2 Pretenţii-Inspectoratul de Stat în Construcţii

Conform art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare la momentul exigibilităţii obligaţiei, (1) Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor.(…)

(2) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. 1, se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată.

Termenul de prescripţie este de 5 ani, conform dezlegării ÎCCJ din Decizia nr. 8/2018.

Prin sentinţa civilă nr.2292/19.12.2017 Judecătoria Reşiţa a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de către pârât prin întâmpinare, a admis cererea formulată de reclamanta Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C., în contradictoriu cu pârâtul Sprânceană Mihai Ionuţ, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8806,40 lei reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere datorate pentru lucrările de construcţii executate la imobilul situat în Reşiţa, sat Ţerova, str. Salciilor, FN, reprezentând construire casă familială D+P+E autorizate prin AC nr.256/09.11.2010 emisă de primarul municipiului Reşiţa, fără cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 571/A/ 28.06.2018- Tribunalul Caraş-Sever,Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal admite apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.2292/19.12.2017 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr.4738/290/2017 în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.-Inspectoratul Regional în Construcţii Vest, schimbă sentinţa atacată, în sensul că:admite în parte acţiunea formulată de reclamantul , obligă pârâtul Sprânceană Mihai Ionuţ la plata către reclamant a sumei de 1619,48 lei, reprezentând cota de 0,7% prevăzută de art. 40  Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, şi a sumei de 1619,48 lei,  penalităţi de întârziere aferente, respinge, ca prescrisă, solicitarea de obligare a pârâtului la plata contravalorii cotei de 0,1% prevăzută de art. 30 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii cu penalităţi aferente, respinge, ca nefondată, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata contravalorii cotei de 0,1% prevăzută de art. 30 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, cu penalităţi de întârziere aferente.

Pentru a pronunţa această hotărâre  Tribunalul a reţinut :

Prin cererea formulată de reclamanta Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C., în contradictoriu cu pârâtul Sprânceană Mihai Ionuţ, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8806,40 lei reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere datorate pentru lucrările de construcţii executate la imobilul situat în Reşiţa, sat Ţerova, str. Salciilor, FN, reprezentând construire casă familială D+P+E autorizate prin AC nr.256/09.11.2010 emisă de primarul municipiului Reşiţa, fără cheltuieli de judecată.

Reclamantul este titularul autorizaţiei de construire nr. 256/09.11.2010 emisă de Primăria mun. Reşiţa- fila 18 dosar fond, pentru construirea unei case familiale, lucrări în valoare de 231.354,3 lei.

Referitor la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, tribunalul reţine că reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.-Inspectoratul Regional în Construcţii Vest a solicitat obligarea pârâtului Sprânceană Mihai Ionuţ la plata a două obligaţii distincte, prevăzute de acte normative diferite, care presupuneau o analiză diferenţiată a problemei prescripţiei.

Astfel, conform art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii  (1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a lăcaşurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie.

(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor.

Conform art. 7 alin. 8 din Legea nr. 50/1991, Investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe lucrările autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data începerii lucrărilor se consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei.

Referitor la natura juridică a creanţei, ca fiind civilă ori fiscală, tribunalul reţine că, prin Decizia de dezlegare chestiuni de drept nr. 8/19.02.2018, publicată în MO nr. 441/25.05.2018, ÎCCJ a decis că, În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire este o obligaţie fiscală.

În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale.

Argumentele avute în vedere de ÎCCJ pentru calificarea creanţei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii ca fiind una fiscală, sunt valabile mutatis mutandis

şi pentru calificarea creanţei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 50/1991 din prezenta cauză, ca fiind de natură fiscală, având în vedere momentul emiterii autorizaţiei de construire - noiembrie 2010.

Prin urmare, aşa cum a reţinut instanţa de fond, obligaţia prevăzută de art. 10 din Legea nr. 50/1991 fiind una de natură fiscală, se aplică termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art.91 din OG nr. 92/2003 privind vechiul Cod de procedură fiscală, creanţa fiind născută sub imperiul acestui act normativ.

Conform acestor dispoziţii, (1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.(…).

Aşa după cum se poate observa, cota de 0,1% prevăzută de alineatul 1 al art. 30 din Legea nr. 50/1991, se plăteşte la valoarea lucrărilor autorizate, fiind exigibilă începând cu data depunerii declaraţiei de începere a lucrărilor sau, în lipsa depunerii declaraţiei, începând cu ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei, aceste concluzii rezultând cu claritate din prevederile art. 30 alin. 1, 2 din Legea nr. 50/1991.

Doar diferenţele de valoare constatate la recepţia la terminarea lucrărilor, în măsura în care există astfel de diferenţe, devin exigibile din momentul încheierii procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Prin urmare, dreptul la acţiune pentru cota de 0,1%  prevăzută la alin. 1 al art. 30 din Legea nr. 50/1991, s-a născut în data de 10.11.2010, iar la momentul sesizării instanţei – 29.08.2017, era prescris.

Pentru cota de 0,1 % prevăzută de alineatul 3 al art. 30, dreptul la acţiune nu este prescris deoarece procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost încheiat în data de 18.06.2012-filele 21-22.

În ceea ce priveşte cota de 0,7% , tribunalul reţine că aceasta este prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, privind  calitatea în construcţii.

Conform art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare la momentul exigibilităţii obligaţiei, (1) Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor.(…)

(2) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. 1, se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată.

Tribunalul observă că, într-adevăr, plata trebuia efectuată eşalonat, lunar, în raport cu cheltuielile din luna respectivă, însă în lipsa îndeplinirii acestei obligaţii de către debitor şi în lipsa dovedirii momentului în care au fost suportate cheltuielile, nu poate fi luat drept reper pentru calculul termenului de prescripţie decât data procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond.

Aşadar, termenul de prescripţie de 5 ani, aplicabil conform dezlegării ÎCCJ din Decizia nr. 8/2018, mai sus amintită, nu era împlinit la momentul sesizării instanţei.

Privitor la fondul cauzei, tribunalul constată că pârâtul a contestat valoarea lucrărilor în raport cu care s-au calculat cotele de 0,1% şi 0,7%.

Tribunalul apreciază că apărările pârâtului sunt fondate.

Conform art. 30 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor.

Or, la recepţia la terminarea lucrărilor, valoarea lucrărilor a fost aceeaşi cu cea din autorizaţia de construire, de 231.354 lei, aşa cum se poate observa din procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, întocmit de comisia de recepţie.

Nu se poate ţine seama de valoarea impozabilă a clădirii, aşa cum consideră reclamanta deoarece dispoziţia legală este clară. Diferenţa de valoare este cea stabilită la recepţia la terminarea lucrărilor, iar nu cea în raport cu valoarea de impozitare a clădirii. 

Chiar în Declaraţia nr. 14383/20.08.2018 – fila 16 dosar fond, se menţionează valoarea reală a lucrărilor declarată de solicitant  ca fiind 231.354 lei, valoarea de 550.399,6 lei fiind valoarea impozabilă stabilită de autoritatea publică locală.

Nu  se poate pune semnul echivalenţei între valoarea unor lucrări şi valoarea impozabilă a clădirii, pentru argumentele ce vor succeda.

Conform prevederilor art. 267 alin. 14 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, invocate de către reclamantă, (14) Pentru taxele prevăzute în prezentul articol ( taxe pentru eliberarea certificatului de urbanism,  a autorizaţiilor de construire şi a altor avize asemănătoare), stabilite pe baza valorii autorizate a lucrărilor de construcţie, se aplică următoarele reguli:

a) taxa datorată se stabileşte pe baza valorii lucrărilor de construcţie declarate de persoana care solicită avizul şi se plăteşte înainte de emiterea avizului;

b) în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţie, dar nu mai târziu de 15 zile de la data la care expiră autorizaţia respectivă, persoana care a obţinut autorizaţia trebuie să depună o declaraţie privind valoarea lucrărilor de construcţie la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.

(15) În cazul unei autorizaţii de construire emise pentru o persoană fizică, valoarea reală a lucrărilor de construcţie nu poate fi mai mică decât valoarea impozabilă a clădirii stabilită conform art. 251.

 Conform art. 251 alin. 5 C.fiscal, Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi zona în care este amplasată clădirea, prin înmulţirea valorii determinate conform alin. (3) cu coeficientul de corecţie corespunzător.

De asemenea, potrivit art. 251 alin. 8 C.fiscal  În cazul clădirii utilizate ca locuinţă, a cărei suprafaţă construită depăşeşte 150 de metri pătraţi, valoarea impozabilă a acesteia, determinată în urma aplicării prevederilor alin. (1) - (7), se majorează cu câte 5% pentru fiecare 50 metri pătraţi sau fracţiune din aceştia.

Aşadar, valoarea impozabilă se stabileşte şi în raport cu alte criterii decât cele care privesc valoarea lucrărilor de execuţie a lucrării, astfel că, după cum s-a arătat mai sus, valoarea lucrărilor nu poate fi echivalată cu valoarea impozabilă a clădirii.

 Prevederile art. 267 alin. 14, 15 din Legea nr. 571/2003 se aplică exclusiv taxelor locale reglementate de art. 267 din Codul fiscal, or cotele prevăzute de Legea nr. 50/1991 şi Legea nr.10/1995 nu reprezintă astfel de taxe.

Nu se poate aplica prin analogie obligaţiilor fiscale prevăzute special de cele două acte normative pentru care legiuitorul a avut în vedere valoarea lucrărilor, respectiv a cheltuielilor, regimul fiscal aplicabil taxelor locale prevăzute de art. 267 din Codul fiscal, cum greşit a apreciat instanţa de fond.

Neexistând diferenţe de valoare cuprinse în procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi valoarea din autorizaţia de construire, pretenţiile reclamantei întemeiate pe prevederile art. 30 alin. 3 din legea nr. 50/1991, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte cota de 0,7 % prevăzută de art. 40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, tribunalul observă că în mod greşit instanţa de fond a considerat că aceasta se calculează la valoarea de impozitare a clădirii.

Textul de lege aplicabil este clar. Cota de 0,7% se calculează la valoarea cheltuielilor cu realizarea construcţiei iar nu la valoarea impozabilă ce are în vedere, după cum supra s-a expus, elemente extrinseci cheltuielilor de realizare a construcţiei.

Aplicând cota de 7% la cheltuielile de realizare a construcţiei, rezultă că pârâtul datorează  suma de 1619,48 lei, la care se adaugă penalităţi de întârziere în acelaşi cuantum, conform art. 40 alin. 2 din Legea nr. 10/1995.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept enunţate mai sus, în temeiul art.480 alin.2 Cod procedură civilă, Tribunalul va admite apelul formulat de apelantul Sprânceană Mihai Ionuţ împotriva sentinţei civile nr.2292/19.12.2017 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr.4738/290/2017 în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.-Inspectoratul Regional în Construcţii Vest, va schimba sentinţa atacată, în sensul că; va admite în parte acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.-Inspectoratul Regional în Construcţii Vest împotriva pârâtului Sprânceană Mihai Ionuţ, va obliga pârâtul Sprânceană Mihai Ionuţ la plata către reclamant a sumei de 1619,48 lei, reprezentând cota de 0,7% prevăzută de art.40 Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii, şi a sumei de 1619,48 lei,  penalităţi de întârziere aferente, va respinge, ca prescrisă, solicitarea de obligare a pârâtului la plata contravalorii cotei de 0,1% prevăzută de art.30 alin.1 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii cu penalităţi aferente şi va respinge, ca nefondată, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata contravalorii cotei de 0,1% prevăzută de art.30 alin.3 din Legea nr.50/1991, cu penalităţi de întârziere aferente.

Referitor la calea de atac aplicabilă în speţă, tribunalul reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. 7/19.03.2018 publicată în MO nr. 495/15.06.2018, după primul termen de judecată al acestui dosar la completul specializat în materia litigiilor de contencios administrativ, a  stabilit că În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile.

ÎCCJ a reţinut  în considerente că de principiu, într-un litigiu de contencios administrativ, autoritatea publică are calitatea de pârâtă.

61. Chiar dacă, definind noţiunea de contencios administrativ, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta este "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", aceasta nu înseamnă că orice litigiu în care o autoritate publică are calitatea de reclamantă este dat în competenţa instanţei de contencios administrativ.

62. Se are în vedere, pe de o parte, că, potrivit acestui din urmă text legal, litigiul trebuie să se fi născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Pe de altă parte, dacă nu are calitatea de persoană vătămată în termenii definiţi de Legea nr. 554/2004, autoritatea publică poate sesiza instanţa de contencios administrativ numai în cazul în care există dispoziţii legale exprese în acest sens.(…)

(…) în situaţia acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la care se referă prezenta sesizare de recurs în interesul legii, autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 şi nu există nici dispoziţii legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ.

66. În considerarea argumentelor expuse, competenţa instanţei de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanţei civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii, dacă valoarea creanţei fiscale nu depăşeşte 200.000 lei [potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă] şi tribunale, dacă această valoare este depăşită (potrivit art. 95 pct. 1 din acelaşi cod).

67. Este util a se sublinia încă o dată, în acest context, că dispoziţiile evocate mai sus nu disting în funcţie de temeiul juridic al pretenţiilor, ceea ce înseamnă că şi o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal.

Considerentele ÎCCJ din această decizie sunt valabile, mutatis mutandis, şi în speţa de faţă, având în vedere că reclamanta nu are calitatea de persoană vătămată şi nu există dispoziţii legale speciale care atragă competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea acţiunilor privind valorificarea creanţelor fiscale mai sus analizate.

Ca atare, fiind vorba despre un litigiu de drept comun, calea de atac prevăzută de lege este recursul, în termen de 30 de zile de la comunicare, în considerarea dispoziţiilor din decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Domenii speta

Spete similare