Decizie 341 din 03.07.2018

DREPT PENAL

Lipsa tipicităţii obiective şi subiective a faptelor care fac obiectul acuzării. Intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale

- art. 250 alin. (1) Cod penal 1969

- art. 2531 Cod penal 1969

- art. 292 Cod penal 1969

Curtea a apreciat că parchetul şi-a întemeiat acuzaţia doar pe o prezumţie simplă. Prezumţia simplă pe care şi-a întemeiat parchetul acuzarea este o prezumţie relativă judiciară care permite apărării posibilitatea probei contrare şi nu aduce atingerea prerogativelor dreptului la apărare.

Prezumţiile simple au natura unor simple presupuneri, în măsura în care nu se poate reţine existenţa unor premise certe din care să fie trase concluzii în baza unui raţionament inductiv sau deductiv. Chiar şi în condiţiile existenţei unor premise certe prezumţiile simple nu oferă, în sine, certitudine, ci numai o concluzie de probabilitate stabilită în baza unui raţionament.

În procesul penal organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei ori la imputabilitatea acesteia, însă pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului.

Curtea a reţinut că în procesele civile, unde nu operează standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, rigoarea evaluării prezumţiilor simple este impusă de art. 329 Cod procedură civilă, care cere ca instanţa să se bazeze pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Cu atât mai mult în procesul penal, în care inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei aparţine acuzării, standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă impune reţinerea numai a faptelor care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului. În continuarea aceluiaşi raţionament, Curtea reţine că necesitatea probaţiunii faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia constituie o regulă de probă aplicabilă chiar în cazul prezumţiilor legale [art. 328 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă]. Astfel fiind, a fortiori, această regulă se impune mutatis mutandis cu atât mai mult în ipoteza prezumţiilor judiciare.

Faţă de standardele diferite de probă existente în procesele penale şi cele civile, Curtea a opinat că instanţa de judecată nu poate reţine tipicitatea subiectivă a unei fapte numai în baza unei prezumţii simple care este aptă să releve cu o anumită probabilitate comiterea faptei cu forma de vinovăţie stipulată de norma de incriminare sau a existenţei scopului ori a mobilului prevăzut de lege, ci este necesar să se stabilească cu certitudine că prezumţia simplă este reţinută pornind de la constatarea unor împrejurări obiective probate şi că este aptă să răstoarne prezumţia (relativă) de nevinovăţie. Aşadar, probabilitatea necesară pentru reţinerea unei prezumţii simple în mecanismul probaţiunii nu conduce în mod automat constatarea întrunirii standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Chiar dacă sunt compatibile cu sistemul probaţiunii în procesul penal, prezumţiile simple (judiciare) nasc doar probabilitatea faptului pretins, astfel încât ele pot dobândi valoare probantă pentru formarea convingerii instanţei de judecată în sensul stabilirii certitudinii unei situaţii de fapt corespondente unei cerinţe de tipicitate numai în măsura în care se coroborează cu alte probe legal administrate în cauză. Numai in acest mod ele pot contribui la configurarea certă a tezei probatorii acuzatoriale impusă de standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Curtea a apreciat că actele întocmite de inculpată în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege nu sunt apte să producă rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu poate fi realizată prin orice act de procedură, ci numai prin acelea care trebuie comunicate, potrivit legii procesual penale, suspectului sau inculpatului.

Curtea a constatat că, deşi organele de cercetare penală au început urmărirea penală in rem prin ordonanţă din 08 aprilie 2014, abia peste 10 luni, la data de 19.02.2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel (...) a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecta (...) (...) (...), calitatea de subiect procesual principal fiindu-i adusă la cunoştinţă în data de 20.02.2015.

Curtea a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), până la data de 28.06.2014 nu a fost efectuat, în mod legal, de către parchet vreun act de procedură care să fie apt să întrerupă prescripţia răspunderii penale, cauza de înlăturare a răspunderii penale fiind incidentă începând cu data de 29.06.2015.

În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală cu referire la art. 155 alin. (1) Cod penal interpretat în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018) Curtea a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei (...) (...) (...) sub aspectul acuzaţiei comiterii infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată prevăzute de art. 326 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal [punctul 1 din rechizitoriu cu referire la acţiunile constând în întocmirea declaraţiilor de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală)], ca urmare a intervenţiei prescripţiei generale a răspunderii penale, întrucât până la data de 28.06.2014 parchetul nu a dispus continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect şi, pe cale de consecinţă, nu a îndeplinit vreun act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului astfel cum rezultă din paragrafele 28 – 31 ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Curtea a considerat că ordinea de prioritate a reţinerii cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale dezvoltată în mod tradiţional în doctrina, precum şi posibilitatea solicitării continuării procesului penal stipulată de art. 18 Cod de procedură penală trebuie reevaluate prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În scopul asigurării unei protecţii efective a prezumţiei de nevinovăţie în cazurile în care se pune în discuţie incidenţa prescripţiei răspunderii penale Curtea Europeană nu face nicio distincţie între efectele cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept şi cel al impedimentului care lipseşte de obiect acţiunea penală prin incidenţa cauzei care înlătură răspunderea penală.

În aceste condiţii, în vederea garantării prezumţiei de nevinovăţie se impune a fi reevaluată soluţia doctrinară clasică potrivit căreia cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept, au întotdeauna prioritate în faţa celor care lipsesc de obiect acţiunea penală şi, pe cale de consecinţă, posibilitatea solicitării şi obţinerii continuării procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, viziunea europeană în materia protecţiei drepturilor fundamentale se opune posibilităţii procedurale ca instanţa să evalueze probele din cauză după incidenţa prescripţiei răspunderii penale chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că acuzatul a comis totuşi o infracţiune, ori o soluţie de achitare în caz contrar.

Practic, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea Europeană plasează în aceeaşi poziţie procesuală atât inculpatul care a obţinut o soluţie de achitare, cât şi pe cel care a obţinut o soluţie de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Faţă de standardele europene în materia prezumţiei de nevinovăţie descrise mai sus Curtea a considerat că inculpaţii nu pot renunţa la garanţia prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, pe calea de consecinţă, instanţa nu poate reţine comiterea unei fapte tipice de către inculpată după intervenţia prescripţiei răspunderii penale fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.

În aceste circumstanţe, Curtea a apreciat că prezumţia de nevinovăţie de care a beneficiat inculpata (...) (...) (...) a rămas intactă la momentul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 341 din 03 iulie 2018

Prin sentinţa penală nr. (...) din 02 februarie 2018, Judecătoria (...), în baza art. 5 Cod penal a reţinut că, în mod global, legea penală mai favorabilă în cauză este legea penală nouă.

În baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală s-a dispus achitarea inculpatei (...) (...) (...) sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzute de art. 296 alin. (1) Cod penal (pct. 3 din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (4) Cod procedură penală raportat la art. 83 Cod penal s-a stabilit pedeapsa de 6 luni închisoare în sarcina inculpatei (...) (...) (...) pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzute de art. 326 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal (pct. 1 din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (4) Cod procedură penală raportat la art. 83 Cod penal s-a stabilit pedeapsa de 1 an închisoare în sarcina inculpatei (...) (...) (...) pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzute de art. 301 alin. (1) Cod penal (pct. 2 din rechizitoriu).

S-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) Cod penal în condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de un an.

În baza art. 65 alin. (1) Cod penal pe durata executării pedepsei principale i s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal ca pedeapsă accesorie.

Faptele fiind săvârşite în concurs, în temeiul art. 38 alin. (1) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) lit. b) Cod penal, s-a stabilit pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 6 luni, stabilind în final pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (2) Cod penal s-a stabilit pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) Cod penal în condiţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) Cod penal, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de un an, care va fi executată în condiţiile art. 90 Cod penal.

În baza art. 45 alin. (5) şi art. 65 alin. (1) Cod penal pe durata executării pedepsei principale i s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal ca pedeapsă accesorie, care va fi executată în condiţiile art. 90 Cod penal.

În temeiul art. 83 alin. (1) şi art. 84 alin. (1) Cod penal, s-a amânat aplicarea pedepsei de 1 an 6 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) Cod penal pe o perioadă de 1 an şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) Cod penal, pe un termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 85 alin. (1) Cod penal pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune (...), la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 86 alin. (1) Cod penal pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) - e) Cod penal să fie comunicate Serviciului de Probaţiune (...).

În temeiul art. 404 alin. (3) Cod procedură penală i s-a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 88 Cod penal privind revocarea amânării aplicării pedepsei.

În baza art. 25 alin. (3) Cod procedură penală s-a dispus desfiinţarea declaraţiilor de interese din 05.07.2007 (fila 234 din vol. I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din vol. I al dosarului de urmărire penală), 29.06.2009 (fila 236 din vol. I al dosarului de urmărire penală) şi 22.01.2010 (fila 237 din vol. I al dosarului de urmărire penală), date de inculpată în calitate de funcţionar public în cadrul Administraţiei (...) a Consiliului Local (...) şi declaraţiile de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din vol. I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din vol. I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267-268 din vol. I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (filele 265-266 din vol. I al dosarului de urmărire penală) date de inculpată în calitate de funcţionar public în cadrul Agenţiei (...) (...).

În baza art. 25 alin. (5) Cod procedură penală a fost lăsată nesoluţionată latura civilă privind pretenţiile civile formulate de partea civilă (...) (...) (...).

În baza art. 274 alin. (1) Cod procedură penală a fost obligată inculpata la plata către stat a sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale, iar în baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală s-a dispus ca restul cheltuielilor judiciare avansate de stat să rămână sarcina acestuia.

În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut în legătură cu acuzaţia de fals în declaraţii că inculpata (...) (...) (...) a omis cu ştiinţă, în calitate de funcţionar public în cadrul Administraţiei (...) a Consiliului Local (...), să menţioneze în declaraţiile de interese din datele de 05.07.2007, 10.06.2008, 29.06.2009 şi 22.01.2010, iar apoi în calitate de funcţionar public în cadrul Agenţiei (...) (...) în declaraţiile de interese având nr. (...)/26.01.2010, nr. (...) din 14.05.2010, nr. (...) din 14.06.2011 şi nr. (...) din 28.05.2012, calitatea de acţionar şi administrator al SC (...) SRL (...), pentru a ascunde starea de incompatibilitate şi a evita sancţiunile legale.

În privinţa primei acuzaţii de conflict de interese prima instanţă a apreciat că, în exercitarea atribuţiilor funcţiei de conducere de director (...) al Agenţiei (...) (...), inculpata (...) (...) (...) a semnat dispoziţia de plată nr. (...) din 31.07.2012, în baza căreia s-a achitat suma de 156,98 de lei din casieria instituţiei, deşi ştia că aceasta reprezintă contravaloarea a 20 bucăţi bloc chitanţier achiziţionate de la SC (...) SRL (...), societate la care soţul său, numitul (...) (...) (...), deţinea calitatea de asociat cu o cotă de 50% părţi sociale, obţinând un folos material pentru soţul său.

Referitor la cea de-a doua acuzaţie de conflict de interese instanţa de fond a opinat că, având calitatea de funcţionar pe post de execuţie, în exercitarea funcţiei de coordonare a Agenţiei (...) (...), în data de 23.08.2013, inculpata (...) (...) (...) a participat şi a luat decizia de păstrare a postului pe care îl ocupa pentru sine însăşi, obţinând direct folosul patrimonial ce decurgea din activitatea salarizată a postului, sens în care a semnat nota de fundamentare (...)/23.08.2013 şi statul de funcţii, precum şi adresa cu nr. (...)/23.08.2013 prin care a solicitat Agenţiei Naţionale (...) avizul pentru propunerea de Structură organizatorică şi Statul de funcţii ale Agenţiei (...) (...).

În ceea ce priveşte infracţiunea de purtare abuzivă, instanţa de fond a constatat că, prin actul de sesizare a instanţei în sarcina inculpatei s-a reţinut că, în calitatea sa de funcţionar public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a întrebuinţat expresii jignitoare faţă de persoana vătămată (...) (...) (...), în perioada 20.05 - 27.05.2013. Astfel, în exercitarea funcţiei de coordonare a Agenţiei (...) (...), inculpata ar fi întrebuinţat expresii jignitoare faţă de persoana vătămată (...) (...) (...), funcţionar public ce îşi desfăşura activitatea în cadrul (...) (...) Serviciului (...), expresii care au fost transmise persoanei vătămate conform solicitării inculpatei, iar ulterior au fost diseminate şi în rândul altor funcţionari din cadrul Agenţiei (...) (...), martori audiaţi în cauză.

Prima instanţă a apreciat că faptei îi lipseşte tipicitatea obiectivă, câtă vreme, „expresiile jignitoare” au fost transmise de către martora (...) (...) persoanei vătămate (...) (...) (...) şi nu adresate în mod direct de către inculpată persoanei vătămate.

Instanţa de fond a considerat că inculpatei îi sunt mai favorabile dispoziţiile legii penale noi, iar la individualizarea pedepselor aplicate în cauză a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor, săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii pe o perioadă lungă de timp, gravitatea faptelor comise având în vedere funcţia deţinută de inculpată şi faptul că aceasta a comis cu intenţie mai multe infracţiuni de pericol. De asemenea, s-a avut în vedere persoana inculpatei, care nu are antecedente penale, apreciindu-se că aplicarea unei pedepse cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei ar fi mult prea mare raportat la persoana inculpatei, care este la primul contact cu legea penală, iar beneficiul realizat de soţul său în urma săvârşirii infracţiunii este mult prea mic. S-a mai reţinut că inculpata a realizat venituri mari prin păstrarea postului dar nu există certitudinea că aceasta şi-ar fi pierdut postul dacă reorganizarea urma a fi efectuată de către altă persoană, astfel că s-a apreciat că amânarea aplicării pedepsei închisorii este suficientă pentru a atrage atenţia inculpatei.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria (...), partea civilă (...) (...) (...) şi inculpata (...) (...) (...), criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) a solicitat să se desfiinţeze sentinţa în sensul de a se dispune condamnarea inculpatei pentru toate cele patru infracţiuni sub acuzaţia cărora a fost trimisă în judecată (inclusiv pentru infracţiunea de purtare abuzivă) la pedepse cu închisoarea, care să fie contopite şi să se dispună suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond, s-a susţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă, câtă vreme din probele administrate reiese că inculpata nu doar că a folosit expresiile jignitoare la adresa persoanei vătămate în prezenţa martorei (...) (...), ci i-a cerut acesteia să i le transmită persoanei vătămate, martora fiind privită de inculpată ca mijlocul de comunicare. De asemenea, s-a arătat că din probele administrate în cauză rezultă că martora nu a înlocuit sensul şi cuvintele mesajului cu altele, precum şi faptul că inculpata a insistat în transmiterea mesajului jignitor, fiind conştientă de folosirea ascendentului ierarhic în vederea comiterii faptei.

S-a apreciat că faptele inculpatei prezintă o gravitate sporită şi că instanţa de fond stabilind ca măsură de individualizare amânarea aplicării pedepsei a minimalizat pericolul social al acestora, în contextul în care inculpata le-a comis în calitatea sa de funcţionar public, care îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public.

Partea civilă (...) (...) (...) a solicitat să se desfiinţeze sentinţa în sensul de a se dispune condamnarea inculpatei la câte o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum legal pentru toate infracţiunile sub acuzaţia cărora a fost trimisă în judecată, inclusiv pentru cea de purtare abuzivă, să se contopească pedepsele astfel aplicate potrivit dispoziţiilor actualului Cod penal şi să se admită acţiunea civilă pe care a exercitat-o în procesul penal.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatei de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de purtare abuzivă s-a arătat că din probele administrate în cauză rezultă fără dubii faptul că acesta, în calitate de funcţionar public cu atribuţii de conducere, respectiv coordonator al activităţii Agenţiei (...) (...), în intervalul 20 mai – 27 mai 2013, i-a transmis părţii civile expresii şi cuvinte jignitoare şi triviale în timpul şi în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

S-a menţionat că aceste expresii au făcut obiectul unei comunicări sub forma unui ordin verbal de serviciu, transmis unui funcţionar cu funcţie de execuţie dintr-o structură a Agenţiei (...) (...), respectiv că inculpata a insistat ca martora (...) (...) să transmisă fidel părţii civile „triada pornografică”, ce a fost cauzată de faptul că martora i-a cerut lămuriri cu privire la situaţia sa, respectiv dacă inculpata mai este împuternicită să conducă instituţia în raport de împrejurarea că aceasta fusese desemnată temporar să coordoneze Agenţia (...) (...), doar pe perioada suspendării titularului, iar perioada suspendării titularului încetase în 20 mai 2013.

S-a considerat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă câtă vreme nu ţine de tipicitatea obiectivă existenţa unei anumite forme sau modalităţi de întrebuinţare a conţinutului jignitor, nefiind de esenţa sau măcar de natura infracţiunii cerinţa ca întrebuinţarea să fie verbală sau ca subiectul pasiv să fie de faţă. Tot sub acest aspect s-a arătat că infracţiunea poate fi comisă inclusiv în scris faţă de o persoană care nu este prezentă fizic şi că instanţa de fond a adăugat la elementele legale o condiţie nu numai neprevăzută, ci şi neesenţială şi anume aceea ca subiectul pasiv să fie fizic prezent.

În acest context, s-a arătat că este suficient ca autorul să-i transmită cu intenţie subiectului pasiv expresiile jignitoare şi că este suficient ca subiectul pasiv să ia cunoştinţă de acestea pentru ca infracţiunea să fie săvârşită.

Referitor la individualizarea pedepselor aplicate inculpatei, s-a apreciat că în raport de persoana inculpatei, de conduita avută de aceasta anterior comiterii de faptelor, de poziţia sa procesuală de nerecunoaştere a comiterii acestora şi de numărul mare de infracţiuni sub acuzaţia cărora a fost trimisă în judecată îndreptarea acesteia se poate realiza doar prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea.

S-a opinat că infracţiunile comise nu sunt deloc nesemnificative sub aspectul gravităţii vătămărilor valorilor sociale ocrotite prin normele de incriminare şi s-a făcut referire la faptul că prin comiterea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată inculpata a reuşit să-şi păstreze în mod ilicit calitatea de funcţionar public.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, s-a arătat că aceasta a fost exercitată în contradictoriu cu angajatul inculpatei pentru fapte comise de aceasta în timpul şi în legătură cu serviciul pe care îl presta la şi pentru Agenţia (...) (...), acţiunea civilă fiind întemeiată pe răspunderea comitentului pentru fapta prepusului şi că acţiunea civilă împotriva Agenţiei Naţionale (...) nu poate fi admisă, pentru că inculpata nu a fost niciodată angajata acesteia, Agenţia Naţională (...) neavând calitate de parte responsabilă civilmente în cauză. S-a cerut să se aprecieze cuantumul despăgubirilor solicitate în raport de prejudiciul moral produs, de poziţia de subordonare a părţii civile faţă de inculpată, de brutalitatea, violenţa şi caracterul grav al expresiilor de natură să şocheze.

Inculpata (...) (...) (...) a solicitat să se desfiinţeze sentinţa în sensul de a dispune achitarea sa, în temeiul art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin.(1) lit. b) Cod procedură penală de sub acuzaţia comiterii infracţiunilor imputate întrucât acestea fie nu sunt prevăzute de legea penală, fie nu au fost săvârşite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată, s-a arătat că omisiunea inculpatei de a menţiona în cuprinsul declaraţiilor de interese depuse în cursul anilor 2007-2012 a calităţii de asociat şi administrator al SC (...) SRL nu a fost realizată în vederea producerii unor consecinţe juridice.

S-a precizat că infracţiunea de fals în declaraţii se poate comite doar cu intenţie directă, calificată prin scop special, în condiţiile în care declararea este făcută în vederea producerii unor consecinţe juridice şi că, în lipsa acestei condiţii, o declaraţie, chiar neadevărată nu îndeplineşte condiţia de tipicitate a acestei infracţiuni.

Lipsa reprezentării caracterului fals al declaraţiei şi al consecinţei juridice pe care o va putea produce declaraţia sa neadevărată din structura elementului cognitiv şi volitiv face ca fapta să fie comisă fără intenţia specifică falsului în declaraţii.

S-a arătat că inculpatei nu-i poate fi imputată decât cu titlu de culpă omisiunea declarării calităţii de asociat şi administrator al SC (...) SRL, în condiţiile în care nu a urmărit obţinerea vreunui avantaj sau folos pentru sine sau pentru altă persoană.

S-a precizat că împrejurarea descrisă de procuror în cuprinsul actului de sesizare a instanţei şi preluată ca atare de prima instanţă în sensul că inculpata a încercat să se sustragă de la o eventuală răspundere disciplinară a fost făcută fără indicarea niciunui alt element pe care să se bazeze această alegaţie şi nu poate să sugereze existenţa vreunei intenţii directe. De asemenea, s-a arătat că simpla omisiune nu este suficientă pentru a proba vinovăţia inculpatei, care, astfel cum a declarat pe tot parcursul procesului penal, nu a intenţionat să ascundă o stare de incompatibilitate, ştiind doar că în calitate de funcţionar public nu are dreptul să deţină o altă funcţie în cadrul unei societăţi al cărei domeniu de activitate să aibă legătură cu domeniul de activitate al instituţiei, percepţia acesteia fiind în sensul că nu se află în stare de incompatibilitate, cu atât mai mult cu cât între SC (...) SRL şi Consiliul Local (...) sau Agenţia (...) (...) nu a existat niciun fel de relaţie comercială sau de altă natură care să conducă la obţinerea unui folos pentru aceasta.

Referitor la infracţiunea de conflict de interese reţinută la punctul 2 din hotărârea instanţei de fond, s-a arătat că potrivit normele legale în vigoare la data achiziţionării directe de către Agenţia (...) (...) a celor 20 de chitanţiere nu exista obligaţia elaborării notei justificative privind alegerea procedurii, întrucât valoarea achiziţiei nu depăşea echivalentul în lei a 15.000 euro, iar autoritatea contractantă trebuia doar să păstreze documentul prin care se justifică efectuarea achiziţiei directe, acest document putând fi, spre exemplu, factură fiscală sau chitanţă. S-a precizat că acesta este motivul pentru care achiziţia de chitanţiere s-a făcut în baza referatului de necesitate, care constituie documentul justificativ şi că, în cazul achiziţiei directe momentul încheierii unui contract este cel al realizării acordului de voinţe, respectiv al întâlnirii dintre cerere şi oferă, care în speţă a avut loc în data de 31 iulie 2012, când martora (...) (...) a dat comanda şi a plătit chitanţierele.

Totodată, s-a arătat că, mai mult de atât, comanda şi plata chitanţierelor s-a făcut doar în baza aprobării date de partea civilă (...) (...), care la acel moment era persoana abilitată să ia acea decizie.

S-a mai arătat că şi în ipoteza în care inculpata (...) (...) (...) nu ar fi semnat dispoziţia de plată, iar suma de 156,98 lei plătită de casieria instituţiei i-ar fi fost imputată martorei (...) (...), presupusul folos material fusese obţinut în data de 01.08.2012 de către SC (...) SRL în condiţiile în care chitanţiere în discuţie erau deja comandate şi achitate, fără nicio implicare din partea inculpatei.

Cât priveşte cea de-a doua infracţiune de conflict de interese s-a arătat că la data soluţionării cauzei penale o instanţă specializată stabilise în mod definitiv că inculpata era delegată pe postul de conducere, avea drepturile prevăzute de art. 88 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, că în mod corect a luat decizia de păstrare a postului pe care îl ocupa şi a semnat nota de fundamentare şi statutul de funcţii.

S-a arătat că, prin decizia nr. (...)/CA/2016-R a Curţii de Apel (...) s-a dispus în sensul celor arătate şi că, potrivit art. 52 alin. (3) Cod procedură penală, hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, precizându-se totodată că sintagma, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii adăugată de legiuitorului actualului Cod de procedură penală a făcut ca norma să devină neclară şi imprevizibilă, întrucât chestiunea prealabilă are acest caracter atunci când priveşte existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, astfel încât, ab initio, vizează împrejurări care privesc existenţa infracţiunii.

S-a arătat că în cazul în care nici instanţa de apel nu va ţine seama de soluţia pronunţată în contencios administrativ, trebuie să se constate că intenţia Agenţiei Naţionale (...) de a o delega pe inculpata în funcţia de director (...) reiese din actele depuse la dosar, precum şi din cererea de recurs formulată de agenţie în dosarul nr. (...)/2014* al Curţii de Apel (...), în care s-a pronunţat decizia nr. (...)/CA/2016-R. În acest sens, s-a menţionat că în cuprinsul motivelor de recurs, însuşite chiar de preşedintele Agenţiei Naţionale (...), se arată că inculpata, care a fost promovată temporar pe funcţia de director (...) al Agenţiei (...) (...) era cea mai în măsură să facă propuneri cu privire la noul stat de funcţii, întrucât cunoştea întreaga activitate a instituţiei şi că era exclusă reducerea funcţiei de execuţie de consilier I (...) pe care o ocupa inculpata atât timp cât aceasta avea obligaţia de a coordona activitatea Agenţiei (...) (...) şi atributul de a gestiona resursele umane din cadrul agenţiei şi că în cazul în care s-ar fi propus acest lucru, Agenţia Naţională (...) ar fi cenzurat această propunere prin neaprobare.

S-a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie, decizia de reducere a postului din cadrul Serviciului (...) a fost luat ca urmare a consultării de către directorul (...) (...) (...) a şefilor tuturor structurilor din cadrul Agenţiei (...) (...), care au fost convocaţi în acest sens în cadrul unei şedinţe.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a reţinut următoarele:

1.Cu privire la acuzaţia de purtare abuzivă

Din evaluarea declaraţiilor martorilor (...) (...) (fila 243 din volumul I al dosarului primei instanţe), (...) (...) (...) (filele 59 şi 60 din volumul I al dosarului primei instanţe, precum şi filele 156-160 din volumul I al dosarului de urmărire penală), (...) (...) (filele 65 şi 66 din dosarul instanţei de apel, filele 61 şi 62 din volumul I al dosarului primei instanţe, precum şi filele 175-179 din volumul I al dosarului de urmărire penală), (...) (...) (filele 123-126 din volumul I al dosarului de urmărire penală), (...) (filele 131-134 din volumul I al dosarului de urmărire penală), (...) (filele 138-143 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi (...) (...) (...) (filele 167-170 din volumul I al dosarului de urmărire penală) Curtea a apreciat că a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarea situaţie de fapt:

a.existenţa unei relaţii de serviciu tensionate între inculpata (...) (...) (...) (director (...) al Agenţiei (...) (...) şi partea civilă (...) (...) (...) [funcţionar public ce îşi desfăşura activitatea în cadrul Agenţiei (...) (...) (Serviciului (...)], în unele situaţii aceasta din urmă făcând afirmaţii ireverenţioase cu privire la inculpată, astfel cum au învederat martorele (...) (...), (...) şi (...);

b.în cadrul acestor relaţii de serviciu a existat o dispută administrativă între inculpata (...) (...) (...) şi partea civilă (...) (...) (...), aceasta din urmă punând în discuţie posibilitatea ca inculpata să semneze actele cu titulatura de director al Agenţiei (...) (...) a inculpatei (...) (...) (...); astfel partea civilă nu era de acord ca, în actele întocmite în cadrul Agenţiei (...) (...), în dreptul titulaturii de director general, să fie trecut numele inculpatei atâta timp cât aceasta doar coordona activitatea Agenţiei, exercitând temporar atribuţiile de director (...), directorul (...) fiind un bărbat, numitul (...) (...) (...);

c.în cadrul acestei dispute determinate de calitatea de director a numitului (...) (...) (...) sau a inculpatei, pe fondul relaţiilor tensionate existente între inculpată şi partea civilă, inculpata (...) (...) (...) i-a spus martorei (...) (...) să îi transmită părţii civile expresii jignitoare;

d.martora (...) (...) i-a comunicat ulterior părţii civile afirmaţiile inculpatei;

e.fără nicio contribuţie a inculpatei aceste expresii au ajuns, în diferite formulări şi la cunoştinţa unora dintre funcţionarii din cadrul Agenţiei (...) (...). În schimb martorele (...) (...) şi (...) au arătat că nu au auzit ca inculpata să fi folosit expresii jignitoare la adresa părţii civile.

Astfel, Curtea a considerat că afirmaţiile inculpatei (...) (...) (...), realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au un caracter jignitor fiind apte să atingă demnitatea unei persoane şi că aceasta nu le-a întrebuinţat direct faţă de partea civilă, ci numai în cadrul discuţiei purtate cu martora (...) (...).

Deşi avea libertatea de a opta cu privire la oportunitatea transmiterii expresiilor cu caracter jignitor [în condiţiile în care martora (...) (...) i-a comunicat inculpatei că „nu poate transmite aceste injurii părţii civile” (declaraţia de la fila 65 verso din dosarul instanţei de apel)], totuşi martora (...) (...) i-a comunicat părţii civile expresiile jignitoare folosite de inculpată.

Curtea a apreciat că pentru reţinerea tipicităţii obiective a faptei este necesar ca subiectului pasiv secundar (adiacent) al infracţiunii să îi fie adresate nemijlocit expresiile jignitoare de către autor, iar nu indirect, prin intermediari, deoarece numai în aceste condiţii se creează din materialitatea faptei (ex re) o stare de pericol pentru buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu.

În cauză, în condiţiile în care expresiile jignitoare au fost comunicate părţii civile de către martora (...) (...) şi nu adresate părţii civile în mod direct de către inculpată, Curtea a considerat că lipseşte tipicitatea obiectivă a faptei.

Aşadar, soluţia de achitare dispusă de prima instanţă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală este legală şi temeinică.

2.Referitor la acuzaţiile de fals în declaraţii şi de conflict de interese

2.1.Evaluarea holistică a soluţiei primei instanţe şi a carenţelor în analiza standardului de probă necesar pentru dispunerea unei soluţii de condamnare/amânarea aplicării pedepsei

Curtea a constatat că motivarea sumară a soluţiei primei instanţe se axează pe acelaşi raţionament ca şi cel al parchetului şi are la bază faptele sau împrejurările de fapt redate în referatul de terminare a urmăririi penale întocmit de organele de cercetare penală.

Prima instanţa nu a analizat temeinicia raţionamentului parchetului referitor la reţinerea prin intermediul unei prezumţii simple a laturii subiective a infracţiunii de fals în declaraţii şi nici nu a evaluat dacă probele administrate erau apte să susţină o acuzare dincolo de orice îndoială rezonabilă sau dacă vreuna dintre apărările formulate de inculpata (...) (...) (...) puteau afecta standardul de probă sus menţionat.

Instanţa de fond nu a avut în vedere nici efectele obligatorii pe care hotărârile definitive pronunţate de instanţele civile le pot avea în cauzele penale atunci când vizează chestiuni prealabile care nu ţin de tipicitatea faptei, în scopul protecţiei securităţii juridice şi a dreptului la un proces echitabil.

Caracterul vădit al încălcării standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă în stabilirea existenţei faptelor care fac obiectul acuzaţiei de folosire a funcţiei pentru favorizarea unei persoane, conduce, în opinia Curţii, la pronunţarea unei soluţii de achitare, în urma evaluării de către instanţa de control judiciar a tuturor probelor administrate în cauză şi a asigurării în calea de atac a apelului a plenitudinii dreptului la apărare.

În susţinerea celor de mai sus, Curtea a opinat că ab initio se impune o determinare a modificărilor aduse în teoria generală a probelor prin Noul Cod de procedură penală.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală a fost consacrat prin art. 97 alin. (2) lit. f) principiul libertăţii probelor potrivit căruia în procesul penal poate fi administrat orice mijloc de probă (judiciar sau extrajudiciar) cu condiţia să fie respectată exigenţa de legalitate. În aceste condiţii respectarea principiului legalităţii stipulat de art. 2 Cod de procedură penală conduce la posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă indiferent dacă acesta este prevăzut de Codul de procedură penală sau de legislaţia specială, dacă are natură judiciară sau extrajudiciară.

Deopotrivă, trebuie remarcat faptul că art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală consacră principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia niciuna dintre probele administrate în cauză nu are o valoare predeterminată, iar valoarea probantă a fiecărui mijloc de probă administrat este aceeaşi. Prin urmare, nu există vreun criteriu legal de stabilire a priorităţii în evaluarea vreunui mijloc de probă şi de stabilire a unei valori probante superioare a vreunuia dintre mijloacele de probă administrate. Astfel, organele judiciare trebuie să evalueze toate probele administrate în cursul procesului penal în mod legal, fiecare dintre acestea având, în esenţă, o valoarea probantă egală.

Este însă necesar ca reţinerea sau înlăturarea unui mijloc de probă să aibă loc motivat în special atunci când proba este propusă şi administrată în exercitarea dreptului la apărare. Tot astfel, evaluarea fiabilităţii mijloacelor de probă administrate trebuie motivată.

O altă modificare de esenţă a fost operată în noua legislaţie procesuală scopul întăririi garanţiilor procedurale aferente prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, Noul Cod de procedură penală a preluat standardul de probă din common law în ceea ce priveşte gradul de convingere al judecătorului stipulând în art. 103 alin. (2) teza a II - a Cod de procedură penală că o soluţie de condamnare se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest standard joacă un rol vital în cadrul procesului penal şi constituie principalul instrument pentru reducerea riscului comiterii de erori judiciare.

Faţă de această modificare de optică s-a considerat că interpretările jurisprudenţiale ale standardului din jurisprudenţa anglo – saxonă se impun a fi avute în vedere. Astfel în jurisprudenţa britanică (cauza Blackford) juriul trebuie informat că trebuie să fie sigur cu privire la vinovăţia acuzatului înainte de a-l condamna. Tot astfel, dubiu rezonabil nu echivalează cu o gravă incertitudine sau cu un dubiu substanţial actual (Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, cauza Cage contra Louisiana).

În aceste condiţii, exigenţa de siguranţă în evaluare trebuie transpusă şi în sistemul de drept procesual român în interpretarea standardului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe s-a făcut în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au coroborat între ele şi sunt în măsură să confirme o situaţie clară, de necombătut, indiferent de faza procesuală în care acestea au fost administrate. (...) Important pentru justa soluţionare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar prin coroborarea lor să se confirme o situaţie exactă, neafectată de vreun dubiu. Astfel, susţinerile inculpaţilor în sensul că prima instanţă a dat valoare probatorie unor mijloace de probă (din faza urmăririi penale) pe care nu le-a administrat nemijlocit în faza cercetării judecătoreşti nu pot fi primite” (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014).

În consecinţă, Curtea a considerat că pot fi reţinute în cauză numai situaţiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile şi care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumţiei de nevinovăţie.

Curtea a apreciat că prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei s-a produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

1. vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

2. sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

3. la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;

4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe de vinovăţie care să creeze certitudinea, administrate în mod legal şi loial, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

2.2. Cu privire la legea penală mai favorabilă

Având în vedere faptul că acuzaţiile de fals în declaraţii şi conflict de interese vizează fapte imputate a fi comise de inculpata (...) (...) (...) înainte de 01 februarie 2014 Curtea a considerat că se impune analizarea în cauză a incidenţei legii penale mai favorabile.

Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Curtea a constatat că în timpul procesului penal a intrat în vigoare noul Cod penal.

Modificările ivite ca urmare a succesiunii în timp a legilor penale, Codul penal din 1969 şi Codul penal în vigoare la data pronunţării deciziei de către instanţa de apel, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 Cod penal a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost constatată, mai este necesar ca faptele ce fac obiectul acuzaţiei să fie infracţiuni atât potrivit legii sub imperiul căreia au fost comise, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

În privinţa conflictului de interese Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 301 Cod penal (în vigoare începând cu data de 01.02.2014) sunt, în esenţă, similare cu cele ale art. 2531 Cod penal din 1969, fiind operate modificări numai cu privire la minimul special al pedepsei. Prin decizia Curţii Constitu¬ţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 s-a constatat că sintagma raport comercial din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) Cod penal este neconstituţională, deoarece nu mai este definită de legislaţia în vigoare, împrejurare ce o lipseşte de claritate şi previzibilitate şi care este de natură a împiedica determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese. Această lipsă de claritate şi previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) Cod penal contravine principiu¬lui legalităţii incriminării, prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi, în consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi libertăţii individuale, drept fundamental prevăzut în art. 23 din Constituţie. Curtea Constituţională a apreciat că incriminarea faptelor de conflict de interese are ca scop, pe de o parte, sancţionarea penală a funcţionarului public care, în mod conştient şi deliberat, îşi satisface interesele personale prin îndeplinirea atribu¬ţiilor publice şi, pe de altă parte, înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita persoanelor care exercită o funcţie publică sau prestează un serviciu public.

În urma acestei decizii, prin Legea nr.193/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017) s-a operat modificarea atât a elementului material al infracţiunii fiind excluse din conţinutul incriminării ipotezele în care funcţionarul îndeplinea un act sau participa la luarea unei decizii prin care se crea un folos material pentru o persoană cu care se aflase în raporturi de muncă sau comerciale în ultimii 5 ani sau din partea căreia beneficiase de foloase de orice natură, cât şi a denumirii marginale a infracţiunii prevăzute de art. 301 Cod penal din ,,Conflictul de interese” în ,,Folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane”.

Curtea notează că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018) s-a reţinut că prevederile art.155 alin.(1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

În acest cadru, prin compararea legilor penale succesive prin raportare la acuzaţiile formulate de procuror, Curtea a apreciat că faţă de conţinutul constitutiv al infracţiunilor, de cazurile de întrerupere a prescripţiei generale a răspunderii penale, de regimul sancţionator al normelor de incriminare succesive, precum şi de sfera subiecţilor activi, legea penală mai favorabilă este Codul penal în vigoare la data pronunţării prezentei hotărâri, interpretat în lumina deciziilor Curţii Constituţionale.

2.3. Cu privire la acuzaţia de fals în declaraţii în formă continuată

Curtea a considerat că pentru a reţine comiterea infracţiunii de fals în declaraţii de care a fost acuzată inculpata (...) (...) (...) parchetul trebuia să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă atât faptul că inculpata a procedat la declararea necorespunzătoare a adevărului în faţa unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 Cod penal sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, cât şi că aceasta a acţionat cu intenţia de producerii de consecinţe juridice.

Curtea a reţinut că în perioada 01.07.2007 - 14.01.2010, inculpata (...) (...) (...) a îndeplinit funcţia publică de consilier în cadrul Administraţiei (...) (...) a Consiliului Local (...), jud. (...), conform dispoziţiei nr. (...)/59/28.06.2007 a Primarului Municipiului (...) (filele 232-233 din volumul I al dosarului de urmărire penală), având calitatea de funcţionar public ce îndeplineşte o funcţie publică de execuţie, conform art. 2 alin. (2) şi alin. (3) lit. g) din Legea 188/1999 raportat la pct. I lit. c) pct. 1 din Anexa la Legea nr. 188/1999 (filele 238-243 din volumul I al dosarului de urmărire penală).

În această calitate inculpata (...) (...) (...) a depus declaraţiile de interese prevăzute de Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 144/2007 din datele de 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 22.01.2010 (fila 237 din volumul I al dosarului de urmărire penală), omiţând să menţioneze calitatea de acţionar şi de administrator al SC (...) SRL (...), CUI (...), pe care le avea începând cu anul 2004 (filele 296-300 din volumul I al dosarului de urmărire penală).

Curtea a constatat că, începând cu data de 15.01.2010, inculpata a ocupat funcţia publică de execuţie de consilier, clasa I, grad profesional (...), în cadrul Agenţiei (...) (...) (fila 188 din volumul I al dosarului de urmărire penală). În perioadele 20.08.2012 - 15.11.2012 şi 17.04.2014 - 28.08.2014 a exercitat temporar funcţia publică de conducere de director (...) al Agenţiei (...) (...). Începând cu data de 26.08.2014 a ocupat definitiv funcţia publică de conducere de director (...) al Agenţiei (...) (...).

În această calitate de funcţionar public în cadrul Agenţiei (...) (...) inculpata (...) (...) (...) a omis să declare calitatea de acţionar şi administrator al SC (...) SRL (...), în declaraţiile de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (fila 267-268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (fila 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală).

Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 au fost modificate prin art. 51 din capitolul al VI-lea din Legea nr. 330/2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009).

Prin urmare, începând cu data de 12 noiembrie 2009 nu mai exista nicio stare de incompatibilitate între calitatea de funcţionar public şi cea de acţionar sau administrator la o societate comercială din sectorul privat.

2.3.1.În ceea ce priveşte declaraţiile de interese întocmite şi depuse de inculpată în perioada 2010 -2012

Curtea a considerat că existenţa unui caz de incompatibilitate trebuie să fie explicit prevăzută de legea specială şi trebuie evaluată în funcţie situaţia personală a funcţionarului public prin raportare la cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege la momentul întocmirii declaraţiei de interese.

Astfel, Curtea a opinat că acţiunile inculpatei (...) (...) (...) constând în întocmirea declaraţiilor de interese nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală) nu pot fi considerate a fi comise cu intenţia de ascundere a unei stări de incompatibilitate pendinte, în condiţiile la data înregistrării fiecărei declaraţii de interese inculpata nu se afla într-o astfel de situaţie, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Deopotrivă, Curtea a reţinut că în actul de sesizare a instanţei parchetul nu a fost învederată vreo altă situaţie de încălcare a prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, care să fi fost existentă la data întocmirii declaraţiilor de interese din perioada 2010 -2012, pe care inculpata (...) (...) (...) să fi urmărit a o ascunde.

Aşadar, Curtea a apreciat că parchetul nu a administrat nicio probă din care să rezulte că la momentul întocmirii declaraţiilor de interese nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală) inculpata (...) (...) (...) a urmărit să declare necorespunzător adevărul în scopul producerii de consecinţe juridice [ascunderea unei situaţii actuale (prin raportare la data fiecărui act) de incompatibilitate].

În ceea ce priveşte susţinerea parchetului (reţinută de către prima instanţă fără a fi trecută prin filtru unei evaluări proprii în scopul evidenţierii silogismului judiciar) în sensul că prin declaraţiile de interese nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală) inculpata (...) (...) (...) a urmărit să ascundă starea de incompatibilitate în care s-a aflat în perioada anterioară în termenul în care se putea antrena răspunderea disciplinară, Curtea a constatat că nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte existenţa unui astfel de scop, nefiind astfel de plano evidenţiată premisa minora a raţionamentului deductiv imanent în rezolvarea acţiunii penale. Drept urmare, lipsa oricăror probe în susţinerea tezei corespondente acestei condiţii de tipicitate face superfluă discuţia despre puterea de a naşte certitudinea faptului pretins.

Astfel, Curtea a constatat că parchetul şi-a întemeiat acuzaţia doar pe o prezumţie simplă considerând că, dacă în raportat de declaraţiile de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală) inculpata (...) (...) (...) a urmărit să ascundă starea de incompatibilitate în care s-a aflat, se prezumă că aceasta a urmărit să ascundă aceeaşi stare de incompatibilitate şi ulterior, în declaraţiile de interese nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală), chiar dacă la momentul înregistrării acestor declaraţii de interese o astfel de stare de incompatibilitate nu mai exista.

Prezumţia simplă pe care şi-a întemeiat parchetul acuzarea este o prezumţie relativă judiciară care permite apărării posibilitatea probei contrare şi nu aduce atingere prerogativelor dreptului la apărare.

Curtea a opinat că prezumţiile simple sunt concluziile unui raţionament logic prin care instanţa de judecata stabileşte probabilitatea unei situaţii de fapt ce constituie fapta în litigiu (’factum probandum’) în cauza penală, în baza cărora se efectuează examenul de tipicitate a infracţiunii care formează obiectul acuzaţiei penale. Aceste fapte pot fi indirect probate, pe cale inferenţială, pornind de la situaţii de fapt cunoscute de instanţa pe baza de probe. Astfel, are loc o deplasare a obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt vecin şi conex acestuia, care este cunoscut şi pe care se întemeiază prezumţia. În aceste condiţii, organele judiciare trebuie să explice care sunt prezumţiile simple folosite evocând structura raţionamentului inferenţial, din ce premise factuale au fost reţinute, care sunt probele care substanţiala aceste premise factuale (factum probans) precum şi, în planul valorii probante, modul în care acestea sunt de natură a contribui la formarea convingerii în raport de celelalte probe administrate in cauza.

Curtea agreează faptul că în procesul penal organele judiciare pot apela la prezumţii simple (judiciare), în special în legătură cu anumite cerinţe ale tipicităţii obiective sau cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei ori la imputabilitatea acesteia, însă a considerat că, pentru realizarea unei constatări a comiterii faptei tipice în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, aceste prezumţii simple trebuie să se plaseze în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului.

Aserţiunea Curţii este deplin concordantă cu prevederile pct. (22) din Preambulul Directivei nr. 2016/343 a Parlamentului European si a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, potrivit căruia „Pentru stabilirea vinovăţiei persoanelor suspectate sau acuzate, sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare, fără a se aduce însă atingere competenţelor ex officio ale instanţei de stabilire a faptelor, independenţei autorităţilor judiciare atunci când evaluează vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate şi utilizării prezumţiilor de fapt şi de drept privind răspunderea penală a persoanei suspectate sau acuzate. Aceste prezumţii ar trebui să se încadreze în limite rezonabile, ţinând seama de importanţa mizei şi menţinând dreptul la apărare, iar mijloacele folosite ar trebui să fie rezonabil proporţionale cu scopul legitim urmărit. Prezumţiile ar trebui să fie relative şi, în orice caz, acestea ar trebui să fie utilizate numai cu condiţia ca dreptul la apărare să fie respectat.”

Curtea a reţinut că în procesele civile, unde nu operează standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, rigoarea evaluării prezumţiilor simple este impusă de art. 329 Cod procedură civilă, care cere ca instanţa să se bazeze pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. Cu atât mai mult în procesul penal, în care inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei aparţine acuzării, standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă impune reţinerea numai a faptelor care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului. În continuarea aceluiaşi raţionament, Curtea a reţinut că necesitatea probaţiunii faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia constituie o regulă de probă aplicabilă chiar în cazul prezumţiilor legale [art. 328 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă]. Astfel fiind, a fortiori, aceasta regulă se impune mutatis mutandis cu atât mai mult in ipoteza prezumţiilor judiciare.

Faţă de standardele diferite de probă existente în procesele penale şi cele civile, Curtea a opinat că instanţa de judecată nu poate reţine tipicitatea subiectivă a unei fapte numai în baza unei prezumţii simple care este aptă să releve cu o anumită probabilitate comiterea faptei cu forma de vinovăţie stipulată de norma de incriminare sau a existenţei scopului ori a mobilului prevăzut de lege, ci este necesar să se stabilească cu certitudine că prezumţia simplă este reţinută pornind de la constatarea unor împrejurări obiective probate şi că este aptă să răstoarne prezumţia (relativă) de nevinovăţie. Aşadar, probabilitatea necesară pentru reţinerea unei prezumţii simple în mecanismul probaţiunii nu conduce în mod automat constatarea întrunirii standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Chiar daca sunt compatibile cu sistemul probaţiunii în procesul penal, prezumţiile simple (judiciare) nasc doar probabilitatea faptului pretins, astfel încât ele pot dobândi valoare probantă pentru formarea convingerii instanţei de judecata in sensul stabilirii certitudinii unei situaţii de fapt corespondente unei cerinţe de tipicitate numai în măsura in care se coroborează cu alte probe legal administrate în cauza. Numai in acest mod ele pot contribui la configurarea certă a tezei probatorii acuzatoriale impusa de standardul probei dincolo de orice îndoiala rezonabilă.

Curtea a considerat că, în măsura în care inculpatul, cu privire la care acuzaţia reţinută se întemeiază pe prezumţii simple, reliefează pe bază de probe o apărare factuală credibilă de natură de a pune în discuţie legitimitatea raţionamentului judiciar evidenţiat în prezumţia simplă, revine acuzării obligaţia de a proba netemeinicia celor afirmate de inculpat în condiţiile standardului de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă. Numai în acest fel se poate realiza o protecţie eficientă şi efectivă a prezumţiei de nevinovăţie.

Aplicând aceste reguli în cauză, mai întâi, Curtea a opinat că nu se poate reţine ca premisă certă a prezumţiei simple cu privire la cu privire la atitudinea subiectivă a inculpatei în legătură cu declaraţiile de interese nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală), faptele obiective constând în nemenţionarea la data întocmirii/depunerii declaraţiei a calităţii de acţionar şi calitatea de administrator al SC (...) SRL (...), deoarece la data întocmirii/depunerii declaraţiilor de interese sus - menţionate inculpata nu se afla în vreo situaţie de incompatibilitate de natură de a atrage răspunderea disciplinară, astfel că nu a urmărit producerea de consecinţe juridice.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că faptele anterioare datei de 12 noiembrie 2009 (când legislaţia specială prevede că funcţionarii publici nu puteau deţine alte funcţii şi nu puteau desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată), nu pot avea natura unor fapte vecine şi conexe din care să fie trase concluzii cu privire la faptele care formează obiectul acuzaţiilor referitoare la fapte din anii 2010 – 2012, faţă de circumstanţele diferite existente la data întocmirii fiecărei declaraţii de interese.

În al treilea rând, Curtea a reţinut că inculpata (...) (...) (...) a oferit o explicaţie credibilă motivului pentru care începând din anul 2010 nu a menţionat în declaraţia de interese calitatea de acţionar şi calitatea de administrator al SC (...) SRL (...), arătând că nu exista nicio situaţie de incompatibilitate între aceste calităţi şi cea de funcţionar public şi nici de conflict de interese faţă de rolul efectiv al inculpatei în societatea comercială şi de obiectul acesteia de activitate. Deopotrivă, inculpata a învederat că nu a urmărit sustragerea de la o răspundere disciplinară întrucât a considerat că nu era incidentă o astfel de situaţie şi, chiar şi în ipoteza reţinerii unei astfel de forme de răspundere, aceasta nu putea fi angajată decât în termen de doi ani de la data depunerii fiecărei declaraţii de interese, termen care expirase succesiv începând cu anul 2009. Prin urmare, Curtea a considerat că inculpata a oferit suficiente argumente de fapt şi de drept pentru a vulnerabiliza semnificativ probabilitatea ataşată prezumţiei simple utilizate de procuror în probarea laturii subiective a infracţiunii de fals în declaraţii, iar parchetul nu a învederat existenţa altor probe cu privire la tipicitatea subiectivă a faptei care face obiectul acuzării.

În final, în al patrulea rând, Curtea a apreciat că nu se poate reţine că declaraţiile de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală) constituie faptul cunoscut în cauză în condiţiile în care, aşa cum se va arăta ulterior, pentru acestea a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar inculpata (...) (...) (...) beneficia de prezumţia de nevinovăţie la data împlinirii termenului de prescripţie.

Faţă de aceste argumente, Curtea a considerat că prezumţia simplă reţinută în acuzare are natura unei simple bănuieli a organelor de urmărire penală şi, prin urmare, nu este suficientă pentru a fundamenta în mod exclusiv sau determinant o declaraţie de vinovăţie, faţă de standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În consecinţă, Curtea a dispus excluderea din conţinutul infracţiunii continuate de fals în declaraţii prevăzute de art. 326 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal, care face obiectul acuzaţiei de la punctul 1 din rechizitoriu, a acţiunilor constând în întocmirea de către inculpată a declaraţiilor de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală), întrucât parchetul nu a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă tipicitatea subiectivă a acestora, respectiv comiterea acţiunilor cu intenţie în scopul producerii de consecinţe juridice, având în vedere că, faţă de natura infracţiunii de fals în declaraţii de infracţiune de pericol abstract, în funcţie de data întocmirii fiecărei declaraţii de interese se analizează:

a.cazurile de incompatibilitate prevăzute de legislaţia specială în ceea ce îi priveşte pe funcţionarii publici;

b.situaţia personală a funcţionarului public prin raportare la cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege la momentul întocmirii declaraţiei de interese;

c.intenţia de a da declaraţii false în scopul ascunderii unei situaţii de incompatibilitate.

Pe cale de consecinţă, Curtea a înlăturat dispoziţia primei instanţe privind desfiinţarea declaraţiilor de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală), date de inculpată în calitate de funcţionar public în cadrul Agenţiei (...) (...), deoarece nu se poate reţine caracterul fals al acestora.

Curtea a considerat că, în această ipoteză, nu se poate dispune o soluţie de achitare pentru acţiunile referitoare la declaraţiile de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală), întrucât acţiunile care au făcut obiectul acuzării ca acte ale infracţiunii unice continuate nu reprezintă infracţiuni distincte cu care instanţa a fost sesizată şi asupra cărora să se pronunţe.

Deopotrivă, în cauză nu se poate dispune nici schimbarea încadrării juridice prin reţinerea a două infracţiuni de fals în declaraţii în formă continuată, aflate în concurs real [pe de o parte, o infracţiune de fals în declaraţii în formă continuată cu referire la acţiunile vizând declaraţiile de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală), pe de altă parte o infracţiune de fals în declaraţii în formă continuată cu referire la acţiunile vizând declaraţiile de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală)] pe considerentul necesităţii pronunţării unei soluţii de achitare pentru acuzaţiile neprobate, în condiţiile în care în cursul cercetării judecătoreşti nu au apărut elemente care să înlăture unitatea legală a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei.

Curtea a apreciat că a fost sesizată cu o singură infracţiune de fals în declaraţii în formă continuată, astfel că se impune pronunţarea unei soluţii unice, cu excluderea din conţinutul infracţiunii a acţiunilor nedovedite, în acest mod nefiind afectată unitatea legală de infracţiune.

Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţia de excludere din conţinutul infracţiunii continuate de fals în declaraţii prevăzute de art. 326 Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal şi art. 5 Cod penal a acţiunilor referitoare la declaraţiile de interese având nr. (...)/26.01.2010 (fila 295 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.05.2010 (fila 289 din volumul I al dosarului de urmărire penală), nr. (...) din 14.06.2011 (filele 267 şi 268 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi nr. (...) din 28.05.2012 (file 265-266 din volumul I al dosarului de urmărire penală) care face obiectul acuzaţiei de la punctul 1 din rechizitoriu nu determină scindarea unităţii legale de infracţiune sau schimbarea încadrării juridice şi nici nu conduce la dispunerea pentru aceste acţiuni a unor soluţii de achitare, întrucât acţiunile care au făcut obiectul acuzării drept componente ale infracţiunii unice continuate nu reprezintă infracţiuni distincte cu care instanţa a fost sesizată şi asupra cărora trebuie să se pronunţe autonom, fiind înglobate de lege în cuprinsul unei singure entităţi juridice.

2.3.2.În ceea ce priveşte declaraţiile de interese întocmite şi depuse de inculpată în perioada 2007 -2009

Faţă de acţiunile rămase în cuprinsul infracţiunii continuate de fals în declaraţii constând în întocmirea declaraţiilor de interese din 05.07.2007 (fila 234 din volumul I al dosarului de urmărire penală), 10.06.2008 (fila 235 din volumul I al dosarului de urmărire penală) şi 29.06.2009 (fila 236 din volumul I al dosarului de urmărire penală)], Curtea a constatat că termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) Cod penal este de 5 ani şi se calculează potrivit art. 154 alin. (2) Cod penală începând de la data comiterii ultimei acţiuni din conţinutul infracţiunii continuate, adică de la data de 29.06.2009.

Curtea a reţinut că, în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, paragrafele 28 – 31 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), instanţa de contencios constituţional a apreciat că „se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art.155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art.155 alin.(4) din Codul penal. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi. Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea a constatat că dispoziţiile art.155 alin.(1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite. Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că prevederile art.155 alin.(1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.”

Aşadar, Curtea Constituţională a opinat că întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale nu poate fi realizată prin orice act de procedură, ci numai prin acelea care trebuie comunicate, potrivit legii procesual penale, suspectului sau inculpatului.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că trebuie să verifice dacă până la data de 28.06.2014, când se împlinea termenul general de prescripţie a răspunderii penale, parchetul a efectuat vreun act care trebuia comunicat suspectului sau inculpatului.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a constatat în cauza Didu c. României (CEDO, hotărârea din 14 aprilie 2009, în cauza Didu c. României, parag. 40-43) încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin modalitatea de a proceda a instanţei de recurs care a casat hotărârile primei instanţe şi ale instanţei de apel prin care se dispuse achitarea reclamantului şi, reţinând cauza spre judecare, a procedat la o nouă analiză a probelor pe care s a întemeiat acuzarea, fără a proceda la o nouă ascultare a martorilor şi a inculpaţilor şi a dispus încetarea procesului penal. Instanţa europeană a reţinut că aspectele pe care instanţa le a analizat în vederea pronunţării hotărârii vizează vinovăţia acuzatului şi au avut un caracter esenţial faptic, instanţa fiind chemată să aprecieze dacă acuzatul a comis infracţiunile de fals, uz de fals şi vătămare corporală. Instanţa de recurs a constatat, în urma unei noi analize a probelor care fuseseră administrate în celelalte grade de jurisdicţie şi în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, pe de o parte că este cert că infracţiunile au fost comise, iar, pe de altă parte, că a intervenit prescripţia răspunderii penale. În viziunea Curţii Europene această motivare poate da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată. Instanţa europeană a reţinut că din această motivare rezultă că instanţa nu s a limitat a descrie un anumit stadiu al suspiciunii sau un prognostic, ci a prezentat ca stabilite anumite fapte enumerate în rechizitoriu, fără ca o nouă audiere să fie efectuată în cauză şi fără ca instanţa de recurs să se pronunţe cu privire la probele ce ar trebui administrate. Pe cale de consecinţă, Curtea Europeană a apreciat că instanţa de recurs, în timp ce dispunea încetarea procesului penal, a pus sub îndoială nevinovăţia reclamantului, pronunţându se cu privire la vinovăţia acestuia potrivit Codului penal, încălcând dispoziţiile art. 6 paragraf 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Analiza acestei soluţii relevă faptul că instanţa de contencios european a drepturilor omului consideră că intervenţia prescripţiei răspunderii penale înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive constituie un impediment la exercitarea acţiunii penale care face ca persoana acuzatului să beneficieze în continuare de prezumţia de nevinovăţie.

Trebuie totodată subliniat că această viziune procedurală protecţionistă a Curţii de la Strasbourg trebuie privită şi din perspectiva modalităţii în care instanţa europeană se raportează la instituţia prescripţiei răspunderii penale. Astfel, în cauza Borcea contra României (CEDO, decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015, în cauza Borcea contra României, paragraf 64) Curtea a arătat că „în ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei răspunderii penale, s-a pronunţat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [cauza Coëme şi alţii contra Belgiei, paragraf 149 şi cauza Previti contra Italiei, paragraf 80]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei”.

Prin urmare, în scopul asigurării unei protecţii efective a prezumţiei de nevinovăţie în cazurile în care se pune în discuţie incidenţa prescripţiei răspunderii penale Curtea Europeană nu face nicio distincţie între efectele cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale pe motiv de lipsă a temeiului de drept şi cel al impedimentului care lipseşte de obiect acţiunea penală prin incidenţa cauzei care înlătură răspunderea penală.

2.4.Cu privire la acuzaţiile de conflict de interese

2.4.1.Analiza normei de incriminare prin raportare la legea penală mai favorabilă reţinută în cauză

Curtea a constatat că prin Legea nr.193/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017) s-a operat modificarea atât a elementului material al infracţiunii, cât şi a denumirii marginale a infracţiunii prevăzute de art. 301 Cod penal din ,,Conflictul de interese” în ,,Folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane”.

Prin urmare, prima instanţă stabilind ca lege penală mai favorabilă legea penală nouă a analizat, în mod eronat, tipicitatea faptelor de care a fost acuzată inculpata (...) (...) (...) prin raportare la infracţiunea de conflict de interese, în locul noii norme de incriminare referitoare la folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane.

Astfel, cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, decizia nr.13 din 9 februarie 2015, disponibilă pe site-ul www.scj.ro) obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 301 Cod penal constă în „ocrotirea relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii funcţionarului public, activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorităţi publice (...). Incriminarea faptei presupune nu numai simpla interzicere a intereselor de natură privată ale funcţionarului public, ci şi formarea corectitudinii deciziilor administrative, pentru ca un conflict de interese nesoluţionat să nu conducă la un abuz în serviciu.”

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este funcţionarul public (definit de art. 175 Cod penal), iar în cazul în care folosul patrimonial nu este obţinut pentru sine, este necesar ca funcţionarul public să fie soţ, rudă sau afin, până la gradul II inclusiv cu persoana pentru care a obţinut un folos patrimonial. Subiectul pasiv principal este instituţia sau unitatea în care este angajat funcţionarul public, putând fi reţinută şi existenţa unui subiect pasiv secundar în ipoteza în care o persoană (fizică sau juridică) este prejudiciată prin actul îndeplinit de funcţionarul public.

Elementul material al laturii obiective constă în îndeplinirea unui act (inclusiv în modalitatea luării unei decizii), legiuitorul impunând şi două cerinţe esenţiale ataşate acestuia, respectiv îndeplinirea actului să se realizeze în exercitarea atribu¬ţiilor de serviciu şi să producă un folos patrimonial pentru funcţionarul public, ori pentru soţul său sau pentru o rudă sau afin până la gradul II inclusiv.

Faţă de această a două cerinţă esenţială se conturează şi mai explicit decât în anterioara reglementare faptul că prin Legea nr.193/2017 s-a urmărit accentuarea caracterului de infracţiune de rezultat a infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane prevăzute de art. 301 Cod penal, faţă de necesitatea producerii unui folos patrimonial.

Art. 301 alin. (2) Cod penal stipulează două ipoteze particulare în care fapta nu este tipică (condiţii negative de tipicitate): 1. în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative şi 2. în cazul exercitării unui drept recunoscut de lege sau a îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.

Sub aspectul laturii subiective infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane, prevăzută de art. 301 Cod penal, poate fi comisă cu intenţie directă sau indirectă.

2.4.2.Cu privire la acuzaţia de conflict de interese formulată la punctul 2 din rechizitoriu

Din probele administrate în cauză Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:

a.la data de 20.07.2012, martora (...) (...) (angajata Agenţiei (...) (...) în cadrul Compartimentului (...) a întocmit referatul de necesitate privind achiziţionarea a 20 chitanţiere, ce urmau să fie utilizate în legătură cu încasările de la agenţii economici. Referatul a fost aprobat de către partea civilă (...) (...) (...), funcţionar public care îndeplinea la acel moment funcţia de conducere a Agenţiei (...) (...) (înscrisul de la fila 303 din volumul I al dosarului de urmărire penală şi declaraţia martorei de la fila 87 din dosarul instanţei de apel);

b.la data de 31.07.2012 martora (...) (...), din proprie iniţiativă, s-a deplasat la sediul SC (...) SRL (societate la care se comanda în mod obişnuit tipărirea de chitanţiere de către Agenţia (...) (...) încă din anul 2000 şi al cărui asociat şi administrator era numitul (...) (...) (...), soţul inculpatei (...) (...) (...), fără a cunoaşte că soţul inculpatei era asociat şi administrator al societăţii, şi a solicitat tipărirea a 20 de chitanţiere, pentru care a achitat în numerar suma de 156,98 lei. SC (...) SRL a eliberat factura nr. (...)/31.07.2012 şi chitanţa nr. (...)/31.07.2012 din care rezultă întrunirea acordului de voinţe cu privire la tipărire de chitanţiere şi plata efectuată (înscrisurile de la fila 306 din volumul I al dosarului de urmărire penală şi declaraţia martorei de la fila 87 din dosarul instanţei de apel);

c.în data de 31.07.2012 inculpata (...) (...) (...) a fost plecată din localitatea (...), aflându-se în delegaţie în Bucureşti la Agenţia Naţională (...) (...) (înscrisurile de la filele 312 şi 313 din volumul I al dosarului de urmărire penală);

d.inculpata (...) (...) (...) nu a dat nicio dispoziţie în legătură cu achiziţionarea chitanţierelor şi nici nu a avut cunoştinţă de derularea acestei proceduri de achiziţie, aflând despre acesta, ulterior încheierii contractului şi efectuării plăţii în numerar, în data de 01.08.2012 (declaraţia martorei (...) (...) de la fila 87 din dosarul instanţei de apel);

e.inculpata (...) (...) (...) a încercat să oprească tipărirea celor 20 de chitanţiere, însă întrucât acestea fuseseră deja tipărite nu s-a mai putut renunţa la executarea prestaţiei [declaraţiile martorului (...) (...) (...) (filele 127-130 din volumul I al dosarului de urmărire penală), declaraţiile inculpatei de la fila 87 din dosarul instanţei de apel şi înscrisul de la fila 314 din volumul I al dosarului de urmărire penală];

f.în exercitarea atribuţiilor de serviciu inculpata (...) (...) (...) a semnat dispoziţia de plată nr. (...)/2012 în legătură cu achiziţionarea chitanţierelor, ulterior efectuării plăţii în numerar de către martora (...) (...) (înscrisul de la fila 304 din volumul I al dosarului de urmărire penală şi declaraţiile inculpatei de la fila 87 din dosarul instanţei de apel).

Curtea a apreciat că, deşi inculpata (...) (...) (...) avea calitatea de funcţionar public (subiect activ nemijlocit al infracţiunii) şi a îndeplinit un act în exercitarea atribuţiilor de serviciu (prin semnarea unei dispoziţii de plată, ulterior efectuării plăţii în numerar) nu se poate reţine întrunirea condiţiilor de tipicitatea obiectivă ale infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane prevăzute de art. 301 Cod penal.

Pe de o parte, Curtea a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cumpărarea chitanţierelor seria (...), nr. (...) de către Agenţia (...) (...) de la SC (...) SRL a fost realizată în condiţii legale, în modalitatea achiziţiei directe, deoarece dispoziţiile legale stipulau că „autoritatea contractantă achiziţionează direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziţiei nu depăşeşte echivalentul în lei a 15.000 euro pentru fiecare achiziţie de produse, servicii ori lucrări şi că achiziţia se realizează pe bază de document justificativ”.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că luarea deciziei de încheiere a contractului de tipărire între Agenţia (...) (...) şi SC (...) SRL, formularea ofertei de a contracta de către Agenţia (...) (...), încheierea contractului prin realizarea acordului de voinţă între părţile contractuale, executarea obligaţiei de plată a serviciilor de tipărire solicitate de către Agenţia (...) (...) şi executarea obligaţiei corelative de către SC (...) SRL au avut loc fără ca inculpata (...) (...) (...) să fi îndeplinit vreun act sau să fi luat vreo decizie în acest sens şi fără să fi avut cunoştinţă de achiziţia directă efectuată.

Astfel, Curtea a opinat că

1.acordul de voinţe în scopul naşterii raportului juridic constând în tipărirea chitanţierelor seria (...), nr. (...) s-a realizat la data de 31.07.2012 ca urmare a ofertei exprese de a contracta exprimate de către martora (...) (...) care a fost acceptată pur şi simplu şi neîndoielnic de către SC (...) SRL, fără ca inculpata să fi avut cunoştinţă la acel moment despre achiziţia de bunuri;

2.la data de 31.07.2012 a fost plătită suma de 156,98 lei de către martora (...) (...), eliberându-se factura nr. (...) şi chitanţa nr. (...) de către SC (...) SRL, fără ca inculpata să fi avut cunoştinţă la acel moment despre executarea obligaţiilor contractuale prin plata bunurilor achiziţionate;

3.SC (...) SRL a procedat la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de tipărire a chitanţierelor seria (...), nr. (...) şi încasase suma de 156,98 lei din partea Agenţiei (...) (...), anterior semnării de către inculpată a dispoziţiei de plată.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că semnarea de către inculpata (...) (...) (...) a dispoziţiei de plată nr. (...)/2012, ulterior încheierii contractului de tipărire şi a efectuării plăţi de către martora (...) (...) nu poate avea natura îndeplinirii unui act prin care să fi procurat un folos patrimonial soţului acesteia (...) (...) (...) (asociat şi administrator al SC (...) SRL).

Pentru aceste considerente, în baza art. 396 alin.(5) Cod procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală Curtea a dispus achitarea inculpatei (...) (...) (...) sub aspectul acuzaţiei de săvârşire a infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane, prevăzute de art. 301 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal (punctul 2 din rechizitoriu), faţă de lipsa tipicităţii obiective a faptei.

2.4.3.Cu privire la acuzaţia de conflict de interese formulată la punctul 2 din rechizitoriu

Din probele administrate în cauză rezultă următoarea situaţie de fapt:

a.prin decizia nr. (...) din 20.05.2013 a preşedintelui Agenţiei Naţionale (...), modificată prin decizia nr. (...) din 24.05.2013 a preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) (filele 195- 197 din volumul I al dosarului de urmărire penală), inculpata (...) (...) (...) a revenit pe funcţia publică de execuţie de consilier, clasa I, grad profesional (...), clasa de salarizare (...), gradaţia 5, la Serviciul Calitatea Factorilor de Mediu din cadrul Agenţiei (...) (...) şi a fost desemnată să coordoneze activitatea Agenţiei (...) (...) în perioada în care directorul (...) se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile. Astfel, a fost realizată o delegare de competenţe, inculpata (...) (...) (...) nefiind promovată în funcţia de director (...) al Agenţiei (...) (...), ci doar exercitând atribuţiile specifice acestei funcţii, ocupând în continuare funcţia publică de execuţie de consilier şi beneficiind de drepturile salariale aferente acestei funcţii;

b.în îndeplinirea obligaţiilor impuse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcţionalităţii administraţiei publice locale, a numărului de posturi şi reducerea cheltuielilor la instituţiile şi autorităţile publice din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a ministerelor (publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, 393 din 29 iunie 2013) şi consecutiv deciziei nr. (...)/20.05.2013 a preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) inculpata (...) (...) (...) a întocmit nota de fundamentare nr. (...)/23.08.2013 înaintată la Agenţiei Naţionale (...) (filele 22 şi 23 din volumul al II-lea al dosarului de urmărire penală) în care a propus reducerea unui post de consilier (...) în cadrul Serviciului (...) şi statul de funcţii al Agenţiei (...) (...). Deopotrivă, prin adresa nr. (...)/23.08.2013 (fila 21 din volumul al II-lea al dosarului de urmărire penală) inculpata (...) (...) (...) a cerut Agenţiei Naţionale (...) să solicite Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici avizul pentru propunerea de structură organizatorică şi statul de funcţii ale Agenţiei (...) (...), ca urmare a reorganizării conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013.

Mai întâi, Curtea a constatat că propunerile şi solicitările inculpatei (...) (...) (...) au fost realizate în condiţiile în care exista o obligaţia legală de a acţiona în acest sens după cum urmează:

1.conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013 numărul total al posturilor ocupate, la data intrării în vigoare a ordonanţei, s-au redus potrivit anexei nr. 2, cu respectarea prevederilor legale aplicabile fiecărei categorii de personal, respectiv la Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice în subordinea căruia se afla Agenţia Naţională (...), se aplica o reducere a posturilor ocupate de 4%;

2.conform art. 10 din Hotărârea de Guvern nr. 1000/2012 modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 568/2013 numărul maxim de posturi pentru aparatul propriu al Agenţiei Naţionale (...) şi instituţiile din subordine a fost stabilit la 1.936;

3.prin decizia nr. (...)/8.08.2013 a preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) (fila 1 din volumul al II-lea al dosarului de urmărire penală) în executarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013, s-au aprobat procedurile de reorganizare şi restructurare ale Agenţiei Naţionale (...), anexa nr. 1 şi 2, şi regulamentul pentru organizare şi desfăşurarea examenului în vederea aplicării dispoziţiilor art. 100 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, anexa nr.3 (filele 2-19 din volumul al II-lea al dosarului de urmărire penală). Conform procedurii de reorganizare, în prima etapă s-a efectuat repartizarea prin decizia preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) a numărului maxim de posturi pentru fiecare dintre instituţiile din subordine. În etapa a doua, în termen de 24 de ore, conducătorii agenţiilor judeţene (...) trebuiau să transmită documentaţia pentru avizarea funcţiilor de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Printre altele, documentaţia întocmită trebuia să conţină o notă de fundamentare ce cuprindea obligatoriu identificarea posturilor desfiinţate, identificarea posturilor vacante exceptate şi tabelul centralizator. După avizarea de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici preşedintele Agenţiei Naţionale (...) aproba structurile organizatorice şi noile state de funcţii. După primirea structurilor organizatorice noi agenţiile judeţene identificau persoanele care îndeplineau condiţiile de numire, iar atunci când exista un singur post ocupat nu se susţinea probă de examen. De asemenea, se identificau persoanele care, deşi îndeplinesc condiţiile de numire, sunt mai multe decât numărul de posturi, caz în care se organiza examenul. Aceste persoane urmau a fi notificate în scris cu privire la restructurarea posturilor şi la examenul ce urmează a fi organizat. În termen de maxim 72 de ore de la primirea statelor de funcţii aprobate, se declanşa şi se desfăşura procedura de examen. În termen de 24 de ore de la validarea rezultatelor examenului, se emiteau decizii de eliberare din funcţie pentru funcţionarii publici care au fost declaraţi respinşi la examen, care nu au formulat cereri de înscriere la examen sau care nu s-au prezentat la examen.

4.Prin decizia nr. (...)/22.08.2013 a Agenţiei Naţionale (...) (fila 20 din volumul al II-lea al dosarului de urmărire penală) s-a aprobat Agenţiei Judeţene (...) (...) un total de 39 de posturi arătându-se că numărul de posturi ocupate care se reduce obligatoriu este de un (1) post.

Aşadar, Curtea a opinat că acţiunea inculpatei a fost realizată în baza obligaţiei impuse de lege şi de actele administrative emise de autorităţile centrale în aplicarea legii, ceea ce atrage incidenţa condiţiei negative de tipicitate, prevăzute de art. 301 alin. (2) lit. b) Cod penal.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că actele întocmite de inculpată (...) (...) (...) în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege constau fie în propuneri înaintate Agenţiei Naţionale (...) obiectivate în nota de fundamentare (...)/23.08.2013 şi statul de funcţii al Agenţiei (...) (...), fie în solicitări efectuate pe calea adresei nr. (...)/23.08.2013 prin care a cerut Agenţiei Naţionale (...) să solicite Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici avizul pentru propunerea de structură organizatorică şi statul de funcţii ale Agenţiei (...) (...).

Aceste acte întocmite de inculpată (...) (...) (...) în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege nu sunt apte să producă rezultatul socialmente periculos, respectiv afectarea relaţiilor de serviciu şi crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de serviciu în cadrul unei autorităţi publice.

Deopotrivă, Curtea a considerat că propunerile şi solicitările inculpatei (...) (...) (...) nu pot avea natura unor acte îndeplinite de inculpată prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial în condiţiile în care decizia cu privire la desfiinţarea unui post nu aparţinea inculpatei, ci preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) care aproba structurile organizatorice şi noile state de funcţii, după obţinerea avizului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu este întrunit elementul material al infracţiunii prin raportare la cerinţa esenţială ca actul îndeplinit să producă un folos patrimonial pentru funcţionarul public.

În al treilea rând, Curtea a reţinut că potrivit art. 52 alin. (3) Cod de procedură penală hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei ches¬tiuni prealabile, în procesul penal, au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.

Curtea a constatat că prin decizia civilă nr. (...)/C19.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/CA/2014 R instanţa a reţinut cu autoritate de lucru judecat următoarele:

i.se impune anularea deciziei nr. (...)/2013 şi de anulare în parte a deciziei nr. (...)/13.09.2014 privind aprobarea structurii organizatorice şi a statului de funcţii pentru Agenţia (...) (...), în ce priveşte desfiinţarea postului de consilier (...) din cadrul Serviciului (...), ocupat anterior de (...) (...) (...), ca urmare a declarării neconstituţionalităţii actului normativ ce a stat la baza emiterii deciziei de aprobare a structurii organizatorice a Agenţiei (...) (...) şi la baza emiterii deciziei de eliberare din funcţie;

ii.în ceea ce priveşte emiterea actului în litigiu de către (...) (...) (...) şi coordonarea de către aceasta a procedurii de reorganizare a Agenţiei (...) (...) s-a constatat că, întrucât pe perioada suspendării raportului de serviciu al reprezentantului legal al Agenţiei (...) (...), (...) (...) (...), (...) (...) (...) a fost promovată temporar în funcţia de director (...) al Agenţiei (...) (...) (23.07.2012-20.05.2013) şi avea competenţa să facă propunerea cu privire la noul stat de funcţii, iar emiterea deciziei nr.(...)/2013 s-a făcut în baza noului stat de funcţii aprobat prin decizia nr.(...)/13.09.2013, tot de către recurenta (...) (...) (...) deoarece, la data de 27.09.2013, aceasta coordona activitatea Agenţiei (...) (...), în baza deciziei preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) nr. (...)/20.05.2013, modificată prin decizia nr. (...)/24.05.2013, decizii prin care s-a realizat o delegare de competenţă;

iii.calitatea de coordonator al activităţii Agenţiei (...) (...), pe perioadele cât directorul (...) se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, acordă titularului acestei calităţi toate drepturile şi obligaţiile unui director (...), inclusiv competenţa de a întocmi proiectul de stat de funcţii şi de a aplica prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013 la nivelul Agenţiei (...) (...);

iv.(...) (...) (...), în calitate de coordonator al activităţii Agenţiei (...) (...), avea obligaţia legală de a respecta prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2013, avea competenţa gestionării resurselor umane şi îşi putea exercita dreptul de apreciere cu privire la aceasta şi, implicit, obligaţia de a pune în aplicare decizia Preşedintelui Agenţiei Naţionale (...) nr. (...)/13.09.2013 de aprobare a noului stat de funcţii al Agenţiei (...) (...) şi de a emite decizia de eliberare din funcţie pentru funcţionarul public al cărui post a fost desfiinţat;

v.(...) (...) (...) nu putea din punct de vedere legal să propună spre desfiinţare propriul post întrucât, conform prevederilor art. 88 din Legea nr. 188/1999, pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul. Prin urmare, neputând fi redus postul de execuţie ocupat de (...) (...) (...), în mod greşit a fost reţinută de prima instanţă incidenţa în speţă a prevederilor art. 79 alin.1 lit. c) din Legea nr. 161/2003.

Curtea a opinat că, în cauză, sunt aplicabile pe deplin considerentele Curţii Europene a Drepturilor omului din cauza Lungu ş.a. c. României (hotărârea din 21 octombrie 2014) în vederea evitării încălcării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la respectarea principiul securităţii raporturilor juridice care decurge dintr-o hotărârea definitivă pronunţată de o instanţă nepenală.

În acest cadru, faţă de limitele investigaţiei efectuate de parchet şi de acţiunile inculpatei, în condiţiile existenţei unei obligaţii legale în acest sens, Curtea nu a reţinut vreun argument pentru care ar ajunge la o altă evaluarea a faptelor decât cea avută în vedere, în mod definitiv, de către instanţele civile.

Astfel, reţinerea unei alte situaţii decât cea avută în vedere în decizia civilă nr. (...)/C19.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/CA/2014 R echivalează cu o afectare gravă a principiului securităţii juridice şi încălcarea dreptului la un proces echitabil stipulat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea a constatat că, deşi această apărare a fost formulată şi în faţa primei instanţe, judecătorul fondului a evaluat-o în mod eronat considerând că „secţia civilă nu este în măsură să aprecieze aspra existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, doar secţia penală poate aprecia acest lucru” în condiţiile în care instanţa civilă nu a evaluat niciunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane, ci numai legalitatea actelor administrative întocmite de inculpată.

În plus, Curtea a reţinut că în faţa instanţei de apel reprezentantul Ministerului Public nu a formulat vreo concluzie care să poată conduce la invalidarea dezlegărilor definitive ale instanţelor civile.

Faţă de considerentele de mai sus, Curtea a constatat că faţă de standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpata (...) (...) (...) nu se poate reţine, în cauză, existenţa infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane, prevăzute de art. 301 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal (punctul 4 din rechizitoriu), faţă de lipsa tipicităţii obiective a faptei, în condiţiile în care:

Prin urmare, în baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală Curtea a dispus achitarea inculpatei (...) (...) (...) sub aspectul acuzaţiei de săvârşire a infracţiunii de folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane, prevăzute de art. 301 alin. (1) Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal (punctul 4 din rechizitoriu),

Faţă de soluţiile de achitare şi de încetare a procesului penal care s-au impus a fi dispuse în cauză Curtea a opinat că numai apelul declarat de către inculpata (...) (...) (...) este fondat şi a fost admis.

Curtea a considerat că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) şi de partea civilă (...) (...) (...) sunt nefondate, în condiţiile în care în ambele căi de atac se solicită reţinerea tipicităţii faptelor de care a fost acuzată inculpata, a răspunderii penale a acesteia şi, pe cale de consecinţă, condamnarea inculpatei şi obligarea la plata despăgubirilor civile. Or, faţă de analiza efectuată mai sus niciuna dintre soluţiile solicitate de procuror sau de partea civilă nu se impune a fi dispusă în cauză, căile de atac urmând a fi respinse ca nefondate.

Ca urmare, a soluţiilor de achitare dispuse în cauză şi a celei de încetare a procesului penal Curtea a înlăturat dispoziţia instanţei de fond privind obligarea inculpatei (...) (...) (...) la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare parţiale în primă instanţă în favoarea statului, deoarece nu se poate reţine vreo culpă procesuală a inculpatei. Pe cale de consecinţă, în baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în faza de urmărire penală şi în etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă rămân în sarcina statului.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în apelurile parchetului şi al inculpatei au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) Cod procedură penală a fost obligată partea civilă apelantă (...) (...) (...) la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel, care urmare a reţinerii culpei procesuale în declararea unei căi de atac nefondate.

Domenii speta

Infracţiuni

Drept penal Lipsa tipicităţii obiective şi subiective a faptelor care fac obiectul acuzării. Intervenţia prescripţiei generale a răspunderii penale

Domenii speta

Spete similare

Sentinţă penală - 18.09.2012

Hotărâre - 12.06.2015

Sentinţă civilă - 15.09.2015

Sentinţă penală - 16.09.2010

Sentinţă penală - 28.02.2011