Acţiune în revendicare

DOSAR NR.  ***

ROMANIA

TRIBUNALUL BUCURESTI - SECTIA A V A CIVILA

Sentinţa civilă nr. ***

ŞEDINŢA  PUBLICĂ DE LA 10 martie 2017

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:

PRESEDINTE:  ***

GREFIER:  ***

Pe rol se află soluţionarea cauzei civile formulată de reclamantul  ***  având ca obiect „revendicare mobiliară - rejudecare”  în contradictoriu cu pârâtul  *** prin ***.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, la prima strigare a cauzei, a răspuns reclamantul prin avocat  *** cu împuternicire avocaţială aflată la dosar, lipsind pârâtul.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Tribunalul reţine că reclamantul s-a conformat dispoziţiilor date de către instanţă la termenul  anterior.

 Reclamantul, prin avocat depune la dosar o cerere în temeiul art. 132  C.proc.civ de majorarea câtimii obiectului în raport de concluziile raportului de expertiză efectuat de către expertul tehnic ***, la care se raliază, care a stabilit o valoare de 576.000 lei, motiv pentru care dacă instanţa apreciază necesar, solicită acordarea unui termen de judecată pentru timbrare în consecinţă. 

Tribunalul ia act de cererea precizatoare faţă de dispoziţiile art. 132 Crciv, în sensul majorării câtimii obiectului cererii la suma de 576.000 lei.

Pune în vedere reclamantului ca în termen de 15 zile să facă dovada suplimentării taxei de timbru faţă de dispoziţiile Legii nr. 146/1997, faţă de data investirii instanţei, a diferenţei de taxă de timbru pentru 75.000 lei, sub sancţiunea dării în debit, sens în care tribunalul apreciază că nu se impune amânarea cauzei şi acordă cuvântul asupra fondului.

Reclamantul, prin avocat solicită a se observa că acest proces este structurat pe două tipuri de coordonate, unele de natură juridică şi altele de natură factuală, dar cu relevanţă strict juridică. În ceea ce priveşte coordonatele juridice, este vorba despre faptul că a făcut dovada  calităţii de moştenitori ai proprietarilor vasului Jiul, justifică pe deplin calitatea de proprietar a epavei vasului; pe de altă parte, a făcut dovada faptului că vasul a fost rechiziţionat de statul Român prin Legea nr. 119/1948; este vorba despre o măsură abuzivă aplicată de regimul comunist de la 1945; a probat împrejurarea că la momentul la care s-a făcut naţionalizarea, vasul se afla în proprietatea statului în contextul în care fusese rechiziţionat în timpul celui de-al doilea  război mondial pentru a fi folosit de stat pe timp de război; probele administrare  în dosar au dovedit împrejurarea că vasul s-a scufundat în portul Pireu, astfel încât obiectul litigiului aşa cum a statuat şi ÎCCJ, obiectul cauzei îl reprezintă epava vasului Jiul; în mod evident aşa cum a dovedit, deţine calitatea de proprietar pe două treimi din epava vasului şi în raport de faptul că epava vasului nu a putut fi găsită, astfel cum ambii experţi în mod unanim au concluzionat pe baza demersurilor de natură tehnică şi ştiinţifică pe care le-au întreprins, se află situaţia în care poate solicita instanţei de judecată obligarea Statului Român la plata de despăgubiri reprezentând două treimi din epavă, şi se referă la raportul de expertiză efectuat de expert *** care a arătat foarte clar pe bază de calcul matematic că în condiţiile în care este o epavă care a stat pe fundul mărilor, s-a aplicat un indice de coroziune, valoarea despăgubirilor este de 576000 lei; fundamentul juridic la care se raportează este faptul pierderii posesiei navei care s-a produs într-un moment în care în vigoare erau dispoziţiile Vechiului Cod civil, astfel că în ceea ce priveşte revendicarea dispoziţiile legale în raport de care solicită revendicarea sunt fundamentul legal al despăgubirilor care i se cuvin se găsesc în răspunderea civilă delictuală, este vorba despre faptul că Statul Român a pierdut posesia bunului din culpa lui, astfel încât are dreptul la despăgubi; invocă dispoziţiile  art. 6 alin. 6 Ncpc; îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

 TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de *** reclamantul  ***  a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat acesta la restituirea în natură a cotei de 2/3 din vasul Jiul, iar în subsidiar acordarea despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a bunului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că bunul mobil a fost dobândit de numiții  ***  și  ***  de la vânzătorul Societatea de Navigație România prin contractul de vânzare cumpărare din ***1933. În temeiul contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de ***1939, dobânditorii persoane fizice au transmis dreptul de proprietate către  ***  și  *** , pentru ca, în baza L 119/1948 vasul să treacă în patrimoniul statului. Autorul  ***  a fost moștenit de către  *** , soție și fiicele  *** ,  ***  și  *** . După decesul lui  *** , averea sa succesorală este dobândită de fiicele *** ,  ***  și  *** .  ***  decedează la data de ***2000, fiind moștenită de sora sa  *** , reclamantul fiind moștenitorul acesteia din urmă. În raport de aceste transmiteri succesorale succesive, apreciează reclamantul că este moștenitor al cotei de 2/3 din bunul litigios. Învederează caracterul notoriu al preluărilor dreptului de proprietate facută de statul român în temeiul L 119/1948. Mai arată că, deși legea de reparație nr 10/2001 vizează exclusiv imobilele preluate în temeiul L 119/1948, caracterul abuziv al deposedării se perpetuează și în cazul bunurilor mobile.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art 563, art 566 C.civ.

În susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri. La termenul de judecată din data de 18.01.2013, tribunalul, în temeiul art 167 C.proc.civ a încuviințat acestuia proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică judiciară.

Prin precizarea formulată la termenul de judecată din data de 19.10.2012, reclamantul a învederat că după rechiziționarea vasului, a fost folosit în cel de-al doilea război mondial în susținerea efortului de război de către pârât. Mai arată că vasul a fost scufundat în apropierea portului Pireu, Grecia astfel cum rezultă din conținutul procesului verbal nr 2829/1941.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentința civilă nr ***/11.04.2014 pronunțată de Tribunalul București, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și astfel, respinsă cererea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul  a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de  *** / 1933 , Societatea Națională de Navigațiune Maritimă transmite către căpitanul  ***  dreptul de proprietate asupra vaporului Jiul (fila 8, dosarul civil nr ***). La data de *** 1939 este întocmit contractul de vânzare cumpărare în temeiul căruia bunul mobil mai sus menționat este transmis de vânzătorii  ***  și  ***  către cumpăratorii  ***  și  ***  (fila 9).

Potrivit mențiunilor certificatului nr ***/***1954 eliberat de Căpitania Portului Brăila, față de cererea de pensionare a comandantului  *** , vasul maritim Jiul, dobândit de acesta în anul 1939, a trecut în patrimoniul statului în baza L 119/1948, conform procesului verbal nr ***/***1948 (fila 11).

După decesul lui  ***  la data de ***1959, este întocmit certificatul de moștenitor nr ***/1960, fiind menționați în calitate de succesori legali  *** , soție și fiicele  *** ,  ***  și  *** .  ***  decedează, la rândul sau, la data de ***1966, lăsând ca moștenitoare pe cele trei fiice, *** ,  ***  și  *** . Conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr ***/***2000,  ***  este moștenită de sora sa,  *** , iar la decesul acesteia din urmă, moștenirea este culeasă de reclamantul  *** , legatar universal (filele 12-15 din dosar). Ca atare, față de conținutul acestor înscrisuri, se justifică în persoana reclamantului calitatea de moștenitor pentru cota de 2/3 din patrimoniul autorului inițial,  *** .

În ceea ce privește obiectul material al pretențiilor deduse judecății, a constatat tribunalul inconsecvența susținerilor reclamantului. Astfel, în cuprinsul cererii introductive de instanță, a arătat că vasul a fost naționalizat prin efectul L 119/1948. Potrivit mențiunilor procesului nr ***/***1941 întocmit de Căpitania Portului Brăila, vasul Jiul, încărcat cu mărfuri generale (alimente) s-a scufundat în data de 30.05.1941 în portul Pireu din cauza unor explozii ivite la un alt vapor ancorat la aceeași locație (fila 33-34). Cu toate acestea, prin nota precizatoare formulată la data de 19.10.2012, reclamantul învederează că vaporul a fost rechiziționat în temeiul L 119/1948, folosit de statul roman pentru susținerea celui de-al doilea război mondial, dar totuși scufundat în anul 1941. Prin ultima lămurire solicitată de instanță față de contrarietățile observate între susținerile părții și probele din dosar, reclamantul a arătat că vasul a fost folosit de statul român în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind scufundat în timp ce era folosit de către parat, iar epava naționalizată prin efectul L 119/1948 (fila 51). În condițiile în care vasul a fost scufundat în luna mai 1941 în timp ce era utilizat de proprietarul său,  ***  pentru transportul de alimente (dovada fiind procesul verbal nr ***/***1941), este imposibil ca același vapor să fi fost rechizițonat în fapt de către statul român în anul 1948 și folosit de acesta pe parcursul derulării celui de-al doilea război mondial, pentru ca ulterior să mai fie scufundat încă o dată.

Depășind maniera nediligentă în care reclamantul a înțeles să își gestioneze propria cauză, a reținut tribunalul că naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,  miniere și de transporturi făcută de statul român în temeiul L 119/1948 reprezintă o realitate. Iar, prin efectul acestui act normativ statul român a înțeles să dispună rechiziționarea chiar și a vaselor maritime sub pavilion românesc, scufundate în ape teritoriale străine, conform art 1 pct 73 din lege.

În atare condiții, reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în revendicare în natură, iar in subsidiar, prin echivalent, întemeiată pe drept comun, având ca finalitate recunoașterea dreptului de proprietate asupra cotei de 2/3 din vaporul Jiul.

Acțiunea în revendicare presupune cererea de restituire formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art 480 C.civ (din anul 1864)  stabilește că proprietatea este dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura și de a dispune de un bun în mod exclusiv și absolut. Noul cod civil, prin dispozițiile art 555 a dat o definire completă celui mai important drept real, respectiv dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. Îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural  în justiţie pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru obţinerea restituirii în natură, nu  există.

Așa cum s-a reținut mai sus, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar. Așadar, fără a avea o consacrare expresă legislativă pe tărâmul codului civil din anul 1864 (incident în cauză), analizarea acestei cereri presupune verificarea condițiilor statuate în doctrină, actualmente și în noul cod civil, respectiv art 563 alin 1. Pentru că, în pofida opiniei reclamantului, față de dispozițiile art 6 alin 2 C.civ, dat fiind că deposedarea a intervenit anterior anului 2011 (intrarea în vigoare a codului civil), efectele juridice decurgând din această împrejurare sunt guvernate de legea în vigoare la data săvârșirii faptului juridic.

Însă, independent de reglementarea normativă, dreptul de proprietate și implicit modul în care acesta poate fi apărat, pot fi exercitate în limitele stabilite de lege. Cu privire la acest aspect, chiar prevederile art 563 alin 2 C.civ, citate de reclamant cuprind posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare în mod imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care legea dispune altfel. Or, în această materie, legea chiar dispune altfel.

Potrivit art 948 alin 1 C.com astfel cum a fost amendat prin L 71/2011, acțiunea în revendicarea proprietății unui vas se prescrie prin trecere de 10 ani. Termenul special de prescripție era deopotrivă inserat în cuprinsul dispozițiilor codului comercial intrat în vigoare la data de 1.12.1990, precum și în cuprinsul prevederilor art 948 din codul comercial publicat la data de 27.06.1997. Și, cum a arătat instanța în ședință publică, deși faptul deposedării se situează mult anterior anului 1990, începutul termenului de prescripție va fi localizat după căderea regimului comunist, acesta fiind cel mai favorabil reclamantului. Or, rezultă cu evidență că față de data promovării prezentei cereri, dreptul de a exercita acțiunea în revendicarea unui vas este prescris.

Prescripția apare ca o sancțiune a subiectului care stă în pasivitate, constând în stingerea dreptului de a promova acțiunea și implicit de a obține executarea obligației. Prin urmare, ultima dată când dreptul reclamantului ar fi fost actual se situează în decembrie 2000, cel mai favorabil, calculat de la data reintrării în vigoare a codului comercial. De asemenea, a avut în vedere tribunalul că reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului de prescripție.

Cu privire la susținerile reclamantului din cadrul concluziilor scrise (deși atașate dosarului după pronunțare), în sensul că textul citat ar viza o prescripție achizitivă, a lămurit tribunalul că într-adevăr norma legală, în integralitatea ei cuprinde deopotrivă dispoziții privind prescripția achizitivă și prescripția extinctivă. Însă, primul alineat vizează cu certitudine prescripția extinctivă. Însăși formularea legiuitorului nu permite altă interpretare-acțiunea în revendicarea proprietății se prescrie în termen de 10 ani, adică, mai clar dreptul de a promova acțiunea în revendicarea proprietății unui vas se prescrie extinctiv în termen de 10 ani. Dacă am interpreta dispozițiile art 948 alin 1 teza întâi C.com în sensul sugerat de reclamant, s-ar ajunge la nonsensul prin care cel care este proprietar și deci poate exercita acțiunea în revendicare, ar putea să uzucapeze același bun. Reclamantul ar trebui să cunoască faptul că revendicarea și uzucapiunea (de lungă sau scurtă durată) nu pot fi compatibile și nici alternative. Cerințele legale pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare sunt altele, total diferite, decât cele pentru prescripția achizitiva. De altfel, aceasta din urmă poate fi uzitată pentru paralizarea acțiunii în revendicare, ca un mijloc de apărare. Așadar, natura lor juridică este diametral opusă.

În concluzie, termenul de 10 ani inserat în cuprinsul primului alineat al art 948 C.com este unul de prescripție extinctivă reprezentând o excepție de la principiul imprescriptibilității acțiunilor reale întemeiate pe dreptul de proprietate. (Marian Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed.Rosetti 2004, Capitolul IV, Secțiunea a III-a, Termenele speciale de prescripție extinctivă, punctul 2, supra 302, punctul 1, pagina 486).

Pentru aceste considerente, a constatat că pretenția principală-restituirea bunului mobil în natură, este formulată cu depășirea termenului de prescripție extinctiv pentru exercitarea dreptului la acțiune.

Aceeați sancțiune a operat și în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, obligarea pârâtului la despăgubiri egale cu valoarea de circulație a cotei de 2/3 din vasul Jiul, în realitate aceasta fiind o veritabilă acțiune în pretenții. Față de natura sa juridică și caracterul subsidiar, cel mai favorabil reclamantului este calcularea unui termen de prescripție prin raportare și în interdependență cu cererea principală. Însă, indiferent de aplicarea termenului general de prescripție în ceea ce privește drepturile de creanță-3 ani, ori de aplicarea termenului special, în considerarea posibilității reglementate normativ în cuprinsul art 566 alin 1 C.civ, dar recunoscută jurisprudențial și anterior anului 2011 (potrivit cu care în situația imposibilității restituirii în natură a bunului din culpa pârâtului ori dacă a fost înstrăinat, acesta va putea fi obligat la despăgubiri), dreptul rămâne prescris. Întrucât acțiunea în revendicare este promovată după depășirea termenului special de prescripție de 10 ani.

În consecință, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea, în integralitatea sa.

Prin decizia civilă nr ***/2.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București,  a fost respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr ***/13.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamant, casată decizia civilă nr ***/2.12.2014, admis apelul și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

Astfel, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 29.06.2015 sub nr  ***.

La termenul de judecată din data de 16.10.2015, tribunalul a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, lucrarea fiind atașată la dosarul cauzei.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:

Este necesar a fi lămurite limitele învestirii instanței în raport de decizia de casare nr ***/13.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care vizează sentința civilă nr ***/11.04.2014 în ansamblul ei. Cu toate acestea, parte din considerentele deja statuate în primul ciclu procesual de către acest tribunal sunt intrate în efectul autorității lucrului judecat dat fiind că nu au făcut obiectul căilor de atac exercitate și, implicit nici al analizei instanțelor de control judiciar. Ca atare, reținerile tribunalului privind calitatea reclamantului de moștenitor al proprietarului inițial al obiectului litigios, ca și actul normativ incident raporturilor juridice de față nu vor mai fi repuse în discuție, fiind fără îndoială deja trasate și lămurite, observând și prevederile art 315 C.proc.civ.

Cum s-a arătat deja, acțiunea în revendicare presupune cererea de restituire formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art 480 C.civ (din anul 1864)  stabilește că proprietatea este dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura și de a dispune de un bun în mod exclusiv și absolut. Noul cod civil, prin dispozițiile art 555 a dat o definire completă celui mai important drept real, respectiv dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. Îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural  în justiţie pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru obţinerea restituirii în natură, nu  există.

Așa cum s-a reținut mai sus, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar. Așadar, fără a avea o consacrare expresă legislativă pe tărâmul codului civil din anul 1864 (incident în cauză), analizarea acestei cereri presupune verificarea condițiilor statuate în doctrină, actualmente și în noul cod civil, respectiv art 563 alin 1. Aşadar, cu o consacrare expresă legislativă reală, aceasta este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului, redobândirea posesiei fiind doar un efect accesoriu al acestei acţiuni. Mai concis, acțiunea în revendicare privește soluționarea unui conflict între părți asupra dreptului de proprietate. Drept urmare, prima condiție ce se cere a fi analizată este cea referitoare la probarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat, potrivit principiului actori incumbit probatio. În cauza de față, această probă este realizată, conform mențiunilor înscrisurilor translative de proprietate.

Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental, prevăzându-se că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Acest drept fundamental este prevăzut şi în art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale : „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale...”. Demersul de faţă trebuie să aibă în vedere şi art. 41 din Constituţia României şi art. 1 din primul protocol adiţional la convenţia menţionată, privind dreptul fundamental la proprietate şi respectul bunurilor, precum şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituţiei României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaţionale, în caz de conflict având prioritate norma internaţională.

 Cu toate acestea, fără a nega dreptul de proprietate probat a fi existat în patrimoniul autorilor reclamantului, tribunalul va statua asupra netemeiniciei cererii.

Revenind la coordonatele factuale despre care amintea reclamantul, este de necontestat că împrejurarea scufundării vasului a avut loc în anul 1941. Potrivit mențiunilor procesului nr ***/***.1941 întocmit de Căpitania Portului Brăila, vasul Jiul, încărcat cu mărfuri generale (alimente) s-a scufundat în data de 30.05.1941 în portul Pireu din cauza unor explozii ivite la un alt vapor ancorat la aceeași locație (fila 33-34, dosarul civil nr  *** ). Aceeași chestiune este reluată de instanța de apel în cuprinsul deciziei civile nr  *** , nefăcând obiectul criticilor din recurs. Așadar, și această statuare reprezintă un argument intrat în efectul autorității lucrului judecat, orice opinie în alt sens fiind de neprimit.

Actul normativ care a justificat intrarea epavei în patrimoniul statului român a fost publicat în Monitorul Oficial din data de 11.06.1948. Prin urmare, scufundarea vasului s-a realizat în timpul când acesta se afla în proprietatea autorului reclamantului. Scufundarea reprezintă o împrejurarea excepțională care echivalează cu o pierire fortuită a bunului. Or, riscul pierii fortuite, în mod obișnuit este suportat de proprietarul bunului. În concluzie, de la momentul scufundării până la momentul intrării în vigoare a legii de naționalizare  a epavei, este evident că statul român nu poate fi ținut răspunzător. Or, în această perioadă, proprietarul bunului nu a realizat vreun demers în vederea ridicării epavei.

Sunt necesare aceste distincții în raport de faptul că, observând concluziile raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, precum și cele ale lucrării realizate de expertul parte al reclamantului, deopotrivă în primul ciclu procesual, dar și poziția părții, este evidentă soluția în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a epavei, aceasta fiind imposibil de identificat în materialitatea sa. Sens în care, rămâne de analizat în ce măsură s-ar putea naște în patrimoniul reclamantului dreptul la eventuale despăgubiri pentru pierirea bunului din culpa pârâtului.

Cum arătam mai sus, cel puțin până la momentul intrării în vigoare a legii de naționalizare, dreptul de proprietate s-a aflat în patrimoniul autorului reclamantului, astfel că orice culpă nu poate fi stabilită decât în sarcina acestuia din urmă.

Revenind la prevederile L 119/1948, potrivit art 10, la predarea întreprinderii se încheie un proces verbal, la care se vor alătura copii de pe inventar și bilanț. Un exemplar al procesului verbal se va înmâna vechiului proprietar. Mai mult, în temeiul art 11 din L 119/1948, statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate. Nici un alt text din legea cadru nu exceptează aplicarea acestor dispoziții și vaselor românești scufundate în ape teritoriale străine, conform art 1 pct 73. În cauză, reclamantul nu a făcut dovada în sensul celor indicate.

De asemenea, sunt de menționat prevederile art 1 alin 8 rap la art 6 și art 8 L 119/1948, potrivit cu care bunurile naționalizate vor fi administrate de ministerele în al căror domeniu de preocupare intră obiectul întreprinderii naționalizate. Or, despre măsura naționalizării epavei vasului Jiul nu este identificată nicio înregistrare în registrele vreunui autorități publice. Și, în acest context, nefiind realmente dovedită preluarea, este de natura evidenței că nici cea de-a doua condiție ce se cere a fi verificată în cadrul acțiunii în revendicare, respectiv posesia exercitată de pârâtul neproprietar, nu poate fi probată. Și, pentru a răspunde argumentului reclamantului vizând paralela cu L 10/2001, lămurește tribunalul că nici în materia imobilelor, preluarea abuzivă nu este prezumată, întotdeauna notificatorul având a face dovada actului de preluare.

Însă, chiar de am depăși aceste argumente, acceptând teza avansată de reclamant în sensul notorietății măsurii față de realitățile vremurilor, rămâne nedovedită culpa pârâtului în pieirea bunului. Pentru că doar aceasta este ipoteza care ar permite obligarea sa la plata unor despăgubiri adevăratului proprietar. Întregul raționament juridic se bazează pe susținerea vizând temeinicia acțiunii față de efectul naționalizării. Însă, acțiunea de revendicare de drept comun nu poate fi primită în lipsa probelor. Or, în dreptul civil român, în materia delictului civil, culpa nu este prezumată. Este de amintit aici și conduita nediligentă a adevăratului proprietar care, deși a cunoscut scufundarea în anul 1941, nu întreprinde absolut nici un demers în vederea recuperării ori conservării bunului.

Deci, pentru a fi admisibilă cererea în despăgubiri, ar trebui să existe culpa pârâtului în pieirea vasului deja scufundat. Pentru că, astfel cum noul cod civil a lămurit, în lipsa culpei, despăgubirile nu sunt datorate in ipoteza pieirii bunului.

Apreciează tribunalul că legiuitorul nu a intenționat să ofere categoriei de persoane în care s-ar situa și reclamantul posibilitatea obținerii unor despăgubiri pe această cale tocmai în considerarea prevederilor Capitolului 4 al L 119/1948. Astfel, în materia imobilelor, după confruntarea cu o practică judiciară neunitară, a legiferat prin edictarea L 10/2001. Or, bunurile mobile, cum este cel litigios nu fac obiectul vreunei legi speciale de reparație. Însă, opinează tribunalul că această conduită a legiuitorului nu este una omisivă, ci una intenționată, în considerarea dreptului la despăgubiri oferit deja prin L 119/1948.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Cât privește măsura privind achitarea taxei de timbru în completare, tribunalul apreciază că nu se impune față de valoarea pecuniară a obiectului judecății (576000 lei) raportat la cota din dreptul de proprietate pretinsă de reclamant (384000 lei) și cuantumul taxei de timbru deja achitată în primul ciclu procesual (9111 lei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea precizată de reclamantul  *** , cu domiciliul procesual ales la ***, cu sediul în București ***, în contradictoriu cu pârâtul  *** ,  cu sediul în București ***, ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10.03.2017.

PREŞEDINTE,  GREFIER,

 *** ***

Red.jud.***/11.04.2017

Domenii speta

Spete similare