Condițiile atragerii răspunderii patrimoniale a primarului pentru emiterea unei decizii de concediere a unui salariat, anulată de instanță.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la data de 17.10.2017 reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 12673,72 lei, cu titlu de prejudiciu produs bugetului unităţii, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

 Prin sentinţa civilă nr. 1062/7.03.2018 Judecătoria Botoşani a admis excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea cauzei şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă - cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

  La Tribunalul Botoşani cauza a fost înregistrată la data de 30.03.2018.

 Prin sentinţa civilă nr. 476 din 14 mai 2018, Tribunalul Botoşani a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât.

 A admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul A. prin primar în contradictoriu cu pârâtul B.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 12673,72 lei cu titlu de prejudiciu.

A respins ca nefondată cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă făcând aplicarea dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, a soluţionat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât, în sensul respingerii acesteia, cu următoarea argumentaţie.

 Conform art. 254 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 republicată: ,,Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

 De asemenea, potrivit art.278 din acelaşi act normativ:

,,1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.

 (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.

 Aşadar, chiar dacă pârâtul nu a prestat activitate în baza unui contract individual de muncă îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului Muncii în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială întrucât nu există prevederi în acest sens reglementate prin legi speciale.

 Mai mult, prin art. 128 din Legea nr. 215/2001 şi art. 55 din Legea nr. 393/2004 legiuitorul a prevăzut expres că ,,aleşii locali”, cum este cazul pârâtului, ,,răspund, după caz, contravenţional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii”.

 În acest sens a fost şi opinia majoritară exprimată la întâlnirea din octombrie 2014 a reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel, în sensul că, răspunderea patrimonială a primarului /fostului primar este o răspundere civilă delictuală, acţiunea în pretenţii fiind de competenţa instanţelor civile.

 Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 431/9.04.2015 (filele 30-39 dosar) pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. .../40/2015* instanţa a admis contestaţia formulată de reclamantul C. împotriva Dispoziţiei nr. 7/6.01.2015, a anulat contestaţia şi a obligat pârâţii Primarul Municipiului A. şi Municipiul A.- prin Primar să reintegreze reclamantul pe postul deţinut anterior şi să-i plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data desfacerii contractului de muncă până la data reintegrării efective pe post.

 De asemenea, a obligat pârâţii şi la plata dobânzii legale de la 20.01.2015 până la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei.

 Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 682/23.09.2015 dată de Curtea de Apel Suceava (filele 40-55 dosar), decizie prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de Primarul Municipiului A. şi Municipiul A. – prin primar cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3028,39 lei.

 Primarul Municipiului A. şi Municipiul A. –prin primar au atacat cu recurs şi Încheierea din 7.04.2015 pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. .../40/2015* intimat fiind C. prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei potrivit art. 413 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

 Recursul a fost soluţionat prin Decizia nr. 168/10.06.2015 (filele 40-41 dosar) în sensul respingerii acestuia ca inadmisibil, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 532 lei.

 Urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi la Unitatea Administrativ Teritorială prin Decizia nr. 35/2016 (filele 68-82 dosar) s-a reţinut că:,, unitatea nu a luat măsuri pentru recuperarea despăgubirii şi cheltuielilor de judecată plătite în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, deşi nu există nici o dovadă că pierderile patrimoniale suferite prin plata acestora reprezintă pagube care se încadrează în riscul normal al serviciului (situaţie în care salariaţii nu răspund, conform prevederilor art. 254 (2) din Legea nr. 53/2003)”.

 Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de reclamantă rezultă că aceasta a plătit ca urmare a hotărârilor judecătoreşti detaliate în precedent: suma de 3028,39 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu ordinul de plată nr. 5140/5.11.2015; suma de 532 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu ordinul de plată nr. 4663/25.06.2015; suma de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu ordinul de plată nr. 442/16.04.2015; suma de 2780 lei , cu titlu de drepturi salariale nete pentru lunile ianuarie, februarie, martie, aprilie 2015, calculate potrivit Anexei 1 la referatul 21432/28.09.2016; suma de 3333,72 lei reprezentând penalităţi, stabilită potrivit Anexei 2 la referatul nr. 21432/28.09.2016 şi înscrisului de la fila 91 dosar.

  Total: 9340 lei diferenţe salariale, despăgubiri şi cheltuieli de judecată (3028+3000+532+2780=9340) şi 3333,72 lei penalităţi. Total general 12673,72 lei.

 Ca urmare, aceasta este suma cu care a fost prejudiciat bugetul U.A.T. A. ca urmare a constatării de către instanţă ca netemeinică a sancţiunii concedierii reclamantului.

  Instanţa a reţinut că potrivit art. 254 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 republicată:

,,(1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. (2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”.

 Pârâtul a avut calitatea de primar şi, raportat la această calitate, art.128 din Legea nr. 215/2001 prevede că: ,,(1) Consilierii locali sau judeţeni, după caz, primarii, viceprimarii, primarul general al municipiului Bucureşti şi viceprimarii, primarii şi viceprimarii subdiviziunilor administrativ-teritoriale, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, secretarii unităţilor administrativ-teritoriale şi personalul din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului judeţean răspund, după caz, contravenţional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii”.

 În acelaşi sens s-a dispus şi prin art.55 din Legea nr. 393/2004, respectiv: ,,Aleşii locali răspund, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii”.

 În cauză, acţiunea în daune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ţinând cont de calitatea pârâtului de fost primar în perioada derulării faptelor descrise în precedent, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa prejudiciului; existenţa faptei; existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a produs prejudiciu.

 Analizând prima condiţie, respectiv a existenţei prejudiciului, instanţa a reţinut că pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert, direct şi personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent. Prejudiciul trebuie să fie direct, practica judiciară cerând constant, în materie de răspundere delictuală, ca pagubele să fie o consecinţă directă a faptei păgubitoare.

 Or, în cauza dedusă judecăţii prejudiciul a fost stabilit definitiv de instanţă prin hotărâre judecătorească definitivă şi aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 58, 61 dosar pârâtul fiind cel care a încuviinţat plata acestor sume din bugetul U.A.T. A..

 De asemenea, şi fapta pârâtului există, întrucât acesta a dispus măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă al salariatului C. în condiţiile în care: Raportul Comisiei de cercetare disciplinară constată doar existenţa unei abateri disciplinare, dar nu propun o anume sancţiune; Referatul şefului Serviciului Resurse Umane atrăgea atenţia că sancţiunea aplicată nu este proporţională cu fapta săvârşită; Referatul şefului Serviciului Juridic Contencios care exercita atribuţiunile de Secretar al Municipiului A. atenţionează asupra necesităţii corelării sancţiunii cu gravitatea faptei.

 Mai mult, Dispoziţia 007/6.01.2015 este semnată doar de pârât, în dreptul semnăturii Secretarului U.A.T. A. consemnându-se doar referatul nr. 1175/6.01.2015.

 Susţinerea pârâtului referitoare la faptul că în cauză ar fi aplicabile dispoziţiile art. 255 din Codul Muncii republicat a fost înlăturată de instanţă întrucât măsura desfacerii disciplinare nu a fost rezultatul unei decizii colective ci, dimpotrivă, pârâtul a fost singurul care a dispus şi semnat în acest sens Dispoziţia 007/2015.

 Între primele două elemente, ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul şi faptă există evident o legătură de cauzalitate, deoarece fapta pârâtului a generat producerea prejudiciului urmare a constatării de către instanţă a faptului că sancţiunea concedierii dispusă de pârât a fost neîntemeiată.

 Atunci când suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie, sunt prezente două elemente ale vinovăţiei: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligaţii juridice, şi unul subiectiv, numit imputabilitate sau culpabilitate, acesta reprezentând atitudinea autorului de a înţelege şi de a-şi asuma consecinţele faptelor ce au fost săvârşite.

 În cazul răspunderii civile delictuale nu are importanţă forma vinovăţiei, respectiv dacă a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, art. 1357 din Codul civil prevăzând că ,,cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o formă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.

 Ca urmare în cauză sunt întrunite cumulativ toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a reclamantului care a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, motiv pentru care instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul A.- prin primar în contradictoriu cu pârâtul B.

 În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondată cererea reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată, întrucât aceasta nu a depus dovezi la dosar care să ateste efectuarea unor astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B. solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivarea apelului arată apelantul că intimata a formulat acţiune împotriva sa în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, raportat la Dispoziţia nr. 7 din 6 ianuarie 2015 prin care Primarul municipiului A. a dispus sancţionarea disciplinară cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă a domnului C.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa a admis acţiunea formulată de UAT Municipiul B. – prin primar, obligându-l să-i plătească suma de 12.673,72 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a motivat că Dispoziţia nr. 7/2015 este rezultatul unei Decizii unilaterale, ceea ce i-ar atrage răspunderea personală.

Totodată, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată, fără o argumentare logică.

Soluţia instanţei de fond este neîntemeiată pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 63 din Legea 215/2001, Primarul reprezintă autoritatea statului în relaţiile cu terţi, nu acţionează în nume propriu, ci pentru interesele comunităţii.

Decizia nr. 7 din 15.01.2015 a fost emisă în baza art. 63, alin. 5, lit. a şi lit. e şi art. 68 din Legea 215/2001 republicată.

Aşadar, deciziile sale au fost luate în calitate de primar şi nu de persoană fizică.

Consideră că nu poate fi reţinută calitatea sa procesuală pasivă în această cauză, în care a fost acţionat în calitate de persoană fizică, fapt pentru care solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru lipsa calităţii procesual pasive.

În subsidiar, dacă se va trece peste excepţia invocată, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Dispoziţia nr. 7 din 15.01.2015 privind sancţionarea disciplinară a domnului C. cu desfacerea disciplinară a Contractului individual de muncă a avut la bază:

- Sesizarea disciplinară formulată de viceprimarul D., prin adresa nr. 27632/ 25.11.2014 prin care s-a adus la cunoştinţă săvârşirea de către domnul C. – director al DSPSA a abaterii disciplinare de refuz nejustificat a sarcinilor de serviciu, trasate de şeful ierarhic superior;

- Raportul Comisiei de Disciplină constituită prin Dispoziţia Primarului mun. A. nr. 1872/21.11.2014;

- Adresa viceprimarului D. nr. 1116/05.01.2015, prin care acesta a arătat că a avut o colaborare deficitară cu directorul DSPSA care a refuzat să prezinte Rapoartele de activitate solicitate, a refuzat să răspundă unor solicitări ale Direcţiei Edilitare din Primărie sau a răspuns cu întârziere, manifestând reacţii de insubordonare ierarhică şi exprimându-şi nemulţumirea, dezacordul şi dezavuarea sarcinilor de serviciu prin mass-media locală, manifestări prin care au fost încălcate prevederile Codului de conduită a personalului din autorităţile şi instituţiile publice, care reglementează normele de conduită profesională a personalului contractual stabilit prin Legea 477/2004, precum şi prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a DSPSA, aprobat prin HCL nr. 262/2012.

 La data de 18.12.2014, Comisia de cercetare disciplinară a înaintat viceprimarului mun. A., raportul Comisiei prin care a constatat existenţa faptei sesizate, faptul că DSPSA nu a îndeplinit atribuţiile de serviciu trasate de către persoana ierarhic superioară şi nici nu a justificat neîndeplinirea lor.

 Comisia a stabilit că în conformitate cu prevederile art. 250 şi art. 252 din Legea 53/2003, Primarul mun. A. poate dispune sancţionarea disciplinară prin emiterea unei Decizii.

 Măsura aplicării sancţiunii disciplinare a fost luată ca urmare a sesizării disciplinare, a Raportului Comisiei de disciplină şi a Adresei viceprimarului D. şi a fost justificată de faptul că C. nu a solicitat Consiliului local, prin Notă de fundamentare şi propunere de modificare a HCL nr. 432/2009 şi HCL nr. 315/2010, mutarea patinoarului pe lacul din Parcul .... din A., în conformitate cu prevederile din cap. II. pct. 2.3 din HCL nr. 432/2009.

În conformitate cu prevederile Dispoziţiei Primarului nr. 1524/22.09.2014, art. 1 lit. l), viceprimarul D. poate coordona activitatea DSPSA prin trasarea de sarcini de serviciu conducerii acesteia.

În conformitate cu cele prezentate mai sus, viceprimarul a trasat ca atribuţie de serviciu montarea patinoarului pe lacul din Parcul .....

Prin Adresa nr. 27632/25.11.2014, Vice-primarul D. a sesizat Comisia de cercetare disciplinară pentru verificarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale directorului DSPSA şi a modului de îndeplinire a acestora.

Având în vedere că în mod legal, Vice-primarul D. a coordonat activitatea DSPSA prin trasarea de sarcini de serviciu conducerii acesteia, sarcini care nu au fost îndeplinite de către directorul DSPSA, conform dispoziţiei primite, în mod corect Comisia de cercetare disciplinară a stabilit existenţa abaterii disciplinare.

În consecinţă, Dispoziţia nr. 7/2015 emisă de el în calitate de primar al UAT Mun. A. a fost emisă în temeiul legii şi a rapoartelor la care a făcut referire mai sus, nefiind o decizie unilaterală şi personală.

În consecinţă, consideră că nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală se impune îndeplinirea simultană a celor patru condiţii : prejudiciu, fapta ilicită, vinovăţia şi raportul de cauzalitate.

În privinţa vinovăţiei, cu toate că reclamanta expune consideraţii teoretice despre culpa fără prevedere/ neglijenţă, în realitate la data emiterii Dispoziţiei nr. 7 din 06.01.2015, sancţiunea aplicată directorului DSPSA a avut la bază întreaga documentaţie expusă, sancţiunea nefiind aplicată în mod arbitrar.

Nu a existat nici vinovăţie şi nici rea-intenţie la momentul emiterii Dispoziţiei, câtă vreme o întreagă Comisie a stabilit existenţa abaterii disciplinare săvârşită de către directorul DSPSA.

Împrejurarea că ulterior această sancţiune a fost înlăturată nu duce automat la ideea că la momentul emiterii Dispoziţiei, ar fi acţionat cu vinovăţie sau neglijenţă.

Tocmai pentru a fi cenzurată temeinicia măsurii aplicate, există posibilitatea atacării Dispoziţiei pe cale judecătorească.

Potrivit art. 1358 din Codul civil pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei.

Ori, emiterea Dispoziţiei nr. 7 din 06.01.2015 s-a făcut în baza unei întregi documentaţii şi nu a fost rezultatul unui act de decizie individuală.

În privinţa faptei ilicite, reclamanta susţine că „instanţele de judecată au apreciat că sancţiunea desfacerii contractului de muncă este nelegală, astfel că măsura dispusă de pârâtul B., în calitate de primar, se circumscrie unei fapte ilicite”.

Contrar acestei aprecieri, arăt faptul că Tribunalul Botoşani, prin sentinţa nr. 431/09.04.2015 pronunţată de Dosarul nr. 106/40/2015* a apreciat că sancţiunea concedierii reclamantului este netemeinică, iar nu nelegală, fapt ce înlătură decizia sa din sfera ilicitului.

Aşadar, o sancţiune apreciată ca fiind neîntemeiată nu poate fi apreciată ca o faptă ilicită. Orice act administrativ individual sau jurisdicţional poate fi desfiinţat ca fiind netemeinic.

Aceasta nu atrage automat răspunderea civilă delictuală a emitentului actului administrativ, după cum nici hotărârile judecătoreşti desfiinţate pe netemeinicia şi chiar şi pe nelegalitate, nu sunt imputabile şi nu se înscriu în sfera ilicitului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesară săvârşirea unei fapte ilicite, faptă care are în structura sa un element subiectiv sau material şi un element obiectiv sau psihologic.

În analiza faptei ilicite, trebuie avute în vedere ambele elemente, respectiv manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei persoane.

Emiterea unei Dispoziţii ce îşi are temeiul în Legea administraţiei publice locale nu poate să constituie un fapt ilicit.

Împrejurarea că ulterior, printr-o sentinţa a tribunalului, s-a constatat netemeinicia sancţiunii aplicate, nu conturează în nici un caz existenţa faptei ilicite şi nici nu înlătură în acelaşi timp conduita celui sancţionat privind nerespectarea atribuţiilor de servici.

De altfel, tribunalul - prin sentinţa nr. 431/09.04.2015 a analizat sancţiunea desfacerii Contractului individual de muncă doar prin raportare la refuzul Directorului DSPSA de a duce la îndeplinire ordinul Viceprimarului D. de schimbare a amplasamentului patinoarului pe fundul lacului din Parc, fără a fi analizate şi celelalte aspecte de conduită ale Directorului DSPSA explicate pe larg în Adresa Viceprimarului D. nr. 1116/05.01.2015, respectiv:

-că a avut o colaborare deficitară cu directorul DSPSA, care a refuzat să prezinte Rapoartele de activitate solicitate;

-a refuzat să răspundă unor solicitări ale Direcţiei Edilitare din Primărie sau a răspuns cu întârziere, manifestând reacţii de insubordonare ierarhică şi exprimându-şi nemulţumirea, dezacordul şi dezavuarea sarcinilor de serviciu prin mass-media locală, manifestări prin care au fost încălcate prevederile Codului de conduită a personalului din autorităţile şi instituţiile publice, care reglementează normele de conduită profesională a personalului contractual stabilit prin Legea 477/2004, precum şi prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a DSPSA, aprobat prin HCL nr. 262/2012.

În concluzie, emiterea Dispoziţiei nr. 7 din 06.01.2015 nu constituie prin ea însăşi un fapt ilicit, pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Nefiind dovedită fapta ilicită, nu există nici un raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

Aşadar, trei din cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite.

În privinţa răspunderii individuale invocă dispoziţiile art. 255 din Codul muncii republicat, (1).

Astfel, deşi, ca regulă, în situaţia în care un singur prejudiciu este cauzat din vina mai multor persoane fizice, răspunderea este una conjunctă, Codul muncii a prevăzut şi situaţia foarte des întâlnită în practică, în care măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată în mod obiectiv pentru fiecare persoană în parte. În acest caz, legiuitorul a stabilit că prejudiciul va fi suportat de fiecare angajat proporţional cu salariul sau net de la data constatării pagubei.

Ori, măsura aplicării sancţiunii nu este rezultatul unei decizii individuale, ci a Raportului Comisiei de Disciplină constituită prin Dispoziţia Primarului mun. A. nr. 1872/21.11.2014 şi adresei viceprimarului D. nr 1116/05.01.2015, care a sesizat abaterea disciplinară de refuz nejustificat de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, trasate de şeful ierarhic superior, fiind propusă sancţiunea disciplinară prev. de art. 248, alin. 1, lit. e din Legea 53/2003, constând în desfacerea disciplinară a contractului de muncă, conform rezoluţiei de pe Adresa nr. 1116/05.01.2015.

În această împrejurare, sunt aplicabile prevederile art. 254 din Codul muncii.

În concluzie solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în subsidiar ca neîntemeiată.

Reclamanta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.

 Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

În mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, criticile din apel fiind neîntemeiate. Astfel cum a reținut și prima instanță, pârâtul este chemat în judecată pentru a răspunde pentru prejudiciul produs în exercitarea atribuțiilor sale de primar. Temeiul răspunderii sale civile contractuale se regăsește în art. 128 din Legea nr. 215/2001, art. 55 din Legea nr. 393/2004, art. 254 din Codul muncii, aplicabil raporturilor dintre primar și unitatea administrativ teritorială în temeiul art. 278 din Codul muncii și în conformitate cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 16/2016, care a stabilit că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor, decizia fiind obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

În speță, prin cererea de chemare în judecată s-a invocat atât răspunderea civilă delictuală cât și cea contractuală iar prima instanță, deși face trimitere la textele ce reglementează răspunderea patrimonială a salariaților, care este una contractuală, se referă în considerente la întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Deși această inadvertență nu a fost sesizată prin memoriul de apel, Curtea apreciază că această chestiune trebuie lămurită pentru a se stabili care sunt condițiile răspunderii patrimoniale ale pârâtului atât timp cât prin apel se invocă că nu sunt întrunite. Această problemă de drept a fost soluționată implicit prin Decizia nr. 16/2016 la care s-a făcut referire anterior. Astfel în considerente Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat următoarele:

 ”41. Răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, care intervine atunci când este încălcată obligaţia generală, care revine tuturor, de a nu vătăma drepturile altora prin fapte ilicite.

 42. Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală este cel de la general la special, astfel încât, odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, operează răspunderea civilă delictuală în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil.

 43. Cu toate acestea, întrucât raporturile juridice în discuţie sunt raporturi juridice de muncă, sui generis, pentru care nu se încheie contracte individuale de muncă, supuse Codului muncii, potrivit dispoziţiilor art. 278 alin. (2) din acest cod (cum se va detalia în prezenta decizie), în cazurile speciale în discuţie este înlăturată orice discuţie privind raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, precum şi privind regula de principiu în sensul că răspunderea patrimonială este o formă a răspunderii contractuale.

 44. Nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală nici în ceea ce priveşte regimul aplicabil în funcţie de momentul formulării acţiunii în răspundere patrimonială - în timpul/în afara mandatului.

 45. În cazurile în discuţie sunt aplicabile normele Codului muncii, potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din acest cod, care nu disting în acest sens (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

 46. Odată calificate raporturile juridice deduse judecăţii ca fiind raporturi de muncă, acestea sunt supuse dispoziţiilor Codului muncii, care, în capitolul III din titlul XI, reglementează răspunderea patrimonială atât în cazul pagubelor produse din vina şi în legătură cu funcţia - art. 254, cât şi în cazul sumelor încasate nedatorat - art. 256.

 47. Distincţia nu a fost confirmată nici de Plenul Tribunalului Suprem prin Decizia nr. 1 din 16 februarie 1967, prin care s-a statuat relativ la răspunderea materială reglementată de fostul Cod al muncii, pentru o pagubă descoperită după desfacerea contractului de muncă, reţinându-se că aceasta decurge din activitatea desfăşurată şi din modul în care s-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, iar o atare situaţie generează un litigiu de muncă ce nu se poate transforma, datorită unei împrejurări întâmplătoare, într-un litigiu de drept comun, astfel încât procedura aplicabilă pentru recuperarea pagubei ce a fost descoperită după încetarea raporturilor de muncă este cea prevăzută pentru persoanele încadrate în muncă.

 48. Raţionamentul este valabil şi din perspectiva dispoziţiilor noului Cod al muncii atât timp cât raporturile juridice în discuţie sunt raporturi juridice de muncă, iar calificarea naturii litigiului este determinată de faptul că acesta este generat de un raport juridic de muncă, iar fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârşită în exercitarea funcţiei, neavând astfel relevanţă data la care se solicită sancţionarea.

 49. Pot fi însă situaţii când, în ipoteza producerii unui prejudiciu unităţii administrativ-teritoriale, primarul/viceprimarul vinovat să răspundă civil delictual, nu patrimonial după regulile din dreptul muncii, şi anume atunci când fapta prejudiciabilă nu este săvârşită în legătură cu funcţia sau prejudiciul este urmarea unei infracţiuni.

 50. Aplicarea dispoziţiilor Codului civil este permisă de dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii care, coroborat cu alin. (2) al aceluiaşi articol şi alin. (2) al art. 1, conturează următoarea ordine: raportului juridic de muncă i se aplică reglementările speciale, iar dacă acestea sunt insuficiente şi specificul raportului de muncă permite, i se aplică normele din Codul muncii; numai atunci când nici acestea nu sunt îndestulătoare, se vor aplica dispoziţiile legislaţiei civile.”

Din aceste considerente rezultă că în speță răspunderea pârâtului este una contractuală, iar nu delictuală, pentru că ceea ce i se impută este producerea unui prejudiciu unității administrativ teritoriale în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar nu că fapta prejudiciabilă nu are legătură cu funcția ori că ar fi rezultatul unei infracțiuni.

O altă chestiune la care face referire Înalta Curte sunt dispozițiile legale aplicabile și anume, în analiza răspunderii civile patrimoniale a salariaților se aplică cu prioritate prevederile Codului muncii și doar dacă acestea ar fi insuficiente se aplică și prevederile Codului civil ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Conform art. 254 al. 1 din Codul muncii „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.”.

Condiţiile atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtului sunt: să fi avut calitatea de primar la data emiterii deciziei care ar fi determinat prejudiciul pretins; să fi comis o faptă ilicită în legătură cu serviciul, să existe raport de cauzalitate între fapta prejudiciabilă și prejudiciu, fapta să fie comisă cu vinovăție.

Prima condiție este îndeplinită, pârâtul fiind cel care a semnat, în calitate de primar, decizia de concediere a unui salariat, ce a fost ulterior anulată de instanță, dispunându-se totodată plata de despăgubiri constând în drepturile salariale neplătite de la data concedierii precum și a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește fapta ilicită, prima instanță a reținut că aceasta ar consta în emiterea dispoziției de desfacere disciplinară a contractului de muncă al salariatului C., în condițiile în care în raportul comisiei de cercetare a constatat existența abaterii disciplinare, dar nu s-a propus o anume sancțiune, referatul șefului Serviciului Resurse Umane atrăgea atenția că sancțiunea aplicată nu este proporțională cu fapta săvârșită, iar referatul șefului Serviciului juridic contencios atenționa asupra necesității corelării sancțiunii cu gravitatea faptei.

Curtea reține că sesizarea disciplinară cu privire la comiterea unei abateri disciplinare de către salariatul C., director D.S.P.S.A., a fost făcută de către viceprimarul municipiului A., D., în urma unui conflict între cei doi în legătură cu amplasarea unui patinoar artificial în municipiul A.

Urmare a acesteia, primarul municipiului A., pârâtul apelant, a desemnat o comisie de cercetare disciplinară conform art. 251 din Codul muncii. În raportul întocmit de membrii comisiei s-a concluzionat că C. nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu trasate de persoana ierarhic superioară și nici nu a justificat neîndeplinirea lor, în consecință fapta constitui abatere disciplinară, iar primarul municipiului poate dispune sancționarea disciplinară a acestuia, indicându-se textele legale potrivit căruia acesta are atribuția de sancționare.

În baza acestui raport și în temeiul atribuției legale de aplicare a sancțiunilor disciplinare, pârâtul, în calitate de primar, a emis dispoziția nr. 007/6.01.2015 de sancționare disciplinară a domnului C. cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Dispoziția a fost semnată doar de acesta, pentru secretarul E. făcându-se trimitere la referatul nr. 1175/6.01.2015 care a fost întocmit de ”șef serviciu contencios, registru agricol”, F., în care se invocă că referatul de cercetare disciplinară nu conține elemente obligatorii pentru individualizarea sancțiunii disciplinare, iar aplicarea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă s-ar dispune ca urmare a analizei și aprecierii ordonatorului principal de credite. În acest referat nu se susține că fapta imputată salariatului menționat nu ar fi abatere disciplinară, ci doar se atenționa asupra sancțiunii ce se va aplica.

Totodată s-a întocmit un punct de vedere de către Serviciul juridic Contencios, semnat de șef serviciu Resurse umane, G., și consilier juridic H. în care se arată că propunerea de sancționare cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nu este proporțională cu fapta identificată de comisia de cercetare disciplinară. Nici în acest punct de vedere întocmit de un consilier juridic nu se arată că fapta imputată în raportul de cercetare disciplinară nu este abatere disciplinară.

Contestația salariatului C. împotriva dispoziției de sancționare disciplinară a fost admisă prin sentința civilă nr. 431/9.04.2015 a Tribunalului Botoșani, definitivă prin decizia nr. 682/23.09.2015 a Curții de Apel Suceava. Analizând considerentele celor două hotărâri judecătorești se constată că în esență motivul anulării dispoziției emise de pârâtul apelant nu a fost faptul că sancțiunea aplicată nu este proporțională cu fapta săvârșită, ci că fapta imputată nu constituie abatere disciplinară, refuzul lui C. de a se conforma ordinului viceprimarului fiind justificat, contrar celor concluzionate în raportul de cercetare disciplinară.

Astfel cum s-a arătat, atragerea răspunderii patrimoniale a salariaților, și prin asimilare a primarilor care nu își desfășoară activitatea în baza unui contract de muncă, este condiționată de comiterea unei fapte ilicite în legătură cu serviciul, care poate consta fie într-o omisiune, neîndeplinirea unor atribuții de serviciu, fie într-o acțiune, îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în mod defectuos, necorespunzător.

Emiterea deciziei de sancționare s-a făcut de către pârâtul apelant în temeiul atribuțiilor legale, fapt necontestat. Prin urmare, trebuie analizat dacă acesta și-a îndeplinit atribuția de sancționare a salariatului C. în mod defectuos, cu încălcarea unor dispoziții legale. În speță, astfel cum s-a reținut, acesta a numit o comisie de cercetare disciplinară pentru efectuarea cercetării disciplinare, astfel cum prevedea legea. Decizia de sancționare s-a întemeiat pe raportul comisiei de cercetare care a stabilit că fapta salariatului este abatere disciplinară. Mai mult, punctele de vedere ale consilierului juridic și ale persoanei care îndeplinea atribuții de secretar al unității administrativ teritoriale, și care, potrivit art. 117 alin. 1 lit. a din Legea nr. 215/2001, avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului județean erau în sensul că fapta constituie abatere disciplinară și doar atrăgeau atenția asupra sancțiunii ce va fi aplicată.

Prin urmare, atât timp cât documentația care a stat la baza emiterii deciziei de sancționare de către pârâtul apelant era în sensul că fapta salariatului C. constituie abatere disciplinară și acesta trebuie sancționat, nu se poate aprecia că acesta și-a exercitat această prerogativă legală contrar prevederilor legale, în mod necorespunzător.

Faptul că instanța a admis ulterior contestația salariatului, apreciind că fapta acestuia nu constituie abatere disciplinară, nu este suficient pentru a se aprecia că fapta de emitere a acestei decizii este una ilicită, ci trebuie demonstrat că pârâtul și-a exercitat în mod abuziv funcția, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează procedura de sancționare disciplinară a salariaților ori că, deși din raportul de cercetare disciplinară rezulta că fapta nu constituie abatere disciplinară, totuși salariatul este sancționat, situație de fapt neincidentă în cauză de față.

Astfel, conflictul care a determinat sancționarea salariatului C. a fost între acesta și viceprimar, raportul comisiei de cercetare disciplinară pe baza căruia se aplica sancțiunea stabilea că fapta salariatului era abatere disciplinară și trebuie sancționată. Este real că prin referatul și punctul de vedere menționate anterior se atrăgea atenția asupra sancțiunii care ar trebui aplicată în raport de fapta comisă, însă, astfel cum s-a arătat mai sus, nu faptul că sancțiunea aplicată nu ar fi proporțională cu fapta comisă a determinat admiterea contestației salariatului ci că aceasta nu ar fi abatere disciplinară.

Contrar aprecierii primei instanțe, emiterea deciziei nu a fost rezultatul doar al acțiunii pârâtului, ci și a membrilor comisiei care au întocmit raportul de cercetare disciplinară. Fără emiterea acestui raport, nu se putea aplica sancțiunea disciplinară.

Curtea de apel mai constată că din prejudiciul pretins suma de 532 de lei reprezintă cheltuieli de judecată la plata cărora au fost obligați municipiul A. și Primarul municipiului A. prin decizia civilă nr. 168/10.06.2015 a Curții de Apel Suceava.

Prin această decizie s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de aceștia în calitate de recurenți împotriva unei încheieri de ședință a Tribunalului Botoșani prin care s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei. Nici reclamantul și nici prima instanță nu au arătat care este fapta ilicită a pârâtului apelant care ar fi determinat plata cheltuielilor de judecată către același salariat în acest litigiu. Simplul fapt că acea încheiere a fost pronunțată în litigiul privind contestația la decizia de sancționare disciplinară nu este suficient pentru a se aprecia că aceste cheltuieli din recurs au legătură cu fapta de a emite decizia de sancționare. Cheltuielile au fost acordate ca urmare a declarării unui recurs inadmisibil.

Întrucât condițiile pentru atragerea răspunderii civile patrimoniale a salariatului trebuie îndeplinite cumulativ, iar instanța de apel apreciază că nu s-a făcut dovada faptei ilicite a pârâtului apelant în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se constată că nu se mai impune analiza întrunirii celorlalte condiții (existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția).

Față de cele reținute, constatând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale în raport de situația de fapt expusă, în temeiul art. 480 alin. 1, 2 C.proc.civ., Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 476/14.05.2018 a Tribunalului Botoşani, în sensul că va respinge acţiunea ca nefondată.

Vor fi păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

Domenii speta

Spete similare