Obligaţia instanţei judecătoreşti să interpreteze clauzele îndoielnice ale tranzacţiei, Clauza penală. Intervenţia instanţei.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 537 din 05 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7743/95/2015*, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta x, în contradictoriu cu pârâtul y.

Împotriva sentinţei nr. 537 din 05 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7743/95/2015*, a formulat recurs reclamanta x, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 N.C.proc.civ..

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că sentinta este data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar motivele pe care se întemeiază sunt contradictorii si străine de natura cauzei.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului, în condițiile art. 489 NCPC. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta reclamantă  a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 N.C.proc.civ. aplicabil în recurs potrivit art. 494 N.C.proc.civ., Curtea reţine  următoarele:

Excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 N.C.proc.civ. este neîntemeiată.

Într-adevăr, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii se regăsesc multe critici care nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute expres în art. 488 N.C.proc.civ.

Însă, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 N.C.proc.civ., conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, dispoziţii care au fost indicate de recurenta reclamantă în cererea de recurs şi în raport de care va fi analizată sentinţa recurată. Ca urmare, Curtea va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea menţionează că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Examinarea situaţiei de fapt nu este atributul instanţei de recurs. Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond. Instanţa de recurs nu trebuie să se preocupe de situaţia de fapt, ci numai de problemele de drept, verificările de fapt fiind incompatibile cu structura recursului.

Criticile recurentei reclamante referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia.

Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o reluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate de instanţa de fond.

Argumentele recurentei reclamante aduse în sprijinul motivului de recurs referitor la interpretarea probelor, demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 N.C.proc.civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 425 alin. 1 lit. b din N.C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).  Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale sentinţei recurate, susţinerile recurentei reclamante nu se confirmă, întrucât argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţată nu evidenţiază nicio contradicţie în raţionamentul instanţei, instanţa de fond stabilind în concret starea de fapt şi procedând la analizarea fondului cauzei.

În speţă, criticile recurentei vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată.

 Curtea constată că motivarea instanţei de fond răspunde exigenţelor legale, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., indicat în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Cu privire la criticile care se încadrează în acest motiv de recurs, Curtea constată că acestea sunt nefondate, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta x a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 68.281 lei reprezentând daune moratorii calculate până la data introducerii acțiunii şi la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,01 % pe zi până la data plății efective, raportat la debitul total de 623.575,20 lei. Ulterior, prin precizarea la acțiune depusă la dosar (fila 51 dosar fond al doilea ciclu procesual), reclamanta a arătat că momentul de început al termenului de calcul al penalităţilor este 24.11.2015.

În decizia de casare, într-un prim ciclu procesual, s-a reţinut că pârâta a contestat existenţa obligaţiei de plată a penalităţilor, susţinând că nu este în culpă pentru data efectuării plăţii sumei cuprinsă în tranzacţie, implicit contestând cuantumul obligaţiei. S-a reţinut că tranzacţia încheiată se referă la aplicarea retroactivă a penalităţilor, iar în lipsa altor menţiuni, trebuie arătat care este acest moment şi considerentele avute în vedere la stabilirea lui. În decizia de casare s-a mai reţinut faptul că obligaţia de plată a sumei de 190.377,37 lei a fost îndeplinită pe parcursul procesului, cauza fiind trimisă spre rejudecare întrucât prima instanţă nu a procedat la o analiză efectivă a fondului cauzei.

În rejudecarea cauzei după casare, instanţa de fond a reţinut că între x, în calitate de executant și y, în calitate de achizitor beneficiar, a fost încheiat contractul de lucrări nr. 5008 din 03.08.2011 (filele 14 - 24 dosar fond primul ciclu procesual). Potrivit art. 4.1 din contract s-a menționat că obiectul acestuia a constat în executarea lucrării „Alimentare cu apă în sistem centralizat în localitatea Ruget, comuna Roșia de Amaradia, județul Gorj”. Ulterior, au fost încheiate două acte adiționale cu privire la contractul inițial de lucrări: actul adițional nr. 1941 din 04.04.2012 (fila 25 dosar fond primul ciclu procesual); actul adițional nr. 2564 din 03.04.2013 (fila 26 dosar fond al doilea ciclu procesual), prin intermediul cărora a fost prelungită perioada de valabilitate a contractului inițial.

Ulterior, între reclamanta x și pârâta y au intervenit neînțelegeri cu privire la executarea contractului de lucrări nr. 5008 din 03.08.2011, motiv pentru care reclamanta x s-a adresat instanței de judecată.

Prin sentința nr. 1088/23.09.2015 pronunțată de Tribunalul Gorj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. 1371/95/2014, s-a luat act de tranzacția intervenită între reclamanta x și pârâta y în vederea stingerii litigiului ce a format obiectul acestui dosar, în tranzacţie stabilindu-se, printre altele, „...Total de plată în sarcina y: 153.530,14 lei exclusiv TVA (o sută cincizeci şi trei de mii cinci sute treizeci de lei şi paisprezece bani) plătibili sub sancţiunea aplicării retroactive a penalităţilor acceptate prin contractul de execuţie, prin raportare la preţul total al contractului, în termen de 60 de zile calendaristice calculate de la data la care instanţa se va pronunţa cu privire la prezenta tranzacţie; (...)”. Sentința nr. 1088/23.09.2015 pronunțată în dosarul nr. 1371/95/2014 a rămas definitivă prin respingerea recursului.

Curtea menţionează că, în ipoteza hotărârilor de expedient, instanţa ia act de exercitarea de către părţi a unui act de dispoziţie procesual în vederea stingerii litigiului prin înfăţişarea tranzacţiei, fără a se mai solicita concursul instanţei în vederea soluţionării pretenţiilor deduse iniţial judecăţii. Ca atare, în acest caz, analiza instanţei este redusă la verificarea condiţiilor de fond şi de formă ale tranzacţiei, din moment ce hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract intervenit între părţi sub auspiciile justiţiei şi anume un contract judiciar. O astfel de hotărâre judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri contradictorii, nu stabileşte o situaţie de fapt în funcţie de probele administrate şi nu aplică dispoziţiile legale incidente situaţiei de fapt rezultate din speţă, instanţa luând numai act de exercitarea unui act de dispoziţie şi neintrând în cercetarea drepturilor deduse judecăţii.

Deşi aplicarea clauzei penale are loc direct între părţi, fără a fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, nimic nu împiedică partea interesată să sesizeze instanţa atunci când apreciază că este necesar.

Aducerea la îndeplinire a obligaţiilor inserate într-o tranzacţie, fiind o problemă de executare, de regulă ulterioară emiterii hotărârii de expedient, cenzura pe care o poate face instanţa la acest moment este verificarea ca angajamentele stabilite în sarcina părţilor să poată fi aduse la îndeplinire în termenii şi condiţiile legii.

În speţă, sesizarea instanţei a fost făcută de recurenta reclamantă, iar intimata pârâtă a cerut instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru acordarea de despăgubiri şi deci pentru aplicarea clauzei penale. Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a clauzei penale inserate în contract în raport de temeiurile de drept, legale şi convenţionale, invocate în susţinerea acţiunii şi nu a nesocotit echilibrul de prestaţii stabilit de părţi.

Într-adevăr, potrivit art. 2269 N.C.civil, „tranzacţia este indivizibilă în ceea ce priveşte obiectul său. În lipsa unei stipulaţii contrare, ea nu poate fi desfiinţată în parte”. Aceasta înseamnă că tranzacţia, în ceea ce priveşte interpretarea ei, este de strictă interpretare.

Cu toate acestea, în caz de conflict, rămâne obligaţia instanţei judecătoreşti să interpreteze clauzele îndoielnice ale tranzacţiei, iar în speţă, sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzută în dispozitivul hotărârii de expedient face trimitere la contractul de execuţie.

În mod eronat apreciază recurenta reclamantă nerespectarea de către instanţa de fond a principiului forţei obligatorii a contractului. Interpretarea unei clauze care nu este precizată în mod clar, nu contravine principiului forţei obligatorii a contractului.

În speţă, intervenirea unor neînţelegeri ulterioare tranzacţiei, referitoare la plată, a determinat-o pe recurenta reclamantă să se adreseze instanţei pentru a solicita daune moratorii şi penalități, invocând clauza penală cuprinsă în tranzacţie şi forţa obligatorie a contractului de tranzacţie constatat prin această hotărâre de expedient.

Clauza penală reprezintă o prevedere contractuală prin care părţile stabilesc, de comun acord, anticipat şi prin apreciere, cuantumul şi modul de calcul al despăgubirilor ce vor fi datorate de partea în culpă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod necorespunzător a obligaţiilor asumate. Noul Cod Civil reglementează prezumţia existenţei prejudiciului prin inserarea clauzei penale, creditorul având astfel, posibilitatea de a cere executarea clauzei penale, fără a fi ţinut să dovedească existenţa unui prejudiciu.

În conformitate cu art. 1539 din Noul Cod Civil, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata de penalităţi, în afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În această situaţie, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă fără rezerve executarea obligaţiei.

De regulă, instanţele de judecată nu pot interveni asupra clauzei penale, dar Noul Cod Civil instituie în mod expres două excepţii, în art. 1541. De asemenea, potrivit art. 1540 alin. 2, penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.

În speţă, în mod corect instanţa de fond, în rejudecarea cauzei după casare, pentru a stabili dacă acțiunea formulată de către reclamantă este sau nu întemeiată, a avut în vedere  decizia de casare, clauzele contractului de lucrări nr. 5008/03.08.2011, conținutul tranzacției încheiate între părți, precum și Ordinul nr. 1851/2013 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului național de dezvoltare locală.

Existența tranzacției încheiate între părți nu înlătură cerințele stabilite prin contractul de lucrări nr. 5008 din 03.08.2011, cerințe care trebuie îndeplinite de către recurenta reclamantă pentru a se putea efectua plata sumei datorate de către pârâtă.

Este adevărat că prin tranzacția încheiată între reclamanta executantă x și pârâta beneficiară y s-a convenit ca pârâta să plătească suma în termen de 60 zile calendaristice de la data la care instanța se va pronunța asupra tranzacției, însă, reclamanta avea obligația ca, înainte de împlinirea termenului stabilit pentru plata sumei, să întocmească în mod corect situațiile de plată însoțite de documente justificative care să confirme executarea lucrărilor, calitatea și conformitatea materialelor utilizate în execuție (clauza prevăzută la art. 13.3 alin. 3 din contract) și era necesar ca aceste situații de plată întocmite de x să fie confirmate de către dirigintele de șantier din punct de vedere cantitativ, calitativ și valoric pe baza documentelor justificative (clauza prevăzută la art. 17.4 alin. 2 din contract).

Recurenta reclamantă a îndeplinit aceste cerințe obligatorii prevăzute în contract abia la data de 11.12.2015, adică după expirarea termenului stabilit pentru plata sumei în tranzacția încheiată între părți, astfel cum a reţinut instanţa de fond din situația de plată din 11.12.2015 confirmată de dirigintele de șantier (fila 44 dosar fond primul ciclu procesual).

În ceea ce privește aspectul legat de confirmarea situației de plată de către dirigintele de șantier, aşa cum a reţinut instanţa de fond, această cerință trebuie respectată în mod obligatoriu pentru a se putea efectua demersurile necesare pentru plata sumei. Astfel, potrivit clauzei inserată la art. 17.4 alin. 2 din contract (fila 22 dosar fond primul ciclu procesual) se prevede că situațiile de plată se confirmă de către dirigintele de șantier atestat cantitativ, calitativ și valoric pe baza documentelor justificative.

Tranzacția este obligatorie doar pentru părțile semnatare ale tranzacției, astfel că dirigintele de șantier nu are obligația de a cunoaște conținutul acestei tranzacții încheiate între părți, întrucât această tranzacție vizează doar aspecte legate de suma ce trebuie plătită de către beneficiarul pârât y și termenul în care trebuie efectuată această plată.

Nerespectarea termenului stabilit pentru plata sumei prin tranzacția încheiată între părți a fost cauzată de culpa recurentei reclamante, care nu a depus în termen documentația întocmită în mod corect, documentația care era necesară pentru a se solicita de la Minister alocarea sumei pentru achitarea contravalorii facturii nr. 1686 din 10.09.2015 întocmită pentru lucrările efectuate la investiția „Alimentare cu apă în sistem centralizat în localitatea Ruget, comuna Roșia de Amaradia, județul Gorj”.

Instanţa de fond a reţinut că, înainte de împlinirea termenului stabilit pentru plata sumei prin tranzacția încheiată între părți, pârâta y a efectuat numeroase demersuri către reclamanta x  pentru ca aceasta să procedeze la refacerea situației de plată în sensul complinirii neregularităților constatate de către dirigintele de șantier, astfel cum rezultă din adresele aflate la dosar (filele 46 - 51 dosar fond primul ciclu procesual), însă, cu toate aceste demersuri efectuate de către pârâtă, abia la data de 11.12.2015, adică după expirarea termenului stabilit pentru plata sumei prin tranzacția încheiată între părți, reclamanta a depus situația de plată întocmită în mod corect, acest document fiind necesar pentru a se solicita de la Minister alocarea sumei pentru achitarea contravalorii facturii emise în baza tranzacției pentru lucrările executate.

Intervenţia instanţei nu a fost de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 din Noul Cod civil, întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de bună-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante.

De reţinut este şi faptul că, în cea mai mare parte argumentaţia adusă de recurentă în susţinerea criticilor formulate vizează situaţii de fapt şi probatorii administrate, aprecieri asupra hotărârii instanţei de fond şi asupra atitudinii procesuale ale intimatei pârâte, aspect ce le situează în sfera analizei temeiniciei şi nu a legalităţii hotărârii recurate, motiv pentru care ele nu pot fi examinate în această fază procesuală.

Particularitatea speţei şi o atitudine deosebit de activă a părţilor a obligat instanţa de fond să procedeze la o analiză şi o interpretare detaliată a problemelor invocate prin raportare la probatoriul administrat şi, de aici, aparenţa unei motivări oarecum contradictorii.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de fond a dat o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente, hotărârea pronunţată fiind temeinic şi amplu motivată şi nu se poate spune că motivele pe care se sprijină hotărârea sunt contradictorii.

Pentru aceste considerente, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 din N.C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. 1 N.C.proc.civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare