercetării vreunuia dintre motivele de recurs trebuie să deschidă părţii interesate exact aceeaşi cate de atac ca şi în cazul omisiunii cercetării apărărilor formulate de intimat. În caz contrar, părţile ar fi puse pe poziţii inegale, recurentului recunoscându-i-se mai multe drepturi procesuale decât intimatului, contrar procesului echitabil".
Pentru toate considerentele expuse mai sus, contestatoarea solicită admiterea contestaţii în anulare inclusiv motivat de faptul omisiunii cercetării de către instanţa de recurs a temeiniciei apărărilor.
Prin întâmpinare, intimata UAT JUDEŢUL TULCEA prin CONSILIUL JUDEŢEAN TULCEA a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, arătând că susţinerea contestatoarei nu poate fi primită în condiţiile în care adresa nr. …/19.03.3015 a fost comunicată de către Consiliul Judeţean Tulcea instanţei de recurs prin adresa de înaintare nr. 12.015/07.11.2017, precum şi pe e-mail-ul instanţei de judecată, astfel că este evident faptul că instanţa de recurs a observat existenţa acestei adrese la dosarul cauzei, cu atât cu cât mai mult cu cât în încheierea de şedinţă din data de 23.11.2017 s-au consemnat pe larg susţinerile făcute în şedinţă publică de către cele două părţi cu privire la conţinutul acestei adrese.
Curtea, examinând contestaţia în anulare, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit Codului de procedură civilă:
ART. 503
Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare
(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.
(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
Examinându-se decizia contestată, dar şi motivele contestaţiei în anulare, se constată că ceea ce contestatorii invocă a fi erori materiale sunt de fapt pretinse greşeli de judecată, care însă nu sunt avute în vedere de 503 alin.2 pct. 2 Cod procedură civilă, contestatorilor nefiindu-le deschisă calea de fapt a unui recurs la recurs.
Aşa cum corect arată contestatorul, eroarea materială la care se referă textul de lege precitat are în vedere gre?elile de fapt, neintenţionate, produse prin confundarea unor elemente sau a unor date semnificative aflate la dosarul cauzei. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casa?ie şi Justiţie a statuat în mod constant (spre exemplificare Decizia nr. 551 din 20 februarie 2015 pronunţată de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contesta?ie în anulare, Decizia civilă nr. 644 din 17 februarie 2015 pronunţată de Sec?ia de contencios administrativ ?i fiscal a Înaltei Cur?i de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contesta?ie în anulare, Decizia nr. 512 din 9 martie 2016 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contesta?ie în anulare), că prin eroare materială ca temei al unei contestaţii în anulare se înţelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale (s.n.) ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara şi, pentru verificarea acestor situaţii, nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. De asemenea, în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că noţiunea de eroare materială nu trebuie nu trebuie interpretată extensiv, şi deci, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În litigiul în cauză nici unul din recursuri nu a fost respins ci, dimpotrivă, recursurile declarate de către toate părţile cauzei au fost admise, contestatorul tinzând la anularea Deciziei nr. 1277/CA/11.12.2017 în ceea ce priveşte soluţia de admitere a recursului declarat de către recurentul-reclamant Consiliul Judeţean Tulcea.
Recursul acestei părţi a fost admis urmare a examinării pe fond a motivului de recurs referitor la dezlegarea dată de către instanţa de fond excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Soluţia de admitere a recursului apare, prima facie, ca incompatibilă cu săvârşirea unei erori materiale involuntare în legătură cu legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs. Teoretic, poate fi imaginată o ipoteză în care admiterea unui recurs să fie rezultatul unei erori materiale relativă la o chestiune formală. În antiteză cu exemplele devenite clasice pentru admiterea unei contestaţii (respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara) sunt posibile şi situaţii contrare de admitere a recursului, deşi acesta era tardiv/netimbrat sau făcut de o persoană fără calitate, în care considerarea recursului ca fiind formulat în termen/timbrat/formulat de o persoană cu calitate să fie rezultatul unei erori materiale - spre exemplu cererea de recurs apare ca fiind transmisă prin intermediul serviciului poştal, dar plicul depus la dosarul cauzei este destinat de fapt unui alt dosar şi a fost ataşat din eroare/ nu există o taxă judiciară de timbru ata?ată cererii de recurs sau aceasta priveşte o altă cauză/nu există dovada calităţii de reprezentant legal/convenţional a celui care formulează cererea de recurs etc. În toate aceste situaţii, însă, pentru a ne afla în ipoteza unei erori materiale, trebuie ca instanţa de recurs să nu se fi pronunţat în mod explicit asupra chestiunii în cauză (tardivitate, timbraj, calitate) pentru că în caz contrar eroarea nu ar mai fi una materială şi involuntară, ci una de judecată.
Aşa cum s-a arătat mai sus, eroarea invocată de către contestator nu este una care să fi ţinut de un aspect formal al cererii de recurs ci priveşte chiar modul de soluţionare a cererii de recurs în fondul său, iar contestatorul solicită respingerea ca nefondat a recursului .
Înscrisul pretins a fi fost neobservat - Adresa nr. …/19.03.2015, a fost depus la dosarul cauzei la data de 08.11.2017, iar relevanţa acesteia din perspectiva datei de la care începe să curgă termenul pentru formularea plângerii prealabile a făcut obiectul unor ample dezbateri contradictorii, consemnate în filele 3-4 ale încheierii de şedinţă, cu ocazia dezbaterilor în fond a recursurilor declarate la termenul de judecată din 23.11.2017.
În acest context, în care Adresa nr. …/19.03.2015 a reprezentat principala chestiune controversată cu ocazia dezbaterilor asupra recursului formulat de către UAT JUDEŢUL TULCEA - PRIN CONSILIUL JUDEŢEAN TULCEA, nu se poate reţine neobservarea de către instan?a de recurs Adresei nr. 2876/19.03.2015.
Împrejurarea că în cuprinsul deciziei contestate nu este menţionată această adresă şi nu sunt combătute sus?inerile intimatei cu privire la efectele Adresei nr. …/19.03.2015 nu are semnifica?ia neobservării acestui înscris, ci aceea că instan?a de recurs, dintre înscrisurile cauzei, le-a reţinut ca relevante pentru soluţionarea recursului pe cele menţionate în considerentele hotărârii.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 pct. 3 Cod procedură civilă, care priveşte dezlegarea dată aceluiaşi recurs formulat de partea adversă, potrivit textului legal, o primă condi?ie pentru formularea acestei contestaţii este aceea ca recursul fie să fi fost respins, fie să fi fost admis doar în parte.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus în litigiul în cauză, nici unul din recursuri nu a fost respins, ori admis doar în parte, ci ambele recursuri au fost admise în totalitate.
În ipoteza îndeplinirii primei condi?ii, a doua condi?ie cumulativă este ca prin la soluţionarea recursului să fi fost omisă cercetarea vreunui motiv de casare, adică a unuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, invocat ca atare prin cererea de recurs.
Contestatorul nu invocă necercetarea vreunuia dintre motivele de casare invocate în propriul recurs şi nici chiar în recursul părţii adverse, ci necercetarea tuturor apărărilor sale formulate faţă de recursul părţii adverse, invocând dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Dreptul la un proces echitabil : Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa, precum şi jurispruden?a Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la calitatea motivării hotărârii judecătoreşti.
Însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronun?at în problema specifică a contestaţiei în anulare specială.
Astfel, în cauza MITREA vs. Romania, 26105/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din păr?ile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instan?a a cărei hotărâre este atacată a apreciat gre?it probele sau a aplicat gre?it legea, în absenta unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instan?a care solu?ionează contesta?ia şi instan?a a cărei hotărâre este contestata au doua puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea si relevanta probatoriului este un caz tipic in care nu se justifica desfiin?area unei hotărâri judecătore?ti definitive si irevocabile.
Situaţia în cauza Mitrea era aceea a admiterii unei contesta?ii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza I (Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale) de către o parte care avusese calitatea de intimat în procedura de apel (M), motivul contestaţiei în anulare fiind acela că Tribunalul Judeţean nu examinase dovezile care-i confirmau incapacitatea sa de a se conforma.
Reclamantul A. Mitrea a susţinut în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că M. nu avea locus standi pentru a solicita o anulare, de vreme ce procedura de recurs extraordinar era disponibilă doar părţii care depusese apelul ordinar. Acesta susţinea de asemenea că cererea trebuia să fie respinsă de vreme ce M. invocase aceleaşi motive ca şi mai înainte în primă instanţă şi la curtea de apel şi a invocat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie.
Guvernul României a susţinut că eroarea materială comisă şi anume faptul că se trecuseră cu vederea unele dovezi importante, fusese o eroare procedurală foarte gravă care dusese la o soluţie greşită a cauzei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prin admiterea contestaţiei în anulare şi anularea unei hotărâri definitive a avut loc o încălcare a Articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, considerentele Curţii fiind următoarele:
„ 2. Aprecierea Curţii
1. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa consacrată, dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal, după cum este garantat de Articolul 6 alineatul 1 trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenţie, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Brumărescu, citat mai sus, alineatul 61).
2. Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res judicata (ibid., alineatul 62), adică principiul caracterului definitiv al deciziilor. Acest principiu subliniază că nici o parte nu are dreptul să solicite revizuirea unei decizii definitive şi obligatorii doar în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă decizie în speţă. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată şi erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanţele unui caracter substanţial şi imperios. (vezi Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, alineatul 52, CEDO 2003 IX).
3. Cu toate acestea, cerinţele unei certitudini legale nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea procedurilor drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au satisfăcut cerinţele Articolului 6 (vezi, printre altele, Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, alineatul 56, 26 ianuarie 2006).
În orice caz, puterea de a lansa şi de a realiza o revizuire de supervizare ar trebui să fie exercitată de autorităţi pentru a atinge, în măsura maximă posibilă, un echilibru corect între interesele aflate în joc (vezi, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99, alineatul 57, CEDO 2004 VIII) (s.n.).
4. În cele din urmă, Curtea constată că, în contextul revizuirii de supervizare rusă, Comitetul de Miniştri exprima o preocupare deosebită faţă de faptul că aceeaşi instanţă a acţionat în mod consecutiv ca o instanţă de casaţie şi ca una extraordinară în aceeaşi cauză şi sublinia că instanţei ar trebui să i se permită să rectifice toate lipsurile deciziilor tribunalelor inferioare într-un singur set de proceduri astfel încât recursul ulterior la apelul extraordinar să devină cu adevărat excepţional, dacă este necesar (rezoluţia Interimară ResDH (2006), citată în Nelyubin împotriva Rusiei, nr. 14502/04, alineatul 17, 2 noiembrie 2006).
5. Revenind la faptele din cauza de faţă, Curtea constată că decizia definitivă şi irevocabilă din 17 iunie 2002 s-a pronunţat în favoarea reclamantului şi a considerat că argumentele invocate de debitor şi acceptate de prima instanţă pentru a justifica neexecutarea erau irelevante. Cu toate acestea, acelaşi tribunal a admis apelul extraordinar pe motiv că tribunalul de ultimă instanţă nu luase în considerare acele dovezi.
6. Pe baza tuturor materialelor aflate în posesia sa şi în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, se constată că acestea nu prezintă nici o aparenţă de caracter arbitrar în felul în care tribunalele ordinare au tratat cazul, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurilor (vezi García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, alineatul 28, CEDO 1999 I, şi Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei decizia din 19 decembrie 1997, Rapoartele 1997 VIII, p. 2955, alineatul 31; vezi de asemenea paragraful 25 de mai sus).
În ciuda susţinerii contrarii a Guvernului, Curtea consideră că această situaţie este un caz tipic pentru existenţa unor diferite puncte de vedere al tribunalelor cu privire la admisibilitatea şi la relevanţa dovezilor aduse, care, în cazul de faţă, nu justifică anularea unei hotărâri definitive şi obligatorii (s.n.) .
7. În plus, reţinând circumstanţele cauzei, Curtea nu consideră că cererea de revizuire extraordinară ce fusese depusă direct de una dintre părţi are o importanţă prea mare, întrucât, în opinia sa, instanţa internă a folosit oportunitatea creată de acea cerere pentru a reexamina dovezile şi pentru a anula decizia definitivă şi obligatorie (vezi de asemenea, mutatis mutandis, Androne, alineatele 17 şi 19, citată mai sus). Pentru acelaşi motiv, Curtea nu va examina mai departe susţinerea reclamantului conform căreia compania nu deţinea locus standi pentru apelul extraordinar.
8. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să conchidă că, prin admiterea anulării deciziei definitive din 17 iunie 2002 (după cum a fost modificată la 12 septembrie 2002), autorităţile nu au ajuns la un echilibru echitabil între interesele aflate în joc şi astfel a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
În consecinţă, Articolul 6 alineatul 1 din Convenţie a fost încălcat.”.
Prin Hotărârea Lungoci, la care se face trimitere în Hotărârea Mitrea, s-a reţinut că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie prin respingerea ca inadmisibilă a unei a doua cereri de revendicare, urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat. Apreciind că instanţa care a respins cea de a doua acţiune în revendicare nu a făcut o analiză corespunzătoare a motivelor care au condus la constatarea autorităţii de lucru judecat, Curtea de la Strasbourg a considerat că acest lucru a încălcat dreptul la un proces echitabil, reţinând următoarele :
« 34. Curtea a statuat deja că art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36). În cauză se constată că reclamanta s-a putut folosi de căile de atac pe care i le oferea sistemul judiciar intern, şi anume de o acţiune de constatare a valabilităţii unui drept cu caracter civil, urmată de o acţiune în revendicare ce a dus la Hotărârea rămasă definitivă din 17 decembrie 1999.
35. În sine, aceasta nu respecta în mod necesar imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie: mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională era suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul de preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).
36. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. (s.n.) . În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26) (s.n.).
37. Curtea observă că instanţele naţionale au respins cea de-a doua acţiune în revendicare a reclamantei, în temeiul art. 1201 din Codul civil, pe motiv că exista autoritate de lucru judecat cu prima acţiune în revendicare pe care partea interesată o formulase. Ea consideră, împreună cu Guvernul, că excepţia autorităţii de lucru judecat urmărea un scop legitim deoarece ea viza, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare legitim în sine, el merită, în speţă, o analiză dintre cele mai atente, fără a uita contextul general al cauzei. În cauza de faţă rolul Curţii nu este nicidecum să controleze art. 1201 din Codul civil ca atare, ci să verifice dacă modalitatea în care aceste instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare introdusă de către reclamantă, prin aplicarea dispoziţiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul acesteia de acces la justiţie (Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 25, şi Skondrianos împotriva Greciei, nr. 63.000/00, 74.291/01 şi 74.292/01, § 28, 18 decembrie 2003).
38. Prima acţiune în revendicare a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv că reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (paragraful 16 de mai sus). Deşi în urma acţiunii în constatare ea a obţinut o sentinţă rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective, şi anume Hotărârea din 28 martie 1997, ea nu şi l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acţiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanţele naţionale pe motiv de autoritate de lucru judecat în raport cu Decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acţiunea sa (paragraful 20 de mai sus).
39. Deşi din art. 1201 din Codul civil rezultă foarte clar că, pentru a reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, este nevoie de o triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză a celor două acţiuni (paragraful 27 de mai sus), Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins cea de-a doua acţiune în revendicare, fără a da explicaţii asupra pretinsei identităţi de cauză a celor două acţiuni (paragraful 21 de mai sus).
40. Curtea mai constată că, atunci când a statuat asupra recursului, Curtea Supremă de Justiţie a respins afirmaţiile reclamantei referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul-verbal impus de convenţia din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate. Or, din Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul-verbal, în măsura în care instanţa constatase că semnatarii convenţiei din 1947 au omis să îl redacteze (paragraful 18 de mai sus).
41. În plus, Curtea observă că nici o instanţă nu a explicat motivele pentru care Sentinţa rămasă definitivă din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate, aşa cum susţinea reclamanta, şi nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situaţie, nu este exagerat să considerăm că Sentinţa definitivă din 28 martie 1997, care a dat câştig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară şi concretă de a-şi dovedi în justiţie dreptul pe care aceasta i l-a recunoscut.
42. În această privinţă, Curtea observă că Curtea de Apel Bucureşti a indicat faptul că reclamanta s-ar fi putut prevala de această sentinţă printr-o cerere de revizuire a Deciziei din 3 decembrie 1994. Art. 322 din Codul de procedură civilă, aşa cum este el interpretat de către instanţele interne (paragraful 28 de mai sus), prevede, ca o condiţie de admisibilitate a cererii, în special existenţa unei "probe decisive noi" în momentul pronunţării deciziei a cărei revizuiri se solicită. Or, Curtea relevă faptul că Sentinţa din 28 martie 1997 era ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, şi anume Decizia din 3 decembrie 1994. Pe cale de consecinţă, această cale nu oferea reclamantei o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.
43. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil.
44. În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.”.
Caracterul civil al drepturilor al drepturilor disputate este unul discutabil în contextul în care litigiul poartă asupra rezilierii unui contract de concesiune, adică a unui contract administrativ, dar acesta nu a fost contestat de către partea adversă, drept pentru care instanţa sesizată cu prezenta contestaţie nu va analiza prezenta chestiune.
Se constată că în raport de motivul de anulare invocat contestatorul nu are, potrivit dreptului na?ional, locus standi – calitatea de a formula contestaţia, întrucât aceasta nu este formulată faţă de solu?ia dată propriului recurs, care să fi fost respins sau admis numai în parte, şi nu îndepline?te nici condiţia ratione materiae (respingerea/admiterea în parte a recursului să fie rezultatul omisiunii unui motiv de casare).
Prin Decizia nr. 487/2016 din 30 iunie 2016 Curtea Constituţională a României a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 (similare până aproape de identitate cu cele ale art. pct.3 din Legea nr. 134/2010, cu menţiunea că în actualul Cod de procedură civilă se subliniază împrejurarea că omisiunea de cercetare priveşte motivele de casare invocate de recurent). În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut în esenţă, că prin dispoziţiile legale criticate s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-şi valorifica susţinerile formulate prin cererea de recurs şi omise de instanţă, legiuitorul deschizând calea contestaţiei în anulare doar uneia din părţi, intimatul din aceeaşi cauză neputându-şi valorifica susţinerile omise a fi cercetate. Legiuitorul pune într-o poziţie dezavantajată intimatul căruia, ca urmare a admiterii recursului părţii adverse, i se respinge acţiunea, dar nu i se deschide calea contestaţiei atunci când apărările sale nu au fost analizate. Dreptul de a invoca omisiunea cercetării motivelor este un drept garantat pentru ambele părţi, în temeiul art. 21 alin. (3) din Constituţie. Această omisiune nu poate avea relevanţă diferită în funcţie de calitatea părţilor, de natură a justifica o cale de atac doar pentru recurent.
Pentru a respinge excepţia de neconstituţionalitate invocată instanţa constituţională a reţinut următoarele :
« 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 76 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 25 aprilie 2016, paragrafele 15 - 22, a reţinut că textul de lege criticat reglementează unul dintre motivele care pot justifica introducerea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, prin care, în anumite cazuri expres prevăzute de lege şi în condiţiile impuse prin aceasta, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să o anuleze şi să procedeze la o nouă judecată. Curtea a reţinut că textul legal criticat vizează ipoteza hotărârilor instanţelor de recurs care pot fi atacate cu contestaţie în anulare în situaţia în care instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din textul de lege criticat rezultă că acesta se adresează exclusiv recurentului, această împrejurare determinându-l pe autorul excepţiei să susţină că este nesocotit principiul egalităţii armelor în proces, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce intimatul care nu a obţinut o "satisfacţie echitabilă" nu are posibilitatea ca, în virtutea acestui text de lege, să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările.
18. Faţă de această critică, Curtea a observat că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia ar fi încălcat dreptul la apărare prin faptul că textul de lege criticat nu îi permite unei părţi să atace cu contestaţie în anulare hotărârea instanţei de recurs întrucât nu a avut calitatea de recurent. Curtea a reţinut, cu acel prilej, că recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestaţiei în anulare specială hotărârea pronunţată în recurs, pentru motivul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Curtea a apreciat că, altminteri, s-ar ajunge în situaţia ilogică în care intimatul ar susţine, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.
19. Curtea a observat că lipsa din cuprinsul textului de lege criticat a posibilităţii intimatului de a utiliza calea extraordinară a contestaţiei în anulare pentru ipoteza în care nu i-au fost examinate apărările formulate cu prilejul soluţionării recursului nu poate fi echivalată cu situaţia în care nu au fost analizate de către instanţă unul sau mai multe dintre motivele de recurs. O asemenea variantă s-ar constitui într-un recurs la recurs, inadmisibil în configuraţia proiectată de legiuitorul român pentru căile de atac, ordinare şi extraordinare. Raţiunea pentru care nu a fost instituit şi în beneficiul intimatului dreptul de a formula contestaţie în anulare ca urmare a neanalizării de către instanţă a apărărilor formulate de acesta în cursul soluţionării recursului rezidă chiar în necesitatea asigurării exigenţelor unui proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, care să fie susceptibil de a se finaliza cu o soluţie judicioasă, pronunţată de o instanţă independentă şi imparţială. Or, eventuala exercitare de către intimat a unei astfel de contestaţii, pentru motivul menţionat, ar conduce la o relativizare a autorităţii hotărârilor judecătoreşti, precum şi la o incertitudine cu privire la finalizarea procesului, care este conceput ca o succesiune de etape procesuale şi de acte procedurale riguros înlănţuite, astfel organizate încât să ofere eficienţă actului de justiţie.
20. Prin decizia menţionată, Curtea nu a reţinut nici pretinsa încălcare a art. 16 din Legea fundamentală, întrucât recurentul şi intimatul nu se află în situaţii juridice identice din perspectiva interesului pe care îl pot avea în promovarea contestaţiei în anulare. Astfel, intimatului nu îi este prevăzută prin lege posibilitatea de a formula contestaţie în anulare pentru motivul cuprins la art. 318 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, dar poate uza de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care situaţia sa se circumscrie celorlalte cazuri de contestaţie în anulare prevăzute de lege, respectiv când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă sau când dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
21. De altfel, dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin mai multe decizii, dintre care se reţin cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, Decizia nr. 557 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 4 decembrie 2014, şi Decizia nr. 646 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 31 iulie 2012 prin care Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate ca neîntemeiate, stabilind, printre altele, că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie. În acest sens, Curtea a statuat că, de vreme ce legiuitorul este suveran în a reglementa în mod diferit, în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie, şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În caz contrar există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
22. De asemenea, Curtea a mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", precum şi pe cele ale art. 129 din Legea fundamentală, care prevede că, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", texte constituţionale care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.
23. Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a schimba soluţia şi considerentele deciziilor menţionate, cele statuate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. ».
Or, considerentele exprimate în cuprinsul acestei decizii rămân pe deplin valabile şi în actualul context legislativ.
Aşa cum se reţine şi în Hotărârea Lungoci, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26).
Or, în prezenta contestaţie, restricţia accesului contestatorului din cauză la calea extraordinară de atac reglementată de art. 503 alin.2 pct. 3 Cod procedură civilă este una prevăzută de lege, nu limitează accesul contestatorului într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul său să fie atins în însăşi substanţa sa (în contextul concret al cauzei contestatorul urmăreşte de fapt ca pretenţiile deduse judecăţii să nu fie analizate în fond), iar scopul urmărit prin instituirea acestei restricţii este unul legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat, astfel cum rezultă la pct. 19 al Deciziei nr. 487/2016 din 30 iunie 2016 a Curţii Constituţionale.
Se arată de către instanţa europeană în cauza Mitrea că cerinţele unei certitudini legale nu sunt absolute. Curtea însăşi recomandă uneori redeschiderea procedurilor drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au satisfăcut cerinţele Articolului 6 şi că, în orice caz, puterea de a lansa şi de a realiza o revizuire de supervizare ar trebui să fie exercitată de autorităţi pentru a atinge, în măsura maximă posibilă, un echilibru corect între interesele aflate în joc.
Se observă că, într-adevăr, prin hotărârea contestată nu s-a răspuns acelor apărări formulate de către intimat referitoare la faptul că U.A.T - Judeţul Tulcea nu a formulat plângere prealabilă, ci doar Consiliul Judeţean Tulcea a formulat o asemenea plângere, în luna aprilie 2006 şi faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este diferit de obiectul plângerii prealabile, ceea ce face ca, aparent, hotărârea contestată să nu respecte cerinţele Articolului 6 din perspectiva calităţii motivării hotărârii.
Aceste apărări au fost prezentate în întâmpinarea la recursul UAT - Judeţul Tulcea, precum şi în cadrul dezbaterilor pe fondul recursului.
Or recursul formulat de către UAT - Judeţul Tulcea privea soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii sale urmare a constatării tardivităţii plângerii prealabile, astfel că apărările necercetate nu aveau legătură cu motivul de casare invocate de către recurent.
Cererea introductivă de instanţă a fost formulată de UAT - Judeţul Tulcea iar în faţa instan?ei de fond pârâtul, contestatorul din prezenta cauză, a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a UAT - Judeţul Tulcea, precum şi ale inadmisibilită?ii pentru lipsa plângerii prealabile formulate de către UAT - Judeţul Tulcea, respectiv tardivitatea plângerii prealabile formulate, anexată cererii de chemare în judecată, formulată de Consiliul Judeţean Tulcea.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra lipsei calităţii procesuale active a UAT - Judeţul Tulcea şi nici asupra inadmisibilită?ii pentru lipsa plângerii prealabile formulate de către UAT - Judeţul Tulcea astfel că aceste chestiuni nu au făcut obiectul recursurilor declarate de către părţi. În propriul recurs contestatorul din cauză nu a criticat ordinea soluţionării excepţiilor procesuale invocate şi nu a formulat un motiv de recurs relativ la nepronunţarea de către instanţa de fond asupra acestora, ci le-a reiterat ca simple apărări faţă de recursul formulat de către UAT - Judeţul Tulcea.
Or, în contextul în care instanţa de fond nu se pronunţase asupra acestora şi nu făceau obiectul recursului declarat de către UAT - Judeţul Tulcea, nepronunţarea de către instan?a de recurs asupra acestor apărări care nu combăteau direct motivul de nelegalitate invocat de către UAT - Judeţul Tulcea nu constituie un defect fundamental al hotărârii contestate, care să justifice anularea acesteia.
Se mai observă că prin admiterea contestaţiei în anulare cu finalitatea arătată de către contestator - respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, s-ar ajunge la situaţia similară celei din cauza Mitrea, în sensul limitării accesului la justiţie într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa, dar nu în ceea ce îl priveşte pe contestator, ci pe reclamant. Finalitatea urmărită de către contestator nu justifică redeschiderea procedurii drept cea mai potrivită măsură reparatorie şi nu tinde la realizarea unui echilibru corect între interesele aflate în joc,
Drept care urmează a fi respinsă contestaţia în anulare formulată ca nefondată.
Tribunalul Iași
Contestaţie in anulare; inadmisibilitate.
Tribunalul Gorj
Art.503 al2 c.p.civ. Contestaţie în anulare. Eroare materială
Curtea de Apel Galați
Admisibilitatea contestaţiei în anulare în condiţiile în care instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Art.318 teza a-II-a cod procedură civilă.
Curtea de Apel București
Contestaţie în anulare. Greşeală materială
Curtea de Apel Iași
Contestaţie în anulare. Admisibilitate. Pârât decedat la data introducerii cererii