Desfacerea contractului de muncă

Sentinţă civilă 570 din 10.10.2017


-Contestaţie decizie de sancţionare disciplinară cu desfacerea contractului individual de muncă; invocarea de către intimată a excepţiei tardivităţii contestaţiei; natura juridică a termenului de 30 de zile în care poate fi contestată decizia de sancţionare – termen de prescripţie extinctivă, susceptibil de suspendare şi întrerupere; incidenţa dispoziţiilor art. 2537 pct.2 şi art. 2539 alin.2 Cod civil, care reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive şi excepţiile în această materie; nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară pe motiv că în cuprinsul ei nu sunt precizate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care ar fi fost încălcate de salariat.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 10.10.2017

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 02.03.2017 contestatorul BN a chemat în judecată pe intimata SC CPA SRL solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea deciziei de concediere disciplinară nr.1 din 04.01.2017, reintegrarea pe postul deţinut anterior şi obligarea societăţii la plata sumei de 2500 lei reprezentând salariul de încadrare la data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective; reintegrarea în funcţia deţinută anterior de conducător auto; obligarea intimatei la plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data încheierii contractului de muncă - 04.01.2014 şi până la data desfacerii contractului individual de muncă - 02.01.2017, indexate, majorate şi reactualizate la data plăţii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate la data plăţii, pe perioada 04.01.2017, data desfacerii contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective în funcţia de conducător auto şi la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei; obligarea intimatei plata orelor prestate în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal efectuate în perioada 2014-2016, a orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal şi în zilele de sărbători legale, plata orelor de noapte şi plata drepturilor salariale aferente activităţii prestate în lunile în care s-a aflat în concediu de odihnă pentru care s-a plătit indemnizaţia aferentă (concediul de odihnă pe anii 2014-2016), plata diurnei în cuantum de 30 lei/zi aferentă curselor efectuate în anii 2014-2016 (contravaloarea sporului de 75% pentru orele suplimentare prestate peste durata normală a programului de lucru), salariul pe lunile noiembrie şi decembrie 2016, obligarea intimatei să-i plătească contravaloarea curselor prestate în plus conform înţelegerii, respectiv salariul în cuantum de 2500 lei şi plata separată pentru cursele externe şi interne (curse ce se plăteau la km.) plus diurna, obligarea intimatei la plata sumei de 700 euro reprezentând costurile şoferilor pentru efectuarea curselor în Italia, Germania, Ungaria în cursul anilor 2015-2016.

În fapt, contestatorul a arătat că raporturile pe care le-a avut cu societatea  intimată stabilite în baza unui contract individual de muncă au încetat ca urmare a emiterii deciziei nr.1 din data de 04.01.2017, decizie pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

A susţinut că a fost angajat în funcţia de conducător auto, cu un salariu brut de 2.500 lei şi diurna de 30 lei/zi, însă până la data emiterii deciziei, salariul nu i-a fost plătit integral niciodată. În urmă cu câteva luni a solicitat intimatei să-i plătească drepturile salariale ce i se cuveneau ca urmare a orelor suplimentare efectuate şi a diurnelor, iar acest motiv a determinat nemulţumirea reprezentanţilor societăţii şi a condus la emiterea deciziei, invocându-se aşa zisul furt de combustibil.

Referitor la decizia de concediere, apreciază că este tardiv emisă şi este nelegală, deoarece au fost încălcate prevederile art. 62 alin 2 şi 3, art. 63, art.252 din Codul muncii privind obligativitatea angajatorului de a emite decizia în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

A susţinut că din decizia contestată reiese că intimata a arătat că în perioada aprilie 2015 - decembrie 2016 auto MH 24 LGY a fost alimentat de la pompă cu o cantitate mai mare de motorină decât cea înregistrată pe senzorul montat pe rezervorul maşinii, situaţie în care termenul în care se impunea luarea unei decizii de concediere sau o altă sancţiune a fost cu mult depăşit.

Totodată, potrivit art. 268 alin. 2 Codul muncii, în cuprinsul deciziei trebuia să fie descrisă fapta care constituie abatere disciplinară şi nu să fie menţionate aprecieri generale în sensul că au fost verificate rapoartele transmise de SC OMV PM SRL şi au rezultat diferenţele de combustibil.

S-a mai arătat că sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie trebuiau menţionate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de către contestator.

De asemenea, decizia este lovită de nulitate absolută deoarece intimata nu a precizat care au fost apărările formulate de contestator în timpul cercetării disciplinare prealabile, reţinând în mod cu totul eronat doar parţial situaţia reală pe care acesta a învederat-o, în sensul că în cursul anilor 2015-2016 la solicitarea expresă a reprezentantului societăţii GC a efectuat curse pe care societatea nu le-a înregistrat; totodată, i s-a solicitat să blocheze înregistrarea senzorului în momentul efectuării curselor prin montarea de către administrator a unui magnet pe care îl aplică pe maşină. S-a mai refuzat menţionarea faptului că numitul GC lua combustibil din autoturismul condus de contestator şi îl folosea la o altă societate administrată de el, respectiv SC FG SRL pentru efectuarea diverselor lucrări de amenajare.

S-a mai menţionat că în mod eronat s-a reţinut în decizia contestată că a fost singura persoană care a controlat în mod direct si nemijlocit alimentarea maşinii cu motorină, întrucât din momentul revenirii din diverse curse autocamionul era parcat în curtea SC FG SRL si reprezentanţii intimatei dispuneau de combustibil în funcţie de nevoile lor.

De asemenea, s-a mai arătat că decizia de concediere este nelegală şi în raport de prevederile imperative ale art. 61, 62  si 252 Codul muncii.

Astfel, prin descrierea faptei în sensul art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii, republicat se înţelege prezentarea explicită a tuturor aspectelor care pot conduce la concluzia că fapta salariatului reprezintă o încălcare de către acesta a obligaţiilor izvorâte din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, statutul de personal, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici, menţionarea tuturor aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, data comiterii faptei si toate împrejurările comiterii ei.

Descrierea faptei trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă concretă şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, statutul de personal, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici, descriere ce nu există în decizia contestată, motiv pentru care contestatorul solicită anularea acesteia.

S-a susţinut că în lipsa unor asemenea menţiuni, instanţa nu poate verifica dacă există sau nu abaterea imputată, nu se poate aprecia asupra conduitei culpabile atribuite salariatului, gravităţii faptei, întrunirii de către fapta imputată a tuturor elementelor prevăzute de lege pentru a fi considerată abatere disciplinară, împrejurării că fapta constituie în mod concret şi prin modul de săvârşire încălcări ale prevederilor legale, ale contractului individual de muncă, regulamentului intern sau a altor asemenea prevederi pe care salariatul era ţinut să le respecte, din această perspectivă, a descrierii faptei, decizia contestată fiind nemotivată, ceea ce conduce la sancţiunea nulităţii absolute.

În ceea ce priveşte menţiunea prevăzută de art. 252 alin. 2 lit. a din Codul muncii, s-a arătat că legiuitorul a impus angajatorului să descrie fapta care constituie abatere disciplinară dintr-o dublă perspectiva: pe de o parte pentru ca salariatul să poată să îşi formulează apărarea în raport de elementele concrete care i se impută, iar pe de altă parte pentru ca decizia angajatorului să poată fi supusă controlului de obiectivitate realizat de către judecător.

Descrierea faptei presupune menţionarea aspectelor care o individualizează şi anume data la care a fost săvârşită, pentru a se putea verifica dacă sancţiunea a fost aplicată în termenul legal, modalitatea în care a fost comisă abaterea, în raport de care se poate stabili temeinicia celor reţinute în sarcina angajatului.

Contrar dispoziţiilor art. 252 alin. 2 lit. a din Codul muncii, în decizia contestată în cauza de faţă nu există o descriere a faptelor care constituie abatere disciplinara săvârşite de contestator, menţionându-se doar faptul că a sustras combustibil întrucât există diferenţe de cantitate conform datelor furnizate de SC OMV PM SRL.

A mai arătat că în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a anchetei disciplinare nu s-a respectat procedura prevăzută de lege, că nu i s-a adus la cunoştinţă descrierea faptei sau faptelor săvârşite, neavând posibilitatea să se apare, nu a fost asistat sau reprezentat de sindicat sau avocat şi că nu au fost consemnate apărările şi susţinerile sale.

Referitor la temeinicia deciziei contestate, s-au invocat prevederile art. 247 alin. 2 din Codul muncii, arătându-se că în prezenta cauză, nu se poate reţine în sarcina contestatorului vreo culpă, atât timp cât nu a gestionat sub nicio formă cantitatea de combustibil, nefăcând altceva decât să se supună obligaţiilor trasate de angajator.

În ceea ce priveşte plata drepturilor salariale, contestatorul a arătat era trimis în curse în alte ţări, iar pentru a respecta timpii de odihnă, dar şi pentru a avea posibilitatea să respecte orele la care trebuia să ajungă la destinaţie, reprezentantul societăţii i-a cerut să ia cu el pentru a efectua cursele diverse persoane care să conducă autocamionul, cu promisiunea că o să le plătească şoferilor costurile aferente, însă societatea a refuzat să-i mai deconteze sumele de bani generând diverse discuţii contradictorii şi ameninţări din partea intimatei, acesta fiind şi unul dintre motivele reale care a determinat luarea deciziei de concediere.

A mai arătat că a lucrat în permanenţă în zilele de sâmbăta şi cu excepţia unei zile de duminică dintr-o lună, fără a fi plătit, că a lucrat ore suplimentare şi ore de noapte pentru care nu a beneficiat de timp liber în compensare şi nici de sporurile cuvenite, încălcându-se prevederile art. 123 alin.2, art. 126 Codul muncii, că a lucrat şi în zilele de sărbători legale fără să primească banii în plus şi că în anii 2014 şi 2016 nu a beneficiat de concediu de odihnă şi nici nu i-a fost plătit.

 În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a dobânzii, contestatorul a arătat că prin atitudinea sa intimata i-a produs un prejudiciu material constând în contravaloarea drepturilor salariale neacordate, fapt pentru care este obligată să îl despăgubească pentru prejudiciul material suferit din culpa sa, conform dispoziţiilor art. 166 alin. 4 Codul muncii, dar şi conform dispoziţiilor OG 9/2000, OG nr. 13/2011, art. 1489 alin. 2 cod civil şi art. 1531-1535 Cod civil cu privire la dobânda legală.

Dobânda legală reprezintă câştigul, folosul, beneficiul realizabil de creditor prin reinvestirea sumelor ce i se cuvin fără să fie nevoit să facă dovada prejudiciului, existenţa acestuia fiind prezumată, iar procentul este stabilit de legiuitor prin OG 9/2000 şi ulterior prin OG nr. 13/2011 şi Noul cod civil.

Faţă de faptul că potrivit art. 40 alin. 2, lit. f din Codul muncii angajatorul este obligat să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de către salariaţi în condiţiile legii, intimata trebuie să fie obligată să-şi îndeplinească aceste sarcini pentru eventualitatea în care este de rea credinţă şi efectuează viramentele nelegale către bugetul general consolidat al statului.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile 61,62 şi 252, 268, 137, 142, 159-162, art. 166, art. 229, art. 266-269 Codul muncii.

Intimata SC CP SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei, iar pe fond a solicitat respingerea pretenţiilor contestatorului ca neîntemeiate.

Referitor la excepţia tardivităţii contestaţiei s-a arătat că decizia de concediere a fost comunicată contestatorului în data de 06.01.2017, dată de la care curge termenul de contestaţie prevăzut de Codul muncii.

Potrivit art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011 termenul în care o decizie de concediere poate fi contestată este de 45 de zile, iar în situaţia în care concedierea este dispusă ca sancţiune disciplinară termenul în care decizia poate fi contestată este de 30 de zile calendaristice, conform prevederilor art. 252 alin. 5 şi art. 268 alin. 1 lit. b din Codul muncii.

Termenul de 45 zile instituit de art. 211 lit. a din Legea dialogului social, nu este aplicabil acţiunilor exercitate în materia răspunderii disciplinare, actul normativ menţionat neconţinând o reglementare a acestei materii.

Răspunderea disciplinară este reglementată exclusiv în Codul muncii, astfel că şi termenele în care pot fi exercitate acţiunile în justiţie trebuie să fie cele instituite prin acest act normativ.

Astfel, dispoziţiile art. 268 lit. b din Codul muncii au caracter special faţă de cele ale art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, în speţă fiind aplicabil termenul de 30 de zile reglementat de art. 268 lit. b din Codul muncii.

Pe fondul cauzei, intimata a arătat că prin referatul nr.1/20.12.2016, conducerea societăţii a fost sesizată cu privire la faptul că evidenţa achiziţiilor de motorină a prezentat diferenţe faţă de evidenţa motorinei alimentate în tirul societăţii, situaţie în care s-a procedat la emiterea deciziei nr.1/21.12.2016 prin care a fost constituită comisia de cercetare disciplinară, care a procedat la convocarea contestatorului prin adresa 85/21.12.2016, primită de acesta în data de 23.12.2016, la sediul societăţii, în 28.12.2016, ora 10 în vederea realizării cercetării disciplinare.

În data de 28.12.2016, contestatorul s-a prezentat în faţa comisiei de cercetare disciplinară, ocazie cu care a fost întocmit procesul verbal nr.86 însuşit de salariat sub semnătură.

Fiind audiat în cadrul cercetării disciplinare, contestatorul a susţinut că nu se face vinovat de lipsa din gestiune, invocând faptul că în diverse rânduri a fost scoasă motorină din rezervorul tirului şi folosită la alte utilaje ale societăţii.

Întrucât această explicaţie nu prezenta niciun fel de relevanţă, deoarece prejudiciul descoperit a fost cuantificat prin scăderea din cantitatea de motorină achiziţionată a cantităţii de motorină înregistrată de sonda montată pe rezervor, fără a se avea în vedere modul în care a fost consumată ulterior motorina din rezervor, a fost emisă decizia de concediere nr. 1/04.01.2016.

 A mai arătat că sancţiunea disciplinară s-a stabilit în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere împrejurările în care fapta a fost comisă, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, prejudiciul cauzat, comportarea generală a salariatului, precum şi conduita nesinceră din cadrul cercetării disciplinare, apreciindu-se că furtul, faptă antisocială, sancţionată în mod drastic de legea penală, reprezintă o abatere disciplinară, care are un caracter deosebit de grav.

Codul muncii nu precizează criteriile după care o abatere disciplinară poate fi apreciată de aşa o gravitate încât să atragă concedierea, însă apare cu puterea evidenţei faptul că săvârşirea unei fapte penale prin care este prejudiciat angajatorul, reprezintă un temei mai mult decât justificat pentru aplicarea sancţiunii desfacerii contractului de muncă, având în vedere că fapta săvârşita periclitează în mod vădit bunul mers al unităţii şi ordinea de drept.

În aprecierea gravitaţii conduitei culpabile a angajatului s-a avut în vedere şi atitudinea  psihică a salariatului faţă de abaterea săvârşită şi de urmările ei, căruia dându-i-se oportunitatea să justifice comportamentul antisocial, acesta a înţeles să invoce apărări puerile, absolut străine de acuzaţia adusă.

A mai susţinut că societatea deţine un singur tir, care a fost condus doar de către contestator şi că explicaţiile acestuia nu clarifică sub nicio formă lipsa din gestiune a motorinei, din cercetarea disciplinară, reieşind că tirul cu nr. de înmatriculare MH-24-LGY corespunde din punct de vedere tehnic şi nu prezintă niciun fel de defecţiune, însă există o neconcordanţă între cantităţile de carburant achiziţionate de la SC OMV PM SRL şi cantităţile de motorină date în consum de către contestator.

De asemenea, arătat că solicitând evidenţa achiziţiilor efectuate în perioada aprilie 2015 - decembrie 2016 de la SC OMV PM SRL, precum şi evidenţa cantităţilor de combustibil cu care a fost alimentat tirul înregistrată de sonda pentru măsurarea combustibilului, cu care acesta este echipat, s-au constatat diferenţe lunare între cantitatea de carburant înregistrată de senzorul rezervorului şi cantitatea de carburant facturată de SC OMV PM SRL. Astfel, în perioada aprilie 2015 - decembrie 2016, societatea a cumpărat mai multă motorină decât a fost alimentată în rezervorul vehiculului, motiv pentru care a apărut suspiciunea întemeiată că salariatul a sustras în mod sistematic motorină în toată această perioadă, fiind sustraşi în fiecare lună din patrimoniul societăţii, între circa 300 si 1300 litri, pricinuindu-se astfel un prejudiciu de 15.888,31 litri motorină.

Având în vedere un preţ mediu de achiziţie al motorinei de 4,5 lei/litru, s-a constatat că societatea a fost prejudiciată de contestator cu circa 71.497,39 lei, reprezentând motorina plătită de societate către furnizorul OMV P, dar care nu a ajuns în rezervorul tirului.

Fiind audiat în cadrul cercetării disciplinare, contestatorul a susţinut că nu se face vinovat de lipsa din gestiune, invocând faptul că în diverse rânduri a fost scoasă motorină din rezervorul TIR-ului si folosită la alte utilaje ale societăţii, însă această explicaţie nu prezintă relevanţă, deoarece prejudiciul descoperit a fost cuantificat prin scăderea din cantitatea de motorina achiziţionată a cantităţii de motorină înregistrată de sonda montata pe rezervor, fără a se avea în vedere modul în care a fost consumată ulterior motorina din rezervor, concluzionându-se că vinovat este contestatorul BN.

Salariatul a săvârşit fapta de sustragere de motorină în mod repetat din cadrul societăţii, faptă probată prin rapoartele analitice puse la dispoziţie de SC OMV PM SRL si SC F 2006 SRL, observându-se că diferenţele cantitative apar îndeosebi la staţia de alimentare de la M, situată pe DN6 km.458.

În ceea ce priveşte pretenţiile contestatorului referitoare la plata salariului aferent lunii noiembrie si decembrie, s-a arătat că societatea a achitat deja jumătate din salariul aferent lunii noiembrie, recunoscând pretenţiile salariatului doar în parte, respectiv pentru salariul aferent lunii decembrie şi lichidarea aferentă lunii noiembrie.

S-a mai menţionat că suma de 700 euro invocată în acţiune apare pur şi simplu inventată, contestatorul neindicând niciun raport juridic existent între părţi din care să rezide obligaţia acestei sume.

În ceea ce priveşte plata daunelor morale, s-a arătat că obligarea angajatorului la plata acestor daune este reglementată prin art. 253 alin. 1 din Codul muncii, iar în cauză nu se regăseşte incidenţa acestei norme, în condiţiile în care societatea a emis decizia de concediere ca urmare a faptului că salariatul a sustras motorină din patrimoniul societăţii.

Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa angajatorului, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, simplul fapt al invocării anulării deciziei de concediere, nefiind suficient pentru a conduce la concluzia producerii unor prejudicii morale.

Contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei, întrucât termenul legal de 30 de zile a fost respectat, fapt ce reiese din dovada emisă de oficiul poştal din data de 03.02.2017.

A mai arătat că în baza art. 301, 302-303 înţelege să conteste şi actele adiţionale depuse de intimată la dosar, întrucât semnătura de pe aceste înscrisuri nu-i aparţine şi că susţinerile societăţii sunt nefondate, întrucât este greu de crezut că o societate comercială nu are o evidenţă contabilă şi din aprilie 2015 până în decembrie 2016 nu a realizat o diferenţă de combustibil de 71497,39 lei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.06.2017 în baza art.139 alin.5 Cod procedură civilă s-a disjuns acţiunea şi s-a dispus a se forma un dosar separat pentru petitele acţiunii privind anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii până la data reintegrării efective, în cauză instanţa rămânând învestită cu soluţionarea celorlalte petite.

Urmare a disjungerii acestor petite, pe rolul TM  Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost înregistrat un alt dosar.

La termenul de judecată din data de 04.07.2017 s-a formulat de către intimată o cerere de înscriere în fals privind confirmarea de primire depusă la termenul din 13.06.2017 de către contestatorul BN, iar la termenul de judecată din data de 19.09.2017 s-a luat act de retragerea cererii de înscriere în fals.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 19.09.2017 a fost respinsă excepţia tardivităţii contestaţiei invocată prin întâmpinare de intimata SC CP SRL DTS.

Referitor la excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de intimată prin întâmpinare s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.252 alin.5 Codul muncii „Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării”.

În speţă, decizia de concediere disciplinară nr.1/04.01.2017 emisă de intimata SC CP SRL a fost comunicată contestatorului BN cu confirmare de primire la data de 06.01.2017, aşa cum reiese din înscrisul aflat la fila 92 dosar.

Contestatorul a formulat contestaţie împotriva deciziei de concediere disciplinară nr. 1/04.01.2017, contestaţie ce a fost înregistrată la această instanţă la data de 02.03.2017, iar în raport de această dată intimata susţine că a fost formulată peste termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile legale susmenţionate.

Faţă de susţinerile intimatei, s-a constatat că anterior, la data de 06.02.2017, pe rolul TM Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost înregistrat dosarul privind aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect, respectiv contestaţie formulată de contestatorul BN împotriva aceleiaşi decizii de concediere disciplinară nr. 1/04.01.2017 emisă de intimata SC CP SRL.

Prin încheierea din data de 28.02.2017, în temeiul art.200 alin.3 Cod procedură civilă s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul BN, reţinându-se că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind completarea cererii de chemare în judecată.

Referitor la natura juridică a termenului de 30 de zile de contestare a deciziei de sancţionare disciplinară, instanţa a reţinut că acesta este un termen de prescripţie extinctivă, fiind susceptibil de suspendare şi întrerupere, astfel că devin incidente dispoziţiile Codului civil referitoare la prescripţia extinctivă relative la suspendare şi întrerupere.

În acest sens, s-a reţinut că potrivit art.2537 pct.2 Cod civil „prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie”.

S-a mai reţinut că potrivit art.2539 alin.2 Cod civil „prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmării silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.”

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus menţionate reiese că în cazul în care reclamantul în termen de 6 luni de la data când hotărârea de anulare a rămas definitivă introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă.

În raport de dispoziţiile art.2537 pct.2, respectiv art.2539 alin.2 Cod civil care reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive şi excepţiile în această materie şi ţinând seama de succesiunea contestaţiilor formulate de contestator împotriva deciziei de  concediere disciplinară nr. 1/04.01.2017, instanţa a constatat că termenul de 30 de zile pentru contestarea deciziei a fost întrerupt prin contestaţia ce a format obiectul primului dosar, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie, iar cea de-a doua contestaţie a fost înregistrată la data de 02.03.2017, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art.252 alin.5 Cod procedură civilă.

Analizând contestaţia în raport  de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale  incidente în materie, Tribunalul constată şi reţine următoarele:

Contestatorul BN a fost salariatul intimatei  SC CP SRL începând cu data de 09.10.2012, în baza contractului individual de muncă încheiat şi înregistrat sub nr.166/08.10.2012, îndeplinind funcţia de şofer.

Prin decizia nr. 1/04.01.2017 emisă de intimată s-a dispus sancţionarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în temeiul dispoziţiilor art. 61 lit.a coroborat cu art.247 şi art.248  alin. 1 lit. e Codul muncii.

Prin contestaţia dedusă judecăţii s-a solicitat anularea deciziei de concediere disciplinară, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective, susţinându-se că decizia a fost emisă  tardiv, cu nerespectarea prevederilor art. 62 alin.2 şi 3, art. 63 şi art. 252 Codul muncii, că este nelegală,  întrucât în cuprinsul deciziei nu a fost descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, nu au fost menţionate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de contestator şi nici apărările formulate de acesta în timpul cercetării disciplinare, deşi decizia trebuia să conţină aceste elemente sub sancţiunea nulităţii absolute şi că decizia este netemeinică, întrucât faptele imputate nu există.

În conformitate cu dispoziţiile  art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa  se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor invocate de contestator.

În ceea ce priveşte  excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere disciplinară, se constată că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin.2 şi 3 Codul muncii „În cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art.61 lit.a, angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art.247-252;  decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă”.

În conformitate cu dispoziţiile art.252 alin. 1 Codul muncii „Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.

Referitor la  momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice  de la data luării la cunoştinţă de către angajator  despre săvârşirea abaterii disciplinare, se constată  că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii statuând prin decizia nr. 16/12.11.2012 că momentul de la care începe să curgă acest termen de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare, este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii.

În raport de decizia nr. 16/12.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, momentul  de la care se calculează termenul  de 30 de zile  prevăzut de art. 252 alin. 1 Codul muncii este data  înregistrării la registratura unităţii  a procesului verbal  de cercetare disciplinară, iar  în raport de această dată se constată că  decizia a fost emisă în termenul prevăzut de lege.

Astfel, se reţine că, în cauză, procesul verbal de desfăşurare a cercetării disciplinare prealabile a fost înregistrat la registratura unităţii la data de 28.12.2016 sub nr. 86/28.12.2016, iar decizia de sancţionare  nr. 1/2017 a fost emisă de angajator la data de 04.01.2017.

Prin urmare, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art.252 alin.1 Codul muncii, termen în care angajatorul trebuia să dispună aplicarea sancţiunii disciplinare, a fost respectat de către intimată, astfel că sub acest aspect se constată că decizia de sancţionare disciplinară nr. 1/04.01.2017 a fost emisă în termenul prevăzut de lege.

Referitor la termenul de 6 luni de la data săvârşirii faptei prevăzut de art. 252 alin. 1 Codul muncii, se constată că şi acesta a fost respectat de către angajator la aplicarea sancţiunii disciplinare.

Astfel, măsura sancţionării disciplinare a contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă a fost dispusă urmare a faptului că în perioada aprilie 2015-decembrie 2016 salariatul a sustras în mod repetat motorină din patrimoniul societăţii.

În atare situaţie, faţă de caracterul continuu al săvârşirii faptei considerată abatere disciplinară inclusiv în luna decembrie 2016, se apreciază că abaterea reţinută în sarcina contestatorului trebuie raportată la data finală, respectiv luna decembrie 2016, dată de la care curge termenul de  6 luni.

Prin urmare, decizia de sancţionare a fost emisă şi cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 252 alin. 1 Codul muncii, astfel că urmează a se respinge ca neîntemeiată excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere disciplinară invocată de contestator.

În ceea ce priveşte nulitatea absolută a deciziei contestate, invocată de contestator prin cererea de chemare în judecată, se constată că potrivit susţinerilor acestuia, în cuprinsul deciziei nu a fost descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, nu au fost menţionate prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de către contestator şi nu au fost menţionate nici apărările formulate de acesta în timpul cercetării disciplinare.

Analizând legalitatea deciziei de sancţionare contestate, analiză care prevalează examinării temeiniciei emiterii acesteia, instanţa constată că decizia a fost emisă fără a fi respectate condiţiile cerute pentru valabilitatea ei sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă care vizează legalitatea deciziei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 252 alin. 1, 2 Codul muncii „Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei; sub sancţiunea nulităţii absolute în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate  de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin.3, nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată”.

Raportând prevederile legale sus menţionate la speţa dedusă judecăţii se constată că decizia de sancţionare nr.1/04.01.2017 emisă de intimata SC CP SRL nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 252 alin. 2 lit. b Codul muncii.

În acest sens se reţine că pentru a îndeplini condiţiile legale este absolut necesar ca în cuprinsul unei decizii de sancţionare disciplinară să se regăsească toate cerinţele prevăzute expres de lege, în caz contrar  sancţiunea intervenită fiind nulitatea absolută.

Referitor la cerinţa privind menţionarea în cuprinsul deciziei de sancţionare a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care ar fi fost încălcate de salariat, se constată că aceste prevederi nu au fost indicate în decizia de sancţionare, astfel că sub acest aspect se apreciază că decizia emisă de intimată nu corespunde exigenţelor legale, nefiind respectată dispoziţia prevăzută de art.252 alin.2 lit. b Codul muncii.

Astfel, în cuprinsul deciziei de sancţionare se arată doar că prin fapta salariatului de a sustrage în mod repetat motorină din patrimoniul societăţii s-au încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă, ordinele şi dispoziţiile conducătorilor ierarhici, fără a se arăta care au fost normele legale încălcate, la care ordine şi dispoziţii ale conducătorilor ierarhici se face referire şi fără a se indica în concret care dispoziţii din contractul individual de muncă încheiat între contestator şi intimată au fost încălcate de către salariat.

Referirea la normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă, ordinele şi dispoziţiile conducătorilor ierarhici este total insuficientă pentru a se determina în ce fel a încălcat contestatorul atribuţiile şi obligaţiile de serviciu.

Totodată, se constată că enumerarea generală a prevederilor enunţate anterior, fără a se arăta în concret care sunt normele încălcate raportat la fapta reţinută ca abatere disciplinară, nu permite nici salariatului să-şi formuleze eficient apărările şi nici instanţei să analizeze obiectiv faptele contestatorului, atât timp cât nu se poate raporta la anumite dispoziţii care ar fi fost încălcate de acesta.

 În acest sens, este şi decizia Curţii Constituţionale nr.319/29.03.2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr.292/03.05.2007, din cuprinsul căreia reiese că „Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului; menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului”.

Necesitatea menţionării în cuprinsul deciziei de sancţionare a prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate  de salariat are ca finalitate respectarea dreptului salariatului de a se apăra, tocmai având în vedere specificul raporturilor de muncă, raporturi caracterizate prin subordonarea faţă de angajator, precum şi asigurarea posibilităţii instanţei de judecată de a aprecia asupra legalităţii sancţiunii.

Având în vedere considerentele în fapt şi în drept anterior expuse şi ţinând seama de faptul că incidenţa unui singur motiv de nulitate atrage nulitatea deciziei, se constată că decizia nr. 1/04.01.2017 emisă de intimată este nulă, fiind întocmită cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 252 alin. 2 lit. b Codul muncii, situaţie în care se apreciază că nu se mai impune analizarea temeiniciei acesteia.

În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului potrivit căruia în cuprinsul deciziei de sancţionare trebuia să fie descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, ci, nu să fie menţionate aprecieri personale ale conducătorului unităţii, instanţa constată că este neîntemeiată.

Astfel, referitor la cerinţa privind descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, se apreciază că în decizia de sancţionare trebuie descrisă fapta pentru care a fost sancţionat salariatul, în sensul de a fi prezentate explicit aspectele de natură să o califice ca fiind o încălcare a normelor de disciplină săvârşite în legătură cu munca sa.

Or, în speţă, se constată că în decizia de concediere disciplinară  nr.1/04.01.2017 se menţionează  că obiectul abaterii disciplinare îl reprezintă fapta salariatului de a sustrage în mod repetat motorină din patrimoniul societăţii, menţionându-se că fapta acestuia este probată prin rapoartele analitice din analiza cărora reiese că în perioada aprilie 2015-decembrie 2016 auto MH 24 LGY a fost alimentat de la pompă cu o cantitate mai mare de motorină decât cea înregistrată pe senzorul montat pe rezervorul maşinii.

Prin urmare, în cuprinsul deciziei de sancţionare s-a arătat în ce a constat acţiunea contestatorului, fiind descrisă fapta care constituie abatere disciplinară, astfel că sub acest aspect se apreciază că au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 252 alin. 2 lit. a Codul muncii.

Referitor la susţinerea contestatorului potrivit căruia decizia de concediere disciplinară este lovită de nulitate absolută deoarece intimata nu a precizat care au fost apărările formulate de acesta în timpul cercetării disciplinare prealabile, instanţa constată, de asemenea, că este neîntemeiată.

În acest sens, se reţine că în cuprinsul deciziei de sancţionare s-a menţionat că apărările salariatului apar lipsite de temei şi logică, întrucât senzorul montat de rezervor nu face parte din sistemul tahograf pe de o parte, iar pe de altă parte, faptul că a mai fost folosită şi în alte scopuri motorina din rezervorul TIR-ului nu prezintă relevanţă, întrucât au fost luate în considerare cantităţile de motorină achiziţionate şi cele înregistrate ca fiind intrate în rezervor, consumul înregistrat de maşină nefiind un criteriu de cuantificare al prejudiciului; totodată, s-a arătat că nefiind imputată cantitatea de carburant consumată, ci diferenţa nealimentată, apărările angajatului apar lipsite de logică şi temei în fapt.

Prin urmare, şi cerinţa prevăzută la art.252 alin.2 lit.c Codul muncii este îndeplinită, atât timp cât în cuprinsul deciziei de concediere disciplinară au fost menţionate motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Faţă de cele expuse, instanţa urmează să respingă excepţia tardivităţii emiterii deciziei de concediere disciplinară invocată de contestator, să admită contestaţia şi să constate nulă decizia de concediere disciplinară nr.1/04.01.2017 emisă de intimată.

În conformitate cu prevederile art. 80 Codul muncii urmează a se dispune reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii, precum şi obligarea intimatei la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei şi până la data reintegrării efective.

Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr.178/17.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de intimată.