Contestaţie act administrativ fiscal. Drept de deducere tva

Principiul fundamental al neutralității TVA ului impune ca deducerea TVA ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS Bulgaria Transport, C 284/11, EU:C:2012:458, punctul 62, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C 332/15, EU:C:2016:614, punctul 45). Situația poate fi însă diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS Bulgaria Transport, C 284/11, EU:C:2012:458, punctul 71, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C 332/15, EU:C:2016:614, punctul 46). Or, reiese din dosar că cerinţele de fond nu au fost îndeplinite, respectiv nu s-a dovedit realitatea serviciului achiziţionat.

Prin acţiunea formulată, reclamantul R&F Izotec SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin a solicitat instanţei anularea :Deciziiei nr. 2995/2011/17.12.2014 privind soluţionarea contestaţiei, Deciziei de impunere nr. F-CS 323/18.07.2014 , Raportul de inspecţie fiscală nr. F-CS 424/18.07.2014 .

Organele de control au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii suplimentare de plată cu privire la taxa pe valoare adăugată verificată pentru perioada 01.10.2008-31.12.2013 şi impozitul pe profit verificat pentru perioada 01.140.2013-31.12.2013.

Societatea reclamantă, în principal, critică prin acţiune formulată faptul că i se reproşează comportamentul fiscal al unor alte persoane juridice şi nu eventualele nereguli în privinţa comportamentului fiscal al societăţii.

În cauză, pentru verificarea susţinerilor reclamantei privind realitatea bunurilor şi serviciilor achiziţionate de la alţi agenţi economici, au fost efectuate expertize în construcţii şi contabile, aflate la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte expertiza în construcţii, instanţa constată că reclamanta a efectuat lucrări de construcţii în diferite zone din ţară, aşa cum susţine în acţiune, dar expertiza în cauză nu a dovedit faptul că aceste lucrări au fost efectuate cu materiale achiziţionate de la societăţile indicate în actele de control.

Cu privire la expertizele contabile dispuse în cauză, instanţa o însuşeşte pe cea efectuată de consultantul fiscal RC, care este complexă şi a răspuns pe larg la toate obiectivele formulate, ţinând cont de dispoziţiile legale în materie fiscală. Cu privire la expertiza efectuată de consultant fiscal CAO , instanţa o va înlătura deoarece acesta a analizat susţinerile reclamantei doar cu privire la legalitatea înregistrării în contabilitate a cheltuielilor pe baza documentelor justificative, fără a corela aceste documente contabile cu prevederile fiscale aplicabile în materia deducerilor.

Instanţa reţine faptul că organele fiscale pentru perioada supusă controlului, au verificat impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată, iar în urma constatărilor s-a modificat baza de impunere şi au fost recalculate obligaţii de plată privind TVA.

 Cu  privire la servicii contractate cu  SC BT SRL în sumă de 316373 lei cu o TVA aferentă în sumă de 62367 lei, pe care societatea la justifică cu contractul de prestări servicii nr. 97/01.6.2009 însoţit de acte adiţionale,fila 256-258-volum II,  facturi şi anexe privind recepţia lucrărilor, instanţa constată că documentele depuse la organul de control şi la instanţă  pentru serviciul contractat nu cuprinde  calculul orelor lucrate,  nu sunt indicate cu exactitate denumirile serviciilor.

Instanţa reţine că,  în contractul încheiat între părţi preţul contractului este determinabil, respectiv 6 Euro pe oră pentru fiecare lucrător pus la dispoziţie de SC Buty Trans SRL, la solicitarea reclamantei. Din probele depuse la dosar  nu  sunt identificate documente din care să rezulte numărul de muncitori puşi la dispoziţie de prestator la solicitarea beneficiarului, în raport cu care, s-a achitat suma reţinută de organele de control, pentru a se putea verifica dacă valoarea acceptată la plată şi achitată,  este reală, în raport cu criteriile stabilite de părţi cu privire la preţul contractului.

Instanţa nu poate primi apărările reclamatei că nu i se poate imputa faptul că prestatorul nu a avut angajaţi niciodată, conform verificărilor făcute de echipa de control, în condiţiile în care preţul convenit era pe oră pentru fiecare muncitor, nu pe lucrare, deci avea interesul să verifice numărul de muncitori pentru a stabili preţul ce urma să fie plătit. Instanţa îşi însuşeşte şi concluziile consultantului fiscal RC, privind faptul că facturile emise de prestator nu pot fi considerate documente justificative din punct de vedere fiscal deoarece nu cuprind toate elementele prevăzute de art. 155 lin.5 din Legea 571/2003, nu cuprind denumirea serviciului prestat.

Cu privire la contractul de servicii de consultanţă  încheiat cu SC G SRL,în baza căruia a fost emisă  factura 10931.10.2008 în valoare de 45000 lei cu TVA aferentă în sumă de 8550 lei justificate cu contractul 12/01.1.02008,fila 97-100, dosar volumul II,  reclamanta nu a prezentat alte documente care să justifice realitatea şi necesitatea serviciilor de consultanţă. Din analiza acestui contract rezultă că preţul este de asemene determinabil, în funcţie de valoarea contractelor atribuite.

Reclamanta nici în faţa instanţei şi nici a organelor de control nu a indicat în concret un element ce ar fi determinat valoarea acceptată şi achitată în baza acestui contract,respectiv pentru ce lucrări efectuate a beneficiat de consultanţă şi consiliere de la prestator,  de unde există îndoieli cu privire la realitatea prestaţiei.

Instanţa îşi însuşeşte şi concluziile consultantului fiscal Rez Carmen, privind faptul că aceste cheltuieli nu se încadrează în disp. art.19-21 din Legea 571/2003,, neputând fi considerate cheltuieli deductibile, deoarece nu s-a dovedit că au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Referitor la achiziţia de materiale: de la SC BT în valoare de 773.875 lei; de la a SC TGI SRL în valoare de 91466 lei ; de la SC CE SRL în valoare de 50302 lei ;  de la Sc AC SRL în valoare de 114.275 lei ; de la SC G SRL în valoare de 85.680 lei , se impune a se analiza dacă facturile prezentate pot fi considerate documente justificative pentru deducerea de TVA şi deducerea profitului impozabil, în raport cu legislaţia fiscală.

Şi cu privire la aceste facturi se reţine faptul că nu conţin toate datele obligatorii  ceea ce conduce la pierderea dreptului de a deduce TVA în raport cu acestea. Totodată instanţa constată că reclamanta nu a  dovedit faptul că  bunurile pe care pretinde că le-a achiziţionat de la aceste societăţii au fost folosite la lucrările indicate în expertiza în construcţii efectuată. Este incontestabil faptul că materialele achiziţionate sunt de natura celor folosite de reclamantă ca materii prime pentru desfăşurarea obiectului de activitate şi de natura celor folosite la lucrările expertizate. Cu toate acestea, nu s-a dovedit fără nici o putinţă de tăgadă  traseul materialelor achiziţionate de la vânzător până la realizarea lucrărilor de construcţie finalizate.

Pentru a fi înlăturată orice îndoială cu privire la realitatea şi necesitarea achiziţiilor în cauză, reclamanta trebuia să dovedească în concret, cu cantităţi şi specificaţii tehnice, pentru fiecare achiziţie în parte, lucrarea pentru care acestea au fost folosite, pentru a dovedi realitatea tranzacţiilor având în vedere şi situaţia juridică a vânzătorilor, conform controlului dispus de organul fiscal. Faptul că a achitat facturile în cauză prin virament bancar, sume ridicate în numerar de către reprezentanţii societăţilor partenere, nu poate fi considerat ca un motiv întemeiat de considerare ca reale tranzacţiile efectuate, în condiţiile în care aceste societăţii nu produc materialele presupus a fi achiziţionate şi nici nu au desfăşurat activităţi economice în perioada supusă controlului.

Conform articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o „persoană impozabilă” în sensul respectivei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană. Dreptul de deducere a TVA ului trebuie să respecte cerințe sau condiții atât de fond, cât și de formă.

În ceea ce privește cerințele sau condițiile de fond, reiese din articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o „persoană impozabilă” în sensul respectivei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă . În ceea ce privește modalitățile de exercitare a dreptului de deducere, care corespund unor cerințe sau condiții de formă, articolul 178 litera (a) din Directiva 2006/112 prevede că persoana impozabilă are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu articolele 220-236 și cu articolele 238-240 din aceasta.

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul fundamental al neutralității TVA ului impune ca deducerea TVA ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS Bulgaria Transport, C 284/11, EU:C:2012:458, punctul 62 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C 332/15, EU:C:2016:614, punctul 45). Situația poate fi însă diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS Bulgaria Transport, C 284/11, EU:C:2012:458, punctul 71, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Astone, C 332/15, EU:C:2016:614, punctul 46). Or, reiese din dosar că cerinţele de fond nu au fost îndeplinite, respectiv nu s-a dovedit realitatea serviciului achiziţionat.

De asemenea, rezultă dintr o jurisprudență a constantă a CJUE că dreptul de deducere poate fi refuzat atunci când se stabilește, ținând seama de elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, combaterea fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112, iar justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C 80/11 și C 142/11, EU:C:2012:373, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată.

Fără îndoială, urmărirea unui asemenea obiectiv constituie executarea obligației statelor membre, care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, din articolul 325 TFUE, din articolul 2, din articolul 250 alineatul (1) și din articolul 273 din Directiva 2006/112, de a adopta toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA ului datorat pe teritoriul lor și pentru a combate frauda (Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C 419/14, EU:C:2015:832, punctul 41 și jurisprudența citată). În plus, există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil și, pe de altă parte, punerea la dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 26).

Statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2015, Cabinet Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei, C 144/14, EU:C:2015:452, punctul 26 și jurisprudența citată). Conform articolului 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA ului și pentru a preveni evaziunea. Măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA ului și, așadar, neutralitatea TVA ului (Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa și alții, C 110/98-C 147/98, EU:C:2000:145, punctul 52, precum și Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C 80/11 și C 142/11, EU:C:2012:373, punctul 57).

Curtea a statuat că administrația nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe și aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuția acestei administrații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C 80/11 și C 142/11, EU:C:2012:373, punctul 65, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2013, Stroy trans, C 642/11, EU:C:2013:54, punctul 50). În schimb, nu este contrar dreptului Uniunii să se ceară ca un operator să ia orice măsură care i s ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea pe care o efectuează nu determină participarea sa la o fraudă fiscală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos și alții, C 409/04, EU:C:2007:548, punctele 65 și 68, precum și Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C 80/11 și C 142/11, EU:C:2012:373, punctul 54).

Reglementarea națională în discuție în nu transferă în sarcina persoanei impozabile măsurile de control care revin administrației, ci o informează cu privire la rezultatul unei anchete administrative din care rezultă că contribuabilul declarat inactiv nu mai poate fi controlat de autoritatea competentă fie pentru că respectivul contribuabil nu și a mai îndeplinit obligațiile de declarare impuse de lege, fie pentru că a declarat informații de identificare a sediului social care nu permit autorității fiscale în cauză să îl identifice sau pentru că nu își desfășoară activitatea la sediul social sau la domiciliul fiscal declarat.  Singura obligație impusă persoanei impozabile constă, astfel, în consultarea listei contribuabililor declarați inactivi afișate la sediul ANAF și publicate pe pagina de internet a acesteia, o asemenea verificare fiind, pe de altă parte, ușor de efectuat.

În cauză, instanţa constată că atele contestate au la bază nu doar faptul că partenerii reclamantei au fost declaraţi inactivi, ci şi faptul că societatea nu a dovedit efectuarea respectivelor achiziţii în folosul unei operaţiuni taxabile, condiţie de fond , atât sub aspectul normei comunitare cât şi a celei naţionale.

Având în vedere aspectele redate în cuprinsul motivării, instanţa a respins contestaţia ca neîntemeiată. 

Prin Decizia civilă nr. 1346/19.06.2018 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul formulat de  reclamanta recurentă împotriva sentinţei civile nr.64/06.02.2018 pronunţată de

Domenii speta

Spete similare