Condiţiile răspunderii patrimoniale a salariatului. Prezumţia de culpă a gestionarului.

Din cuprinsul art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 22/1969 actualizată, rezultă că, şi în situaţia răspunderii gestionarului, trebuie îndeplinită condiţia vinovăţiei acestuia, ca element al răspunderii, dar în acest caz specific este reglementată o excepţie de la regula dovedirii vinovăţiei, în sensul că legea instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina acestuia, situaţie în care sarcina probei se inversează faţă de dispoziţiile art. 272 Codul muncii, în sensul că gestionarul este cel care trebuie să efectueze proba contrară şi să demonstreze lipsa vinovăţiei, prezumţia de vinovăţie fiind o prezumţie simplă.

Odată făcută dovada lipsei în gestiune, s-a născut prezumţia de culpă în sarcina gestionarului, instituită de lege, prezumţie a cărei răsturnare revine gestionarului şi nu angajatorului, iar în speţă, apelanta nu a reuşit să facă dovada unor împrejurări care să răstoarne această prezumţie de culpă în sarcina sa

Tribunalul Gorj prin sentinţa civilă nr.1770 de la 4.12.2017 a admis  acţiunea formulată de reclamanta SNC SRL în contradictoriu cu pârâtele G.M. şi B.D.N. care au fost obligate să plătească reclamantei, în solidar, suma de 2155,79 lei reprezentând contravaloare prejudiciu cauzat pârâtei  şi suma de  600 lei  cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, pârâtele au fost angajate la SNC SRL pe perioadă nedeterminată conform contractelor de muncă anexate, în funcţia de lucrător gestionar începând cu data 08.12.2014. 

 În urma inventarierii dispusă de conducerea societăţii, conform procesului verbal de inventariere şi control  nr. 84 din 14.02.2015,  s-a constatat o lipsă în gestiune  în cuantum de 4693,92 lei şi drept urmare s-a emis  decizia cu nr. 74/05.02.2015.

 Prin angajamentul de plată nr. 85/14.02.2015pârâtele O.O., L.A.I. şi , şi B.I.  şi-au recunoscut culpa în  crearea prejudiciului, fiind de acord plătească paguba.

La data de 09.12.2016 pârâta G.M. a formulat întâmpinare în dosar solicitând respingerea acţiunii cu motivarea că nu a participat la inventar, că nu s-a depus inventarul făcut  la angajarea sa şi nici cel anterior ultimului inventar, că nu a semnat nici un angajament de plată şi nu are nicio vină în producerea pagubei. În apărare, a solicitat audierea în calitate de martori a fostelor colege de serviciu, LAI şi BI.

Reclamanta, prin precizarea la acţiune depusă la fila 96 din dosar, şi-a restrâns cuantumul pretenţiilor la suma de 2155,79 arătând că pârâtele O.O., L.A.I. şi B.I. şi-au recunoscut  vina în  crearea prejudiciului şi au achitat debitul stabilit în sarcina lor conform art.255 Codul Muncii aşa încât înţelege să renunţe la judecarea cererii în contradictoriu cu cele trei pârâte urmând ca judecarea cererii să continue în contradictoriu cu pârâtele G.M. şi B.D.N.

Din ansamblul probelor existente în dosar, respectiv înscrisurile depuse de părţi, depoziţiile martorilor audiaţi şi concluziile raportului de expertiză rezultă că pârâtele G.M şi B.D.N. au participat la inventariere şi au semnat listele de inventar, în cauză fiind  îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale ale acestora, în calitate de salariate.

Dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul Muncii republicat prevăd că : ,,salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.”

De asemenea, potrivit art.255 alin. 1 din Codul muncii „când paguba a fost produsa de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte in raport cu măsura in care a contribuit la producerea ei”.

 Din analiza acestor prevederi legale rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, cum ar fi calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba, existenţa faptei ilicite şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa, a prejudiciului cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi vinovăţia (culpa) salariatului.

Aceste condiţii  sunt îndeplinite  în cazul de faţă cu atât mai mult cu cât, în ipoteza în care pârâtele aveau calitatea de gestionar, operează şi prezumţia relativă de culpă, prezumţie ce nu a fost răsturnată de  pârâtele G.M. şi B.D.N.

Totodată s-a reţinut şi faptul că, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la suma de 2155,79 lei iar la data de 20.11.2017 expertul desemnat a răspuns la obiecţiunile formulate de pârâta G.M.

Faţă de considerentele expuse, s-a apreciat că reclamanta a probat îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii respectiv calitatea de salariate a pârâtelor, fapta ilicită, prin raportare la îndatoririle ce le reveneau acestora în calitate de gestionare conform fişei postului precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, astfel că, instanţa a admis  acţiunea şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei, în solidar, suma de 2155,79 lei ,  reprezentând contravaloarea prejudiciului creat în patrimoniul reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta G.D.N (fostă B.), criticând-o  pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 1245/18 Aprilie 2018 – Secţia I Civilă Curtea a respins apelul ca nefondat, faţă de următoarele considerente.

Cu prioritate, potrivit art. 248 alin. 1 NCPC, Curtea a analizat criticile referitoare la necompetenţa materială a instanţei, constatând că în susţinerea acestora apelanta face referire la soluţionarea cauzei de către Judecătoria Tg. Jiu, ca instanţă necompetentă, în locul Tribunalului  Gorj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Apelanta este însă în eroare în ceea ce priveşte instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă, aceasta nefiind Judecătoria Tg. Jiu, ci chiar instanţa a cărei competenţă o susţine apelanta, respectiv Tribunalul Gorj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, instanţă căreia, de altfel,  îi şi revenea competenţa de soluţionare a cauzei, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011.

De altfel, în faţa primei instanţe, la termenul din data de 20.02.2017, instanţa, verificându-şi din oficiu competenţa, a constatat că este competentă  general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, fără ca vreuna din părţi să invoce necompetenţa materială a instanţei.

Prin urmare, competenţa materială a rămas câştigată cauzei, nemaiputând fi invocată ulterior, faţă de prevederile art. 130 alin. 2 NCPC, potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la fondul cauzei, în prealabil a reţinut Curtea că, prin prisma limitelor caracterului devolutiv al apelului, consacrat de dispoziţiile art. 477 alin. 1 NCPC, în apel instanţa analizează legalitatea sentinţei doar sub aspectul motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate prin cererea de apel.

În acest sens, s-a constatat că criticile formulate de apelantă vizează exclusiv aspecte referitoare la atitudinea celorlalte trei vânzătoare care au semnat angajamentul de plată – O.O, L.AS.I. şi B.I - şi respectiv atitudinea intimatei, care nu i-a imputat nici o sumă de bani în momentul încetării raporturilor de muncă, nu a formulat nici o cerere împotriva ei în perioada februarie – noiembrie 2016 şi nu i-a achitat integral drepturilor salariale pe lunile decembrie 2014, ianuarie şi februarie 2015.

Prin urmare, instanţa de apel va fi ţinută să analizeze legalitatea şi temeinicia sentinţei  doar prin prisma acestor aspecte şi va putea schimba soluţia numai în măsura în care acestea ar fi de natură a înlătura răspunderea patrimonială a apelantei pentru lipsa din gestiune constatată de intimată.

Astfel, se constată căobiectul acţiunii formulată de intimata reclamantă l-a constituit obligarea pârâtelor, în calitate de lucrători gestionari, la plata sumei de 4693,92 lei (redusă ulterior la suma de 2155,79 lei)  reprezentând contravaloare lipsă în gestiune din perioada 10.01.2015 – 05.02.2015.

Condiţiile antrenării răspunderii salariatului pentru prejudiciul reclamat de angajator sunt stabilite de prevederile art. 254 din Codul Muncii, care prevăd că salariaţii răspund patrimonial,  în temeiul normelor şi principiilor normelor civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, constituind astfel o varietate a răspunderii civile contractuale, care este supusă regulilor de drept comun specifice răspunderii civile contractuale, dar cu anumite particularităţi impuse de normele specifice din Codul muncii, fiind grefată pe raportul juridic de muncă care îşi are izvorul în contractul individual de muncă încheiat între salariat şi angajator.

Cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii apelantei pârâte, se constată că aceasta avea calitatea de gestionar, având atribuţii de serviciu, potrivit fişei postului, referitoare la gestionarea stocurilor de mărfuri, recepţionarea mărfurilor intrate în gestiune şi respectiv  evidenţierea mărfurilor ieşite din gestiune, astfel: respectă legislaţia de gestiune a stocurilor, introduce marfa în stoc în baza documentelor de livrare, efectuează operaţiunile de intrare în stoc a mărfii, efectuează recepţia fizică a mărfii la intrarea în magazia firmei, înregistrează, prelucrează şi păstrează informaţiile referitoare la situaţia stocurilor, raportează săptămânal rezultatele activităţii de gestiune a stocului, asigură mişcarea stocurilor, efectuează transferurile de marfă din stocul central în substocuri şi retur, înregistrează evidenţa documentelor de transfer emise, cu semnăturile de predare/primire la zi, emite avize de expediţie pentru mărfurile ce părăsesc magazinul, în condiţiile prevăzute de lege.

În acest context şi faţă de calitatea apelantei pârâte de gestionar, devin incidente şi dispoziţiile art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 22/1969, actualizată, privind angajarea  gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, care prevăd că angajaţii răspund material potrivit Codului muncii şi dispoziţiilor acestei legi pentru pagubele cauzate în gestiuni prin fapte care nu constituie infracţiuni, iar conform art. 23 din aceeaşi lege, încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la gestionarea bunurilor atrage răspunderea materială a gestionatului pentru paguba cauzată în gestiunea sa.

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii legale că şi în situaţia răspunderii gestionarului trebuie îndeplinită condiţia vinovăţiei acestuia, ca element al răspunderii, dar în acest caz specific, prevederile Legii nr. 22/1969 reglementează o excepţie de la regula dovedirii vinovăţiei, în sensul că legea instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina gestionarului, situaţie în care sarcina probei se inversează faţă de dispoziţiile art. 272 Codul muncii, în sensul că gestionarul este cel care trebuie să efectueze proba contrară şi să demonstreze lipsa vinovăţiei, prezumţia de vinovăţie fiind o prezumţie simplă.

Analizând cererea formulată prin prisma acestor precizări,  va constata Curtea că în cauză intimata reclamantă  a făcut dovada unei lipse în gestiune de 4963,92 lei prin procesul verbal de inventariere şi control a gestiunii nr. 84/14.02.2015 şi listele de inventariere (semnate, de altfel, de apelantă).

 Odată făcută dovada lipsei în gestiune, s-a născut prezumţia de culpă în sarcina gestionarului, instituită de lege, prezumţie a cărei răsturnare revine gestionarului şi nu angajatorului, iar în speţă, apelanta  pârâtă nu a reuşit să facă dovada unor împrejurări care să răstoarne această prezumţie de culpă în sarcina sa.

Astfel, prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expertul contabil s-a confirmat existenţa unei lipse contabile în gestiunea intimatei în cuantum de 4693,92 lei, ca reprezentând diferenţă între soldul scriptic de mărfuri  în gestiune, în valoare de 45024,99 lei,  şi stocul faptic constatat cu ocazia inventarierii gestiunii, în valoare de 40331,07 lei.

De asemenea, faţă de împrejurarea că recepţia mărfurilor primite în gestiune era efectuată de salariatul care era de serviciu în ziua aprovizionării, arătat expertul că toate cele cinci salariate (pârâtele B.D.N. şi G.M. şi respectiv numitele O.O., L.A.I. şi B.I , faţă de reclamanta a renunţat la judecată) au semnat recepţii de primire mărfuri în perioada inventariată şi, în condiţiile în care toate aveau atribuţii de gestionare a stocurilor, răspund toate de stocurile gestiunii unde îşi prestează activitatea.

Deşi i-a fost comunicat respectivul raport de expertiză la data de 25.09.2017, apelanta pârâtă nu a  formulat obiecţiuni până la termenul din data de 09.10.2017, astfel cum impun prevederile art. 337 NCPC,  neînţelegând astfel să conteste constatările expertului nici în ceea ce priveşte existenţa lipsei în gestiunea reclamantei, şi nici în ceea ce priveşte concluzia referitoare la imputarea acesteia tuturor persoanelor care au avut calitatea de gestionar în perioada inventariată.

În acest context, se constată că susţinerile apelantei, formulate pentru prin dată prin cererea de apel, în sensul că lipsa la inventar ar putea proveni şi din produsele expirate,  nu sunt confirmate de probele administrate în cauză, expertul arătând clar modul de calcul al lipsei în gestiunea intimatei reclamante.

Rezultă de asemenea din fişa postului apelantei că aceasta avea, printre atribuţii, şi sesizarea conducerii privind termenul de garanţei cu minim 20 de zile înainte de expirare şi evidenţierea produselor cu vânzare mai lentă cât şi a produselor care au termen de valabilitate mai scurt, anunţând săptămânal conducerea firmei pentru a se lua măsurile de rigoare.

Nu rezultă însă din probele administrate în cauză că, în exercitarea acestor atribuţii, vreuna din gestionare ar fi sesizat conducerea unităţii cu privire la existenţa unor produse al căror termen de valabilitate să fi expirat chiar în perioada supusă inventarierii - 10.01.2015–05.02.2015 -  şi o asemenea posibilitate nu a fost invocată nici de apelantă cu prilejul efectuării inventarului, aceasta semnând listele de inventariere fără obiecţiuni.

Mai mult decât atât, o asemenea ipoteză nu a fost susţinută nici de cele două gestionare audiate ca martore în faţa primei instanţe, B.I. şi L.A.I., aceasta din urmă arătând, dimpotrivă, că ar fi înţeles de la pârâta G.M. că lipsa în gestiune provine din cauza faptului că nici una dintre vânzătoare nu-şi luase salariul la zi, „din auzite” înţelegând că pârâtele şi-ar fi însuşit sume de bani deoarece nu li se plătise salariul la timp.

De asemenea, contrar susţinerilor apelantei, împrejurarea că celelalte trei salariate au semnat câte un angajament de plată şi au achitat parţial prejudiciul nu este de natură a înlătura răspunderea  patrimonială a acesteia, respectivele salariate achitând doar prejudiciul cauzat prin fapta proprie, astfel că nu se va putea reţine că, prin semnarea respectivelor angajamente, acestea şi-ar fi asumat responsabilitatea pentru întreaga lipsă în gestiune. De altfel, urmare a acestui fapt, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile,  imputând  pârâtelor G.M. şi B.D.N. doar suma rămasă neachitată, în cuantum de 2155,79 lei.

Este adevărat că prin sentinţa apelată instanţa a dispus obligarea pârâtelor în solidar la plata acestei sume, însă prin motive de apel nu s-au formulat critici sub acest aspect, apelanta necontestând neaplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 255 alin. 2 coroborate cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr.22/1969. Ori, după cum s-a arătat mai sus, în aplicarea dispoziţiilor art.477 NCPC, instanţa de apel poate proceda la rejudecarea fondului numai în limitele stabilite, expres sau implicit  de către apelant prin cererea de apel.

Împrejurarea că angajatorul, potrivit susţinerilor apelantei, nu i-ar fi achitat integral drepturile salariale cuvenite, nu prezintă relevanţă sub aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii patrimoniale a salariatului, acesta având la dispoziţie alte mijloace procedurale pentru obligarea intimatei la plata  respectivelor sume, fără a se putea susţine că fi îndreptăţit în această ipoteză să-şi însuşească bunuri din gestiunea pe care o are în primire.

În egală măsură, nici atitudinea intimatei reclamante de a formula prezenta cerere de chemare în judecată la data de 14.11.2016, după încetarea raporturilor de muncă ale apelantei (la data de 03.02.2016) nu ar putea produce consecinţe juridice în sensul exonerării de la plata sumei datorate, momentul la care o parte înţelege să-şi valorifice în instanţă pretenţiile nefiind supus cenzurii instanţei, cu excepţia situaţiei în care respectiva cerere ar fi fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

De altfel, susţinerile apelantei în sensul că în momentul încetării raporturilor de serviciu nu i s-a imputat nici o lipsă în gestiune sunt infirmate de menţiunile existe în nota de lichidare din data de 03.02.2016, întocmită la momentul respectiv şi semnată de apelantă, în cuprinsul căreia s-a reţinut existenţa debitului constând în lipsă gestiune potrivit procesului verbal nr.84/14.02.2015, suma datorată la data întocmirii notei fiind de 938,78 lei (care reprezintă, de fapt, 4693,92 lei/5).

Raportat la aceste considerente, se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii materiale contractuale a apelantei pârâte, în raport de dispoziţiile art. 254 alin.1 din Codul Muncii, acţiunea reclamantei fiind astfel întemeiată

Prin urmare, constatând că nu subzistă nici unul din motivele de apel formulate în cauză, în baza art. 480 alin. 1 NCPC apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare