Cerere de acordare drepturi salariale. Încetarea raportului juridic de muncă. Legalitatea cererii – art. 159 alin. 2 Codul muncii

Prin acţiunea înregistrată la nr. … din 29.01.2015 reclamantul  H.B. a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC A.M.S. SRL la plata sumei de 4920 lei,din care 3028 lei reprezintă salarii neachitate şi 1892 lei concediu de odihnă neefectuat.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, prin contractul 110/04.10.2013, a fost angajat la intimată pe postul de responsabil lucrări agricole începând cu data de 14.10.2013.

Contractul de muncă a încetat la 10.11.2014 prin demisia sa urmată de decizia 411/10.11.2014 a angajatorului care a stabilit încetarea contractului conform art.81 alin.l Codul Muncii.

Angajatorul nu a achitat salariul aferent lunii octombrie şi 10 zile luna noiembrie.

A mai arătat reclamantul că, nu a beneficiat de concediu de odihna pentru 20 zile, prin contractul de muncă  având dreptul la 21 zile lucrătoare.

A solicitat judecarea cauzei şi în lipsa părţilor.

În dovedirea acţiunii reclamantul a depus la dosar înscrisuri-filele 3-8 dosar.

Pârâta, legal citată, nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare sau înscrisuri în apărare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma actelor normative incidente în cauză, tribunalul reţine următoarele:

Reclamantul H.B. a fost angajat în cadrul pârâtei S.C. A.M.S. S.R.L.,  începând cu data de 14.10.2013, în funcţia de şef fermă agricolă, în baza contractului individual de muncă încheiat şi înregistrat sub nr.110/04.10.2013 în registrul general de evidenţă al salariaţilor (fila 3).

Aşa cum rezultă din decizia nr.411/10.11.2014 (fila 5), contractul individual de muncă al reclamantului a încetat în temeiul art. 81 alin.1 din Codul muncii, la data de 10.11.2014.

Potrivit susţinerilor reclamantului, pârâta nu i-a achitat drepturile salariale aferente lunii octombrie 2014 şi perioadei 01.11.2014-11.11.2014 şi nici contravaloarea concediului de odihnă neefectuat pentru anul 2014.

Se cunoaşte că elementele principale ale contractului individual de muncă sunt prestarea muncii şi salarizarea acesteia de către angajator. Fiind un contract cu titlu oneros, plata salariului constituie un element al său.

Salariul reprezintă remuneraţia în bani a muncii prestate în baza contractului individual de muncă, echivalentul muncii prestate de către angajat. Prin corelaţia dintre prestarea muncii de către salariat şi salarizarea muncii de către angajator se respectă principiul echivalenţei prestaţiilor în contractele sinalagmatice - do ut des - respectiv poţi pretinde numai în măsura în care dai.

Salariul constituie obiect dar şi cauză a contractului individual de muncă. Este obiect deoarece el constituie contraprestaţia pentru munca efectuată de către salariat, este cauză pentru că în vederea obţinerii lui persoana fizică s-a încadrat în muncă.

Obligaţia principală a angajatorului este cea de plată a salariului, orice reţinere din salariu putând fi operată doar în cazurile si în condiţiile prevăzute de lege. Reţinerile din salariu, cu titlu de daune, se pot face doar în cazul în care datoria este scadentă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă.

Conform art. 159 alin. (2) din Codul muncii, republicat, pentru munca depusă în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani, iar potrivit art. 166 alin. (4) din acelaşi act normativ, întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 161 Codul muncii, salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.

Art. 168  alin. (1) din Codul muncii prevede că plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, statele de plată, precum şi celelalte documente justificative se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.

Potrivit principiului instituit de art.144 din  Codul Muncii, toţi salariaţii beneficiază de un drept fundamental, anume dreptul la odihnă, drept care nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări ori limitări.

Conform  art. 146 Codul Muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Prin excepţie, efectuarea concediului de odihnă în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil. Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au putut efectua integral concediul de odihnă la care aveau dreptul. Compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Din analiza textului enunţat rezultă că regula constă în efectuarea concediului de odihnă, drept al angajatului, ce nu poate fi retras şi nici nu poate constitui obiect de tranzacţie. Efectuarea concediului are loc în anul calendaristic aferent şi numai pentru cazuri limitate, în anul care obligatoriu este cel următor. Astfel, textul prevede expres că în anul următor angajatorul este obligat să permită efectuarea concediului de odihna de către angajat, dreptul acestuia impunându-se a fi respectat indiferent de impactul asupra activităţii.

În situaţia în care acest drept nu mai poate fi realizat ca urmare a încetării calităţii de salariat, concediul de odihnă legal neefectuat se compensează cu acordarea unei sume de bani, potrivit art. 146 alin. (4) din Codul muncii, raţiunea acestei prevederi constând în compensarea efortului deosebit suportat de salariatul care a lucrat, fără odihnă, un an întreg calendaristic.

Această dispoziţie se regăseşte în prevederile art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE, care impune statelor comunităţii europene prescripţii minimale de securitate şi sănătate în domeniul organizării timpului de muncă, statuându-se că, în situaţia încetării relaţiei de muncă, de serviciu,  concediul de odihnă anual neefectuat poate fi înlocuit printr-o indemnizaţie  financiară.

Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei potrivit art. 272 din Codul muncii, nu a făcut nicio dovadă în sensul că,  ar fi achitat reclamantului drepturile salariale aferente lunii octombrie 2014 şi perioadei 01.11.2014-11.11.2014, precum şi contravaloarea concediului de odihnă neefectuat pentru anul 2014, astfel că, în temeiul art. 295 Cod procedură civilă, instanţa va constata întemeiate pretenţiile reclamantului.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept reţinute, Tribunalul va admite acţiunea şi va obliga pârâta SC A.M.S. SRL să plătească reclamantului H.B. suma de 3028 lei reprezentând drepturile salariale cuvenite, conform contractului individual de muncă , pentru luna octombrie 2014 şi pentru 01.11.2014-11.11.2015, precum şi suma de 1892 lei, reprezentând contravaloarea concediului de odihnă neefectuat pentru anul 2014.

Domenii speta

Spete similare