Natura juridică a notificării de preaviz și posibilitatea contestării acesteia în instanță

Natura juridică a notificării de preaviz și posibilitatea contestării acesteia în instanță

Împrejurarea că notificările de preaviz cuprind elementele unei decizii de concediere, respectiv motivele care determină concedierea, durata preavizului ori menţiunea că angajatorul nu dispune de locuri de muncă nu le schimbă natura juridică şi nu face posibilă calificarea lor ca decizii de concediere.

Cum încetarea contractului individual de muncă s-a produs ca efect al deciziei de concediere, iar nu prin notificarea de preaviz, se reţine că aceasta din urmă – act premergător fără consecinţe asupra raportului de muncă – nu poate forma ea însăşi, independent de decizia de concediere, obiectul cenzurii instanței. Aşa fiind, este corectă soluţia de admitere a excepţiei  inadmisibilităţii capetelor de cerere ale contestaţiei privind anularea notificărilor de preaviz.

(Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 815 din data de 21 februarie 2018)

Prin sentinţa civilă nr. 645/01.02.2017, pronunţată în dosarul nr. …/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis, în parte, contestaţia completată formulată de contestatoarea C.D.E., în contradictoriu cu intimata V.P S.R.L.; a anulat decizia nr. 547/30.05.2016 emisă de intimată, a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia şi postul deţinut anterior concedierii; a obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă; a respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune morale, ca neîntemeiat; a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat parţial).

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Între părţile s-au stabilit raporturi de muncă, începând cu data 08.09.2014, iniţial pe o perioadă determinată de 3 luni, iar mai apoi pe perioadă nedeterminată, contestatoarea ocupând funcţia de „reprezentant medical” în cadrul societăţii intimate, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 353/26.08.2014 şi actul adiţional nr. 01 din 07.12.2014.

La datele de 05.04.2016, 7.04.2016 şi 21.04.2016 intimata a emis notificările de preaviz, comunicate contestatoarei, prin care îi aduce la cunoştinţă că s-a decis desfiinţarea postului său de reprezentant medical pe zona Dolj, Gorj, Olt şi Mehedinţi şi că, începând cu data de 26.04.2016, începe să curgă termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare. Totodată, prin decizia nr. 216/21.04.2016 s-a decis revocarea preavizelor nr. 403/05.04.2016 şi 411/07.04.2016, comunicate anterior.

Prin decizia nr. 547 din 30.05.2016, emisă de intimată, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă încheiat între părţi, începând cu data de 31.05.2016, în temeiul art. 65 alin. (1) C.mun.

Sesizat cu contestaţia împotriva deciziei de concediere, Tribunalul a verificat dacă aceasta îndeplineşte condiţiile imperative de formă prevăzute de art. 76 C.mun. sub sancţiunea nulităţii absolute, precum şi dacă desfiinţarea locului de muncă a respectat cerinţele prevăzute de art. 65 C.mun., pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

S-a reţinut că decizia este motivată, fiind indicate în actul de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei raţiunile avute în vedere de angajator la luarea măsurii desfiinţării locului de muncă al acesteia, existând suficiente elemente pe baza cărora să se poată verifica temeinicia măsurii luate de intimată. Astfel, în preambulul deciziei, au fost indicate drept motive ale desfiinţării locului de muncă al contestatoarei următoarele: pierderea, începând cu data de 31.12.2015, a celui mai important contract comercial al companiei cu furnizorul pentru produsele H. care a reprezentat, în ultimii ani între 50% şi 35% din vânzările firmei, fapt ce va conduce la o scădere a vânzărilor pe anul 2016 cu 30 – 35%; necesitatea adoptării unor măsuri urgente care să asigure reducerea cheltuielilor şi încadrarea acestora în veniturile estimate a fi încasate în următoarele 12 luni, necesitatea adoptării măsurii concedierii individuale pentru motive care nu ţin de persoana salariatului şi desfiinţarea postului de reprezentant medical, ocupat de doamna C.D.E..

Este îndeplinită şi condiţia indicării în cuprinsul deciziei de concediere şi acordării duratei preavizului, de 20 de zile lucrătoare, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei de concediere, aceasta a fost verificată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 65 alin. (1) C.mun..

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului, evidenţiată în statul de funcţii şi organigramă şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării. Desfiinţarea locului de muncă nu este efectivă în cazul în care postul nu este definitiv desfiinţat, deoarece concedierea este urmată, la scurt timp, de reînfiinţarea postului sau în cazul schimbării denumirii postului.

În speţă, intimata, căreia îi revenea sarcina probei, potrivit art. 272 C.mun., nu a dovedit dincolo de orice dubiu caracterul efectiv al desfiinţării postului contestatoarei.

Astfel, s-au depus la dosar organigrame din anul 2011 şi din anul 2013, anterior angajării contestatoarei, organigrame de la 05.04.2016 (data emiterii primului preaviz) şi de la 31.05.2016 (data concedierii). Se observă că lipsesc organigrama şi statul de funcţii, valabile anterior concedierii contestatoarei, precum şi că o parte dintre organigrame nu sunt însoţite de state de funcţii nominale.

S-a reţinut totodată că, deşi intimata susţine că salariata contestatoare era angajată pe postul de reprezentant medical pentru zona Sud, subzona Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, din contractul individual de muncă, actul adiţional sau fişa postului salariatei, nu rezultă acest lucru.

Deopotrivă, intimata nu a dovedit nici cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă a contestatoarei.

Pe de o parte, se observă că măsura desfiinţării postului contestatoarei nu a fost luată de angajator pe baza unui plan temeinic susţinut de date reale şi previziuni concrete, iar pe de altă parte că a fost un act singular, neînsoţit de alte măsuri similare.

Or, în acest context, având în vedere dimensiunea personalului societăţii, numărul mare de posturi de reprezentanţi medicali şi cifra de afaceri, motivul invocat drept temei al desfiinţării postului contestatoarei nu este plauzibil.

Mai mult, din e-mailul având ca subiect „Mesaj Oficial H.” rezultă că societatea cunoştea cu certitudine la data de 22.10.2015 faptul că, începând cu data de 01.01.2016, brandul H. nu se va mai număra printre cele ale portofoliului V.P, astfel încât desfiinţarea, şase luni mai târziu, a unui singur post de reprezentant medical, ca urmare a reducerii vânzărilor cauzate de încetarea colaborării cu acest brand, apare ca neavând o cauză serioasă.

Faptul că motivul desfiinţării postului contestatoarei (necesităţile economice) nu este unul real este dovedit şi de situaţia Revisal, de unde rezultă că, imediat după concedierea contestatoarei, au fost făcute noi angajări, inclusiv pentru funcţia de reprezentant medical. Astfel, la data de 06.05.2016, intimata a încheiat contractul individual de muncă nr.407/06.05.2016 cu B.I.L., iar la data de 29.02.2016, ulterior încheierii colaborării cu H., s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 403/2016 cu C.P.D..

Faţă de cele expuse, având în vedere şi corespondenţa electronică din perioada noiembrie 2015 – februarie 2016 din care rezultă că superiorul direct al contestatoarei, E.C., nu era mulţumit de performanţele acesteia, precum şi fişa de evaluare a contestatoarei pe trimestrul IV al anului 2015, întocmită la data de 10.02.2016, în cuprinsul căreia s-a reţinut realizarea targetului în proporţie de 56%, instanţa a apreciat că, în speţă, motivul real al concedierii ţine de persoana salariatului, iar cauza invocată de societate pentru desfiinţarea postului acesteia, în temeiul art. 65 Codul muncii, nu este una reală şi serioasă.

În baza dispoziţiilor art. 80 Codul muncii a fost obligată intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă iar în temeiul art. 80 alin. (2) Codul muncii, a fost admisă solicitarea contestatoarei de obligare a intimatei să o reintegreze în funcţia şi postul deţinut anterior concedierii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere, având ca obiect obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 5000 lei, instanţa a reţinut că, potrivit art. 253 alin. (1) Codul muncii „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpă angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

Fapta intimatei de a emite o decizie de concediere nu poate atrage automat, prin ea însăşi, obligarea să la plata daunelor morale în favoarea salariatului. Simplă afirmaţie a contestatoarei în sensul că a suferit un prejudiciu moral fără a-l dovedi, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, printr-unul din mijloacele de probă admise de lege, nu este suficientă pentru a atrage răspunderea patrimonială a intimatei pentru prejudiciu moral.

Pentru aceste considerente, apreciind că prejudiciul moral constând în sentimentul de frustrare inerent oricărei măsuri de concediere este acoperit prin anularea deciziei şi repunerea angajatei în situaţia anterioară, cu acordarea retroactiv a tuturor drepturilor de care a fost lipsită, instanţa a respins pretenţiile privind daunele morale, ca neîntemeiate.

În temeiul art. 453 C.pr.civ., având în vedere solicitarea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată şi admiterea în parte a acţiunii şi culpa intimatei, instanţa a obligat-o pe aceasta din urmă la plata către contestatoare a sumei de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat parţial), dovedit cu extrasele de cont depuse la dosar.

Împotriva acestei soluţii, au a declarat apel motivat, în termenul legal, ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului său, apelanta C.D.E., a arătat, în esenţă, următoarele:

Conform prevederilor art. 22 C.pr.civ., a solicitat instanţei de fond să califice actele denumite în mod greşit de angajator drept preaviz de concediere, ele fiind în realitate veritabile decizii de concediere.

Prevederile Codului muncii statuează că decizia de concediere trebuie să cuprindă durata preavizului, de unde reiese că preavizul se acordă prin decizia de concediere.

În concret, înscrisurile înregistrate la societate sub nr. 403/05.04.2016, 411/07.04.2016 şi 215/21.04.2016 reprezintă decizii de încetare a raporturilor de muncă, având conţinutul specific unei astfel de decizii, şi nu doar adrese de comunicare a preavizului. Drept urmare, a solicitat instanţei de fond să înlăture apărarea pârâtei potrivit cu care nu a fost emisă o decizie de încetare a raporturilor de muncă decât prin Decizia de concediere nr. 547/30.05.2016, atâta timp cât s-a hotărât deja desfiinţarea locului de muncă ocupat de reclamantă, iar aceasta a fost încunoştinţată cu actele mai sus menţionate că, începând cu 05.05.2016, 10.05.2016 şi 26.05.2016 îi încetează contractul de muncă.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 547/30.05.2016, a arătat că este nelegală şi netemeinică, întrucât nu întruneşte condiţiile cerute de lege, respectiv ca încetarea contractului individual de muncă să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia şi desfiinţarea postului să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Adevăratul motiv al concedierii a fost reprezentat de relaţia salariatei cu şefa sa directă care era foarte nemulţumită de activitatea sa, întocmind evaluări tot mai proaste în ceea ce o priveşte. În plus, din cele 98 de posturi menţionate de către intimata în organigramă, doar postul ocupat de reclamantă a fost desfiinţat, cu toate că a invocat dificultăţi financiare determinate de încetarea colaborării din 01.01.2016 cu furnizorul produselor H., dar a oferit acesteia în mod constant bonusuri de performanţă, chiar după această dată.

Prin întâmpinare, societatea se apără susţinând că, din raportul economico – financiar, rezultă că, începând cu anul 2011, trendul ponderii produselor H. era descrescător. Acesta a ajuns la o cotă de 35,6% în perioada 2015, de la un procent de 47% în 2011, ceea ce nu 1-a împiedicat însă pe angajator să încheie cu apelanta un contract de muncă în anul 2014.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că preavizul nr. 403/05.04.2016 a fost comunicat reclamantei. În realitate, acesta nu a fost comunicat niciodată acesteia, ci dimpotrivă, intimata a emis un nou preaviz cu nr. 411/07.04.2016, pe care i l-a comunicat prin intermediul executorului judecătoresc.

Instanţa de fond a respins proba cu un martor, singura cu care reclamanta putea proba modul în care i-a fost afectată viaţa şi psihicul de măsura concedierii luată în mod nelegal şi netemeinic de intimata V.P. S.R.L. Aceasta a condus la respingerea capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 lei, având drept consecinţă obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.300 lei, reprezentând onorariu avocat parţial. Mai mult, instanţa de fond îşi motivează decizia tocmai prin lipsa probelor apte a dovedi că reclamanta a suferit un prejudiciu moral semnificativ.

Totodată, prin încheierea din 14.12.2016 instanţa a admis proba cu înscrisuri, însă, fără a ţine cont de faptul că în materia dreptului muncii sarcina probei revine angajatorului (art.272 C.mun.), a respins solicitarea reclamantei de a obliga intimata la depunerea contractului colectiv de muncă, din cuprinsul căruia ar fi putut rezulta drepturi pe care reclamanta le-ar fi avut la concediere şi care nu i-au fost respectate.

Pentru toate aceste considerente, solicită să se dispună admiterea prezentului apel şi, pe cale de consecinţă, să se dispună admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată, respectiv să se constate, în principal, nelegalitatea şi netemeinicia măsurii concedierii dispuse de intimata V.P. S.R.L. în data de 07.04.2017, iar în subsidiar, în data de 30.05.2017, să se dispună obligarea intimatei la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, obligarea intimatei la plata de daune morale în cuantum de 5.000 lei şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin apelul declarat, apelanta V.P. S.R.L. a solicitat să se aprecieze legalitatea şi temeinicia poziţiei sale procesuale şi să se dispună: 1. Admiterea prezentei căi de atac ca fiind legală şi temeinică; 2. Schimbarea în tot a sentinţei, date fiind cauzele de nelegalitate şi netemeinicie de care este afectată.

Pe fondul cauzei, reţinând cauza spre soluţionare, să se dispună: 1. În principal, respingerea contestaţiei ca fiind inadmisibilă; 1.2. În subsidiar, respingerea contestaţiei ca fiind nelegală şi neîntemeiată, fiind rezultatul unei eronate aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale la situaţia concretă dedusă judecaţii; 1.3. Menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei nr. 547/30.05.2016 prin intermediul căreia s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 353/26.08.2014 al contestatoarei; 1.4. Obligarea reclamantei-contestatoare la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată avansate de către intimată în vederea desfăşurării prezentei proceduri judiciare, inclusiv a cheltuielilor ocazionate de plata onorariului de avocat către reprezentantul său convenţional.

În motivarea apelului, aceasta a arătat, în esenţă, următoarele:

Argumentele primei instanţe vin să acrediteze opinia potrivit căreia concedierea nu ar fi una efectivă. Or, în cauză, nu sunt  întrunite elementele concrete care pot conduce la o astfel de concluzie.

Opinia magistratului este criticabilă nu numai prin prisma caracterului superficial al studierii documentelor de la dosarul cauzei, dar şi prin prisma caracterului sumar al analizei şi înţelegerii în profunzime a situaţiei juridice deduse judecăţii, întrucât nu se observă faptul că niciodată la nivelul societăţii intimate nu s-a practicat o procedură de disponibilizare a personalului, prin disimularea unor concedieri, pe calea schimbării denumirii postului sau a transferului de atribuţii către un alt angajat.

Măsura desfiinţării postului din structura societăţii a fost reală, acesta nemaifigurând în noua organigramă şi în statele de funcţii, ulterior emiterii deciziei de concedierii.

În mod greşit se reţine că intimata nu ar fi depus la dosarul cauzei organigramele anterioare angajării contestatoarei, deşi face menţiune despre faptul că s-au depus organigramele aferente anului 2011 şi anului 2013, precum şi cea din data de 31.05.2016, ulterioară momentului concedierii contestatoarei, omiţând să observe şi faptul  că, în cuprinsul Contractului de muncă încheiat şi înregistrat sub nr. 353/26.08.2014 în registrul de evidenta a salariaţilor se menţionează la pct. C 2 "în lipsa unui loc de muncă fix salariatul va desfăşura activitatea astfel: pe teren" pentru că în Fişa postului să se menţioneze la pct. 5: Punct de lucru - Craiova. De altfel, în cuprinsul contestaţiei formulate, însăşi contestatoarea arată că şi-a desfăşurat activitatea în zona Sud, în subzona judeţelor Old, Dolj, Gorj şi Mehedinţi, având în atribuţii prezentarea şi monitorizarea comercializării produselor farmaceutice în judeţele sus-menţionate, situaţie de altfel demonstrată şi din împrejurările concrete ale cauzei.

Din structura organigramei şi prin raportare la extrasul Revisal se observă fără putinţă de tăgadă că postul aferent zonei doamnei C.D.S (Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi) nu a fost ocupat, iar numărul total al reprezentanţilor medicali a scăzut cu 3 persoane (de la 10 la 7 persoane). În acest sens a anexat în scop probatoriu extras din Registrul Salariaţi privind reprezentanţii medicali pe zona Sud (integral) aferent anilor 2015 şi 2016, dar şi secvenţial, la momente diferite, în prezent, respectiv la momentul emiterii deciziei de concediere individuală, aceşti angajaţi fiind identificaţi cu nr. matricol pentru a se putea observa corespondenta cu numărul aferent fiecărui angajat al societăţii, aşa cum apare in integrum în Registrul Salariaţilor Revisal al societăţii şi pentru o mai facilă coroborare şi observare cu structura organigramei. Aceştia figurează/figurau la poziţia cu nr. 9, 22, 42, 47, 69, 73, 82, 109, 162, 176, 208, 209, 211, 227, 238, 242 cu indicarea fiecăruia în parte a situaţiei contractului/raportului de muncă, ca fiind în vigoare (activ) sau nemaifiind în vigoare (inactiv).

Pe lângă această imagine de ansamblu a tuturor salariaţilor pe zona Sud a învederat situaţia salariaţilor şi a posturilor, în luna mai 2016 (moment la care era angajată contestatoarea şi exista postul în societate, dna C.D.E. figurând la poziţia cu nr. 42 în REVISAL), dar şi în luna decembrie 2016. Astfel, în luna mai existau 10 posturi aferente zonei Sud (incluzând toate subzonele) acestea figurând la poziţia din Revisal cu nr. M2, 47, 69,73,109,176,208,211, 242.

Scăderea numărului posturilor este evidentă, analizând situaţia actuală din organigramă în paralel cu cea din Revisal, a aceloraşi angajaţi pe zona Sud, unde în prezent numărul acestora s-a redus la 7 (a se vedea acelaşi extras din Registru Salariaţi) unde aceştia pot fi identificaţi prin corespondenţa cu nr. matricol şi poziţiile din Revisal la nr. 9, 73, 109, 176, 208, 211, 227.

Procesul de diminuare a posturilor aferent zonei în cauză a început chiar anterior momentului emiterii deciziei individuale de concediere care a privit-o pe contestatoare şi a continuat până în prezent; practic, de la un număr de 15 posturi angajaţi, în prezent regăsindu-se doar 7, fiind evidentă desfiinţarea efectivă a acestor posturi, simpla comparare a poziţiei de atunci în organigramă/Revisal faţă de actuala situaţie din cuprinsul aceloraşi documente, demonstrând fără putinţa de tăgadă că acest proces de reorganizare şi restructurare a societăţii, fundamentat pe situaţia economică şi grefată pe analizarea rezultatelor fiecărei zone de activitate care alcătuieşte structura posturilor societăţii, a fost unul real, efectiv şi serios.

În speţă, în susţinerea caracterului obiectiv şi serios al desfiinţării locului de muncă ocupat de contestatoare se invocă de către angajator necesitatea reducerii cheltuielilor şi încadrarea în veniturile estimate ca urmare a pierderii, începând cu data de 31.12.2015, a celui mai important contract comercial al companiei cu furnizorul pentru produsele H. care a reprezentat, în ultimii ani, între 50% şi 35% din vânzările firmei, fapt ce va conduce la scăderea vânzărilor pe anul 2016 cu 30% - 35%.

În concret, în perioada anilor 2014 - 2016, aşa cum a arătat şi în cuprinsul întâmpinării şi al concluziilor scrise existente la dosarul cauzei, dar cum se poate evidenţia şi din cuprinsul probatoriului existent (situaţiile financiare aferente anilor 2014 - 2016) încasările aferente vânzărilor s-au diminuat în ceea ce priveşte produsele H. de la 50% (anul 2014) la 35% (anul 2016) ceea ce a atras importante pierderi societăţii, fiind absolut necesar să se procedeze la o restructurare a activităţii prin efectuarea reducerilor de personal în sectoarele mai puţin eficiente (cu cele mai mici vânzări fără a se aduce în discuţie vreo culpă în executarea obligaţiilor profesionale ale angajaţilor, iar analiza pe zone a demonstrat caracterul scăzut neperformant al zonei Sud unde responsabilă era contestatoarea pe postul ocupat de aceasta).

Concedierea a survenit exact în momentul în care se impunea efectuarea unei reduceri de personal, cu atât mai mult cu cât desfiinţarea postului contestatoarei nu a fost o măsură singulară, în cadrul societăţii operand până la 16 astfel de concedieri, întemeiate tot pe necesitatea eliminării pierderilor financiare şi redresării activităţii societăţii ca urmare a reducerii nivelului vânzărilor (şi implicit al încasărilor) datorate dificultăţilor economice şi diminuării activităţii prin raportare la încetarea relaţiilor comerciale cu furnizorul principal de produse farmaceutice, H..

Astfel cum a arătat şi în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei, doamna B.I.L. a fost angajată la data de 06.05.2016, anterior momentului desfiinţării postului contestatoarei C.D.E., şi nu ulterior, având ca zona arondate Argeş şi Dâmboviţa şi nu zona în care activa contestatoarea, iar doamna I.A.M. a fost angajată la data de 30.12.2015, anul anterior emiterii deciziei de concediere individuală contestată în cauză, fiind arondată în zona Sibiu, Vâlcea şi nu în zona Dolj. Aşadar, nu ne aflăm în faţa unei identităţi de post şi nici în faţa unei situaţii de angajări ulterioare momentului emiterii deciziei individuale, aşa cum încearcă să demonstreze, contrar realităţii, contestatoarea.

Necesitatea de reducere a numărului de angajaţi era o măsură stringentă pentru a se putea obţine redresarea activităţii aferente zonei Sud, subzona - Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, în care activa contestatoarea în funcţia de reprezentant medical, întrucât în această zonă scăzuse vertiginos cifra vânzărilor. Or, cheltuielile cu desfăşurarea activităţii societăţii în această zonă deveniseră deosebit de oneroase, ajungându-se într-un final la depăşirea nivelului încasărilor.

Nu este reglementată la nivel legislativ obligativitatea angajatorului de a se abţine de la efectuarea unor noi angajări în zonele în care se înregistrează un flux al activităţii comerciale mai intens, dacă în alte zone unde nivelul activităţii şi al încasărilor din vânzări este mult diminuat, provocând costuri mai mari decât nivelul încasărilor, la fel cum nu subzista nici prioritatea de a-i oferi postul nou creat într-o altă zonă unui fost angajat căruia i-a fost desfiinţat locul de muncă într-o altă zonă în care activitatea şi productivitatea era serios diminuată.

Se solicită instanţei de apel să aprecieze a priori caracterul temeinic şi motivat în fapt, dar mai ales în drept al susţinerilor sale cuprinse în întâmpinare şi să cenzureze poziţia asumată de către magistratul de primă instanţă, fiind evidente cauzele de nerespectare a dispoziţiilor legale, dar mai cu seamă de aplicare eronată a acestora raportat la situaţia juridică dedusă soluţionării.

Astfel, în cauză subzistă o serie de incidente procedurale ce se constituie întocmai ca  fine de neprimire faţă de contestaţia formulată, atrăgând în acest sens necesitatea respingerii cereri, înainte de a se mai efectua un examen de temeinicie asupra contestaţiei, fiind în discuţie anumite impedimente procedurale ale acţiunii judiciare înseşi, care ar fi trebuit analizate cu prioritate, dar pe care magistratul cauzei de prima instanţă a înţeles să le trateze printr-o soluţionare nefondată pe calea încheierii interlocutorii pronunţate în cauză.

Excepţia inadmisibilităţii contestaţiei. Pe calea contestaţiei nu se pot critica decât deciziile de concediere (care fac să înceteze în mod unilateral contractul de muncă din dispoziţia angajatorului), deciziile de suspendare (care determină suspendarea pe o perioadă determinată a raporturilor de muncă) şi decizia de modificare a contractului de muncă (în sensul în care se dispune fie detaşarea fie delegarea salariatului la un alt loc de muncă sau, după caz, la un alt angajator, pe o durată determinată de timp). Legiuitorul nu lasă deschisă o cale procedurală de contestare a notificărilor de preaviz, care au un caracter preliminar actului juridic de dreptul muncii de care se leagă producerea unor efecte juridice.

În situaţia de faţă ne găsim sub imperiul exercitării unei căi procedurale de contestare a unui înscris (preavizul) faţă de care legea (în speţa dispoziţiile Codului muncii şi ale Legii 62/2011 privind dialogul social) nu prevede o cale de atac, împrejurare ce trebuie să atragă în mod obligatoriu respingerea cererii ca fiind inadmisibilă.

Acţiunea a fost depusă/înregistrată cel mai târziu la data de 05.05.2016, conform datelor înregistrate pe portalul instanţei, iar decizia de concediere a fost emisă ulterior, la data de 30.05.2016, aşadar la o distanţă de cel puţin 25 de zile faţă de momentul formulării acţiunii-contestaţiei.

În concluzie, apreciază că prezenta contestaţie trebuie respinsă în principal ca inadmisibilă.

Excepţia prematurităţii acţiunii. Prematuritatea, ca fine de neprimire a acţiunii introductive, se constituie într-un impediment în calea formulării unei acţiuni judiciare atâta timp cât dreptul subiectiv civil dedus soluţionării nu întruneşte condiţiile speciale pentru a forma obiectul judecaţii sau nu s-a născut acest drept. Prima condiţie pentru că reclamantul (contestatorul) să poată învesti instanţa cu o acţiune pentru realizarea dreptului sau subiectiv este aceea că dreptul să se fi născut, aşadar să fie actual şi totodată să nu fie afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv.

Raportat la situaţia expusă, apreciază că prezenta contestaţie este afectată de prematuritate ca excepţie absolută, peremptorie şi de fond, care trebuie să atragă respingerea acesteia ca atare, dat fiind că instanţa a fost sesizată înainte ca decizia de concediere nr.547/30.05.2016 să fie emisă şi comunicată petentei.

Excepţia lipsei de interes în promovarea prezentei contestaţii. În ceea ce priveşte interesul, ca o condiţie esenţială în exercitarea unei acţiuni judiciare, manifestată prin folosul practic urmărit de către reclamant prin obligarea intimatului-pârât la a respecta şi a se supune dreptului său recunoscut de către instanţă, apreciază de asemenea că nici această condiţie nu este îndeplinită, faţă de dispoziţiile art. 33 C.pr.civ..

Întrucât contestaţia, potrivit dispoziţiilor art. 211 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, se formulează numai împotriva deciziilor care privesc modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de muncă, în situaţia de faţă, caracterizată prin contestarea preavizului, lipseşte condiţia interesului în formularea prezenţei contestaţii, întrucât dreptul urmărit a se realiza nu era nici născut şi nici actual la momentul investirii instanţei.

Simpla împrejurare potrivit căreia în cuprinsul procedurii de regularizare, contestatoarea, prin reprezentantul său convenţional, a înţeles să îşi modifice şi să îşi completeze acţiunea prin contestarea Deciziei de concediere nr. 547/30.05.2016 nu este de natură să complinească lipsurile acţiunii, întrucât condiţia existenţei dreptului şi a interesului care trebuie să fie născut, legitim, personal, determinat şi actual trebuie să existe încă de la momentul învestirii instanţei cu acţiunea judiciară nicidecum pe parcursul soluţionării acesteia.

Ambele părţi au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului formulat de partea adversă, ca nefondat.

În apel, angajatorul a depus la dosar o analiză economico-financiară cu privire la efectele create de pierderea contractului comercial cu firma H., începând cu data de 1.01.2016, însoţită de balanţe de verificări depuse şi la dosarul primei instanţe, fiind câştigate cauzei.

Prin încheierea din 29.11.2017, a fost respinsă proba cu expertiză contabilă şi proba cu interogatoriul intimatei, propuse de angajator şi a fost încuviinţată, la cererea societăţii apelante, proba cu înscrisuri, punându-i-se în vedere acesteia să depună la doar toate înscrisurile pe care le deţine, din care să rezulte locul în care salariata concediată îşi desfăşura efectiv activitatea. Probatoriul nu a fost completat sub acest aspect.

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel formulate, în limitele prevăzute de art. 476-479 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

În ce priveşte apelul declarat de apelanta V.P.S.R.L., criticile nu pot fi primite.

Astfel, Curtea reţine că excepţiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea şi lipsa de interes a formulării contestaţiei au fost soluţionate de prima instanţă prin încheierea din 2.11.2016 (fila 58 vol. II din dosarul de fond), care nu a fost atacată cu apel odată cu sentinţa pronunţată de Tribunal de niciuna dintre părţi, deşi ambele îi aduc critici.

Chiar trecând peste acest aspect, se reţine că prima instanţă, prin încheierea menţionată, a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiilor împotriva preavizelor nr. 403/5.04.2016 şi nr.411/7.04.2016, având în vedere dispoziţiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, întrucât adresele de preaviz nu sunt acte unilaterale ale angajatorului prin care să se stingă raporturi de muncă, iar ulterior a fost emisă Decizia de concediere nr. 547/30.05.2016, contestată prin cererea completatoare (singurul act anulat prin sentinţa atacată).

Soluţia este justă, de vreme ce notificările de preaviz nu reprezintă actul angajatorului prin care s-a dispus măsura concederii, împrejurare care rezultă fără dubiu din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar. În plus, acestea au fost revocate prin decizia angajatorului cu nr.216/21.04.2016 (fila 38 din dosarul de fond vol. II), necontestată în cauză.

Astfel, prin menţionatele notificări, denumite explicit „preaviz concediere individuală”, angajatorul a adus la cunoştinţă salariatei că societatea şi-a restrâns activitatea din cauza dificultăţilor financiare pricinuite de încetarea, începând cu data de 1.01.2016, a colaborării cu furnizorul produselor H., ceea ce a făcut necesară adoptarea unor măsuri care să asigure reducerea cheltuielilor şi încadrarea acestora în nivelul veniturilor estimate pentru anul 2016 şi desfiinţarea postului de reprezentant medical pentru zona Dolj, Gorj, Olt şi Mehedinţi, începând cu data de 3.05.2016.

Or, pe durata preavizului, care se acordă, potrivit legii, înainte de concedierea propriu-zisă (nimic nu se opune la înştiinţarea salariatului asupra acordării preavizului printr-o notificare transmisă anterior emiterii deciziei de concediere), contractul individual de muncă este în fiinţă, preavizul fiind reglementat ca măsură de protecţie a salariatului, cu scopul de a se evita rămânerea intempestivă fără loc de muncă.

Notificarea de preaviz are ca efect curgerea termenului de preaviz, iar nu încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, în temeiul art. 65 C. mun.

Împrejurarea că respectivele notificări cuprind elementele unei decizii de concediere, respectiv motivele care determină concedierea, durata preavizului ori menţiunea că angajatorul nu dispune de locuri de muncă nu le schimbă natura juridică şi nu face posibilă calificarea lor ca decizii de concediere.

În cauză, contractul individual de muncă a încetat din iniţiativa angajatorului, conform Deciziei nr. 547 din 30.05.2016 (fila 33 din dosarul de fond al Tribunalului Bucureşti, vol. II), decizie care se comunică salariatului în scris, potrivit dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C.mun. şi produce efecte de la data comunicării ei, conform art. 77 C.mun. Această decizie poate fi contestată în termenul prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011.

În concluzie, cum încetarea contractului individual de muncă s-a produs ca efect al deciziei de concediere, iar nu prin notificarea de preaviz, se reţine că aceasta din urmă – act premergător fără consecinţe asupra raportului de muncă – nu poate forma ea însăşi, independent de decizia de concediere, obiectul cenzurii instanței. Aşa fiind, este corectă soluţia Tribunalului care a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere ale contestaţiei privind anularea notificărilor de preaviz.

Prin decizia de concediere contestată se arată la art. 3 că durata preavizului de concediere nr. 215/21.04.2016 (fila 37, vol. II din dosarul Tribunalului Bucureşti) este de 20 de zile lucrătoare şi că preavizul a fost acordat salariatei în perioada 26.04.2016-26.05.2016, fiind prelungit ca urmare a concediului medical seria CCMAI 2103067 de care a beneficiat salariata în perioada 23.05.2016-25.05.2016.

Prin aceeaşi încheiere din 2.11.2016, în mod corect Tribunalul a respins excepţia prematurităţii, faţă de modul de soluţionare a capetelor de cerere având ca obiect contestaţiile împotriva notificărilor de preaviz nr. 403/5.04.2016 şi 411/7.04.2016. Prima instanță a mai reţinut că excepţia a fost formulată prin întâmpinare, anterior modificării cererii de chemare în judecată, iar prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, prematuritatea apare ca fiind lipsită de obiect.

Cum prin cererea modificată a fost contestat actul unilateral al angajatorului privind încetarea contractului individual de muncă, respectiv Decizia de concediere nr. 547/30.05.2016, nu poate fi primită nici susţinerea vizând lipsa de interes a contestaţiei cu care instanţa a fost învestită.

Modificarea cererii de chemare în judecată s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 204 C.pr.civ. şi în interiorul termenului prevăzut de art. 211 lit. a) C.pr.civ., aşa încât în mod just prima instanţă a examinat pe fond contestaţia, pronunţându-se asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei de concediere contestate.

Tribunalul a reţinut că decizia contestată îndeplineşte cerinţele formale de legalitate, dar că a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 65 C. mun., în sensul că desfiinţarea postului salariatei concediate nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

Prin decizia nr. 547 din 30.05.2016 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 335/26.08.2014 al salariatei C.D.E., în temeiul art. 65 C.mun., începând cu data de 31.05.2016, ca urmare a desfiinţării postului de reprezentant medical pe care aceasta îl ocupa (spre deosebire de notificarea de preaviz, în decizia de concediere nu se mai face nicio menţiune privind faptul că postul viza zona Dolj, Gorj, Olt şi Mehedinţi).

În motivarea deciziei de concediere contestate, angajatorul emitent a arătat că măsura este justificată de: pierderea, începând cu data de 31.12.2015, a celui mai important contract comercial al companiei cu furnizorul pentru produsele H., care a reprezentat în ultimii ani între 50% şi 35% din vânzările firmei, fapt ce va conduce la o scădere a vânzărilor pe anul 2016 cu 30 – 35%; necesitatea adoptării unor măsuri urgente care să asigure reducerea cheltuielilor şi încadrarea acestora în veniturile estimate a fi încasate în următoarele 12 luni; necesitatea adoptării măsurii concedierii individuale pentru motive care nu ţin de persoana salariatului şi desfiinţarea postului de reprezentant medical ocupat de doamna C.D.E..

Susținerile privind caracterul nelegal şi netemeinic al deciziei de concediere se analizează prin prisma prevederilor art. 65 C.mun., potrivit cărora angajatorul poate dispune concedierea salariatului pentru motive fără legătură cu persoana acestuia, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat.

În primul rând, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă, adică să nu fie fictivă.  Celelalte cerinţe prevăzute de art. 65 C.mun. sunt în sensul că desfiinţarea postului trebuie să aibă o cauză reală, independentă de factori subiectivi aflaţi în relaţie cu aprecieri asupra persoanei salariatului  şi serioasă, adică aptă să justifice măsura concedierii.

Din economia dispoziţiilor legale evocate, se reţine că, pentru concedierea salariatului din motive care nu ţin de persoana sa, este necesar să aibă loc o reorganizare a activităţii angajatorului care să corespundă unei nevoi a acestuia şi care să conducă la desfiinţarea efectivă a postului ocupat de salariatul concediat.

Aşa fiind, în cauză, ceea ce trebuia să probeze angajatorul era desfiinţarea efectivă a postului ocupat de salariat şi împrejurarea că o atare măsură a avut  o cauză reală (obiectivă) şi serioasă (iar nu neserioasă, derizorie). Caracterul real şi serios al concedierii trebuie analizat prin prisma măsurilor luate de organele societăţii, potrivit competenţelor ce le revin şi a motivelor care au determinat luarea unor asemenea măsuri.

Sunt supuse cenzurii instanţei numai legalitatea şi temeinicia măsurii concedierii, angajatorul fiind îndrituit să decidă asupra măsurilor considerate cele mai potrivite sub aspect organizatoric pentru buna desfăşurare a activităţii şi pentru optimizarea rezultatelor, precum şi să facă selecţia posturilor pe care le desfiinţează, măsuri ce nu pot fi cenzurare de instanţă decât dacă se dovedeşte că nu a existat un interes legitim al angajatorului pentru reorganizare ori că desfiinţarea unui anumit post a avut o cauză subiectivă, în sensul că a urmărit, în realitate, înlăturarea salariatului concediat.

Din materialul probator administrat (balanţe, bilanţuri, organigrame, extrase Revisal), rezultă că societatea s-a confruntat cu dificultăţi financiare, care au determinat măsuri de reorganizare, inclusiv prin desfiinţare de posturi, aceasta nereuşind însă să dovedească faptul că postul desfiinţat este cel ocupat salariata concediată.

Toate apărările angajatorului apelant sunt în sensul că salariata şi-a desfăşurat activitatea în zona Sud,în subzona judeţelor Old, Dolj, Gorj şi Mehedinţi, având în atribuţii prezentarea şi monitorizarea comercializării produselor farmaceutice în judeţele sus-menţionate. În acest sens, s-a făcut trimitere la organigramele desfăşurate şi la extrasul Revisal din care ar trebui să se observe că postul aferent zonei doamnei Ciucă Denisa (Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi) a fost efectiv desfiinţat, că numărul total al reprezentanţilor medicali a scăzut cu 3 persoane (de la 10 la 7) şi că angajările făcute după concedierea contestatoarei au vizat ocuparea unor alte posturi de reprezentant medical, din alte zone, iar nu a postului desfiinţat.

Curtea reţine că aceste afirmaţii constante ale apelantei nu sunt susţinute de materialul probator administrat.

Astfel, este lipsită de suport critica potrivit căreia Tribunalul a omis să observe şi faptul  că în cuprinsul Contractului de muncă încheiat şi înregistrat sub nr. 353/26.08.2014 în registrul de evidenta a salariaţilor se menţionează la pct. C2 "în lipsa unui loc de muncă fix salariatul va desfăşura activitatea astfel: pe teren" şi că în Fişa postului  se menţionează la pct. 5: Punct de lucru - Craiova.

Conform contractului individual de muncă (filele 9-10 din vol. I al dosarului Tribunalului Bucureşti), la punctul C1, se menţionează că „activitatea se desfăşoară la sediul angajatorului”, sediu care, aşa cum se consemnează în acelaşi contract, se află în Bucureşti. Menţiunea de la pct. C2 privind desfăşurarea activităţii pe teren în lipsa unui loc de muncă fix nu poate conduce la concluzia că aceasta îşi desfăşura în mod constant şi exclusiv activitatea în judeţele Olt, Dolj, Gorj şi Mehedinţi ori că atribuţiile postului sau vizau deservirea acestei zone.

Potrivit aceluiaşi contract individual de muncă, actului adiţional la acesta şi fişei postului (de altfel, nesemnată de salariată, filele 51-56 vol. I al dosarului Tribunalului Bucureşti), postul ocupat de intimata contestatoare este cel de reprezentant medical, cod COR 243302, fără vreo altă circumstanţiere. La pct. 5 „Punctul de lucru” din fişa postului spaţiul nu este completat.

Or, elementele esenţiale ale contractului individual de muncă trebuie să se regăsească în mod clar precizate în contractul individual de muncă şi nu pot fi modificate decât în condiţiile prevăzute de lege. Ele nu pot fi deduse din alte împrejurări.

Organigramele desfăşurate reflectă mişcările şi reducerile de personal (reprezentant medical) în Regiunea Sud, însă probele administrate nu dovedesc faptul că salariata concediată este cea care ocupa postul de reprezentant medical desfiinţat în zona menţionată. Organigrama aprobată prin decizia nr. 406/5.04.2016 (filele 49-52 din dosarul Tribunalului Bucureşti, vol. II) nu conţine menţiuni privind zonele deservite de fiecare dintre reprezentanţii medicali, asemenea menţiuni fiind inserate abia în organigrama aprobată prin decizi nr.1058/17.01.2017 (fiele74-75 din vol. II al dosarului Tribunalului Bucureşti).

Explicaţiile ample şi detaliate ale angajatorului nu pot suplini lipsa probelor, de vreme ce elementele esenţiale ale contractului individual de muncă trebuie să se regăsească, aşa cum s-a arătat anterior, menţionate explicit în cuprinsul acestuia.

Aşa fiind, este justă concluzia Tribunalului în sensul că angajatorul nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, desfiinţarea în concret a acelui post de reprezentant medical ocupat de contestatoare.

Nici menţiunile din Revisal (filele 76-83, vol. II al dosarului Tribunalului Bucureşti) nu permit introducerea unor distincţii între reprezentanţii medicali al căror contract individual de muncă este activ ori a încetat după zona în care aceştia şi-ar desfăşura activitatea.

Deşi, în apel, Curtea a pus în vedere angajatorului, căruia îi revenea sarcina probei, conform dispoziţiilor art. 272 C.mun., să depună la dosar toate înscrisurile din care să rezulte locul în care salariata îşi desfăşura efectiv activitatea, aceasta nu a fost în măsură să înfăţişeze înscrisuri suplimentar faţă de cele aflate la dosarul de fond şi la care s-a făcut anterior referire.

Prin urmare, Curtea reţine că prima instanţă a interpretat corect materialul probator administrat în cauză, reţinând neîndeplinirea condiţiei desfiinţării efective a postului ocupat de salariata concediată, motiv suficient el însuşi pentru a atrage nulitatea deciziei de concediere, emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 65 C. mun..

De asemenea în mod just Tribunalul a stabilit, având în vedere corespondenţa electronică, evaluările şi celelalte înscrisuri privind împrejurările care au stat la baza deciziei de concediere că există îndoială privind caracterul obiectiv al măsurii, lipsa de legătură a acesteia cu orice fel de circumstanţe care ţin de persoana salariatului.

Cu referire la apelul declarat de apelanta C.D.E., se reţine că acesta vizează soluţia dată capătului de cerere privind daunele morale.

Sub acest aspect, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a solicitat obligarea intimatei la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral creat ca urmare a luării măsurii nelegale şi netemeinice de încetare a raportului de muncă.

Fapta ilicită a angajatorului constă în concedierea netemeinică şi nelegală a salariatei, astfel cum s-a arătat anterior.

Fără îndoială, concedierea este o împrejurare traumatizantă, iar starea de tulburare psihică produsă salariatului concediat este inerentă unei asemenea măsuri.

Însă, chiar dacă se reţine întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului prevăzute de art. 253 C.mun., în mod just prima instanţă a constatat că prejudiciul nepatrimonial produs salariatei concediate poate fi reparat prin restabilirea legalităţii. Anularea deciziei de concediere şi obligarea angajatorului la reintegrarea salariatei şi la despăgubiri, conform art. 80 C.mun., constituie o reparaţie suficientă şi echitabilă, nefiind justificată obligarea angajatorului, în plus, la plata unor despăgubiri pecuniare pentru acoperirea integrală a prejudiciului nepatrimonial.

Criticile privind neadministrarea de către judecătorul fondului, ca urmare a solicitării contestatoarei, a probei cu depunerea contractului colectiv de muncă, din cuprinsul căruia ar fi putut rezulta drepturi pe care reclamanta le-ar fi avut la concediere şi care nu i-au fost respectate nu pot fi primite, având în vedere că teza probatorie propusă nu susţine concludenta probei, prin raportare la limitele învestirii instanţei prin contestaţia formulată şi la natura litigiului. 

Or, pentru a fi admisibilă, proba solicitată trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 255 C.pr.civ..

Domenii speta

Spete similare