Procedura insolventei. Antrenarea răspunderii patrimoniale. Neadministrarea de probe pentru dovedirea prejudiciului produs.

Răspunderea reglementată de dispoziţiile legale invocate este o răspundere civilă delictuală specială, în care fapta prejudiciabilă trebuie să se încadreze strict şi limitativ în ipotezele enunţate de art. 169. De asemenea, dacă prejudiciul este dovedit prin însăşi starea de insolvenţă a debitoarei, fiind un prejudiciu indirect, determinat de imposibilitatea societăţii de a acoperi datoriile pe care le are faţă de creditorii săi, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu trebuie dovedite pentru fiecare situaţie în parte.

În lipsa oricăror probe administrate de apelanta reclamantă privind folosirea bunurilor debitoarei în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, desfăşurarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice, respectiv continuarea, în interes personal, a unei activităţi care ducea, în mod vădit, societatea la încetarea de plăţi, nu se poate reţine că prejudiciul suferit de creditori, care este un prejudiciu indirect, determinat de imposibilitatea societăţii ajunse în stare de insolvenţă de a acoperi datoriile pe care le are faţă de aceştia, se datorează faptei pârâtei.

Art. 169 din Legea nr. 85/2014

Art. 249 Cod procedură civilă

Prin cererea adresată Tribunalul Tulcea la data de 16 noiembrie 2017 şi înregistrată sub nr. …/88/2016/a2, reclamanta-creditoare Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, în calitate de creditor bugetar al debitoarei societatea [...], a chemat în judecată pe pârâta [...], fost administrator al debitoarei, solicitând atragerea răspunderii civile a acesteia pentru suma de 360.359,36 lei, în conformitate cu prevederile art. 169 alin. 1 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 547/30.03.2018 Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1579/12.10.2016, definitivă prin neapelare, Tribunalul Tulcea a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă în formă simplificată cu privire la debitoarea [...], desemnând în calitate de lichidator judiciar pe Cabinet Individual de Insolvenţă [...].

În cuprinsul raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la starea de insolvenţă şi al rapoartelor de activitate periodice lichidatorul a arătat că, urmare analizei principalilor indicatori financiari ai societăţii din bilanţul contabil depus anterior deschiderii procedurii insolvenţei, societatea a funcţionat pe pierderi în ultimul an de activitate, apreciindu-se că starea de insolvenţă nu se datorează vreunei fapte care ar fi imputabilă fostului administrator ori managementului defectuos al acestuia, iar documentele contabile ale debitoarei au fost întocmite în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

De asemenea, s-a arătat de către lichidatorul judiciar că administratorul societăţii i-a predat documentele financiar-contabile ale debitoarei şi din analiza acestora a reieşit că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii personale, în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014.

A apreciat instanţa de fond că, în speţă, nu s-au produs dovezi care să conducă la concluzia că administratorul debitoarei ar fi săvârşit faptele arătate de prevederile legale invocate, fapte care au cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, simplele afirmaţii ale creditoarei în acest sens nefiind suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei.

Din coroborarea probelor administrate în cauză, judecătorul sindic a reţinut că partea creditoare nu a făcut dovada efectivă a faptului că pârâta a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, sau că a făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice.

Împrejurarea că pârâta a continuat activitatea, deşi societatea înregistra datorii la bugetul consolidat de stat, nu poate antrena răspunderea acesteia câtă vreme nu s-a probat existenţa interesului personal al acesteia, cerinţă instituită de art. 169 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, împrejurarea că aceasta a formulat cerere de dechidere a procedurii de insolvenţă la data de 27.09.2016 şi nu la data constatării incapacităţii de plată, nu se circumscrie, sub aspectul elementului material, faptei generatoare a răspunderii patrimoniale, aşa cum este prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. c din Legea 85/2014, respectiv „a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi”, întrucât legea sancţionează prin atragerea răspunderii patrimoniale săvârşirea unei fapte comisive, cu intenţie, în scopul satisfacerii unui interes personal, care în cauză nu s-a dovedit a exista.

Răspunderea instituită de dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o formă specială de răspundere delictuală, derogatorie de la dreptul comun (art. 1349 din Codul civil), instituită în favoarea debitoarei aflate în insolvenţă, în vederea acoperirii pasivului rămas neacoperit prin lichidare.

În litigiul dedus judecăţii nu a fost identificată vreo faptă ilicită imputabilă pârâtei, lipsind şi raportul de cauzalitate între atribuţiile legale şi conduita efectivă a pârâtei şi cauzele care au determinat sau favorizat apariţia stării de insolvenţă.

Prin urmare, chiar dacă statul român ar fi suferit un prejudiciu a cărui existenţă poate fi stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare ar fi ajuns în încetare de plăţi, eventuala imposibilitate a reclamantei de a recupera aceste creanţe nu constituie o premisă suficientă pentru a fi obligat fostul administrator la plata debitelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condiţiile expres statuate de art. 169  din Legea nr. 85/2014, cu valoarea unei norme juridice cu caracter de excepţie, care nu este nesusceptibilă de interpretări extensive, de natură a-i lărgi câmpul de aplicare, chiar dacă ar exista o analogie pentru identitate de raţiune juridică (în aplicarea regulii potrivit căreia excepţia este de strictă interpretare şi aplicare).

Ca atare, simpla împrejurare că debitoarea ar fi ajuns în stare de insolvenţă nu creează prezumţia de vinovăţie pentru fostul administrator în ceea ce priveşte săvârşirea unor fapte imputabile, în lipsa dovezilor concrete şi exprese din partea celui care reclamă, conform exigenţelor instituite de art. 249 Cod procedură civilă, fiind  respinsă cererea pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a fostului administrator al debitoarei mai sus menţionate, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta creditoare D.G.R.F.P. Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică.

Motivând apelul, consideră apelanta că în mod greşit instanţa a dispus respingerea cererii având ca obiect art. 169 din Legea nr. 85/2014, apreciind că pentru antrenarea răspunderii în temeiul art. 169 trebuie îndeplinite cel puţin două condiţii: săvârşirea unei fapte constând în cazul limitativ prezentat la lit. c şi d, fapte care ar fi trebuit să conducă în mod direct la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei. De asemenea, faptele trebuie săvârşite cu intenţie calificată de scopul întârzierii de plăţi. Nu se poate reţine că pârâta ar fi dispus în interes personal activitatea societăţii debitoare, devreme ce, odată constatată incapacitatea de plată s-a luat măsura de a cere protecţia tribunalului prin introducerea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă, tocmai pentru a se evita prejudicierea creditorilor.

În opinia apelantei, din analiza dosarului de insolvenţă reiese că sunt îndeplinite condiţiile art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, în vederea atragerii răspunderii patrimoniale a fostului administrator [...], pentru a suporta pasivul neacoperit al debitoarei, întrucât aceasta se face vinovată de intrarea debitoarei în procedura insolvenţei.

Sub aspectul faptei ilicite a arătat că, din analiza dosarului de insolvenţă, precum şi a fişei fiscale sintetice totale a debitoarei, reiese faptul că, potrivit balanţei din luna iulie 2016, debitoarea avea de recuperat creanţa în cuantum de 5.456,81 lei, potrivit bilanţului la 31.12.2014, debitoarea avea creanţe de încasat în sumă de 10.146 lei, iar potrivit bilanţului la 31.12.2013 figura cu creanţe de încasat în sumă de 221 lei.

Astfel, debitoarea, în decurs de 6 luni, a recuperat de la creditorii săi suma de 59.442,19 lei fără însă a-şi onora obligaţiile faţă de bugetul de stat, singurele plăţi fiind popriri asupra sumelor ce se cuvin debitorilor, singurele plăţi voluntare fiind efectuate în lunile iunie şi iulie 2015, obligaţiile constituite de la înfiinţarea societăţii fiind stinse prin executare silită din plăţile din înfiinţarea de popriri asupra sumelor ce se cuvin debitorilor, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 169 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 85/2014, respectiv a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane şi a făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes| personal, sub acoperirea persoanei juridice.

De la data de 31.12.2014 şi până la data deschiderii procedurii insolvenţei, 07.10.2016, debitoarea a înregistrat datorii la bugetul consolidat al statului prin continuarea activităţii, care ducea în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, faptă prevăzută de art. 169 alin. l lit. c) din Legea nr. 85/2014.

Potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, privind Legea contabilităţii, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare - dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respectiv.

În ceea ce priveşte vinovăţia administratorului/asociatului unic al debitoarei, acesta nu şi-a exercitat atribuţiile imperativ stabilite de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, în ceea ce priveşte administrarea cu bună-credinţă a societăţii şi a dispoziţiilor art. 1915 alin. 1 din Noul Cod civil.

În ceea ce priveşte prejudiciul, apelanta precizează că acesta este cel faţă de bugetul consolidat al statului, în cuantum de 360.359,36 lei.

Cu privire la raportul de cauzalitate, apreciază că faţă de fapta administratorului/asociatului unic al debitoarei, şi anume că a dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăti, şi prejudiciul adus creditorilor în cuantum de 360.359,36 lei există un raport de cauzalitate.

În concluzie, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinţei civile în sensul admiterii acţiunii formulate şi obligarea pârâtei [...], în calitate de fost administrator al debitoarei [...], la plata sumei în cuantum de 360.359,36 lei reprezentând pasivul neacoperit al debitoarei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 8, alin. 4 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu art. 169 din Legea nr. 85/2014, privind procedura insolvenţei şi cu dispoziţiile art. 1349 şi 1915 Cod civil, precum şi cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 05.06.2018, filele 13-17, intimata pârâtă [...] a solicitat respingerea apelului cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond.

Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată că apelul este nefondat.

Astfel, reclamanta creditoare DGRFP Galaţi – AJFP Tulcea a solicitat atragerea răspunderii materiale a fostului administrator al debitoarei, pârâta [...], cu privire la plata sumei de 360.359,36 lei reprezentând pasivul nerecuperat al societăţii debitoare [...], invocând disp. art. 169 alin. 1 literele a, b şi c din Legea nr. 85/2014.

Răspunderea reglementată de dispoziţiile legale invocate este o răspundere civilă delictuală specială, în care fapta prejudiciabilă trebuie să se încadreze strict şi limitativ în ipotezele enunţate de art. 169. De asemenea, dacă prejudiciul este dovedit prin însăşi starea de insolvenţă a debitoarei, fiind un prejudiciu indirect, determinat de imposibilitatea societăţii de a acoperi datoriile pe care le are faţă de creditorii săi, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu trebuie dovedite pentru fiecare situaţie în parte.

O astfel de răspundere reprezintă o sancţiune pentru persoanele care, acţionând cu vinovăţie, prejudiciază grav patrimoniul unei persoane juridice, aducând-o în imposibilitatea de a face faţă datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti pe care le are. Altfel spus, această sancţiune intervine atunci când administratorii/asociaţii sau alte persoane implicate în activitatea unei societăţi urmăresc prin faptele lor sau, chiar dacă nu urmăresc, acceptă producerea stării de insolvenţă şi, implicit, prejudicierea creditorilor societăţii, situaţie ce nu a fost dovedită în cauză.

Potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2006 „ ... judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

Curtea constată că pentru toate cele trei fapte menţionate legea impune o anumită formă a vinovăţiei, respectiv intenţia directă, care se deduce din circumstanţierea faptei prin scopul pentru care se săvârşeşte, respectiv interesul/folosul personal al făptuitorului sau cel al altor persoane.

Ori, încasarea unor creanţe neurmată de achitarea obligaţiilor fiscale nu demonstrează neapărat folosirea sumelor de bani în interesul personal al administratorului sau al altor persoane. În condiţiile în care pârâta a arătat prin întâmpinare că din sumele recuperate societatea a achitat debitele curente către furnizori, salariile, precum şi debitele datorate către bugetul de stat, în limitele disponibilităţilor băneşti, reclamanta nu  a solicitat nicio probă care să dovedească destinaţia sumelor astfel încasate, cu atât mai mult cu cât pârâta a pus la dispoziţia lichidatorului judiciar documentaţia contabilă a societăţii, putând fi astfel verificate susţinerile creditoarei.

De asemenea, neachitarea obligaţiilor fiscale şi acumularea unor majorări şi penalităţi de întârziere începând cu data de 31.12.2014 nu denotă o continuare a activităţii societăţii în interesul personal al administratorului asociat, în condiţiile în care, din analiza situaţiei contabile a societăţii, lichidatorul judiciar a constatat că principala cauză care a determinat apariţia stării de insolvenţă a debitoarei a fost nivelul ridicat al cheltuielilor de exploatare, precum şi piaţa concurenţială din domeniul specific, activitatea comercială nemaiputând fi realizată la parametri normali din lipsa clientelei, situaţie ce s-ar putea circumscrie unui management necorespunzător, dar care nu poate constitui premiza antrenării răspunderii materiale a pârâtei în lipsa unei dovezi clare privind interesul personal urmărit de aceasta prin falimentarea societăţii.

 În contextul arătat, Curtea consideră că încălcarea obligaţiei impuse debitorului aflat în stare de insolvenţă de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, nu constituie prin ea însăşi o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea foştilor administratori, fiind necesar a se dovedi că nerespectarea acestor dispoziţii a avut drept scop continuarea activităţii în interesul personal al pârâtei.

Prin Raportul nr. 2488/16.12.2015, asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, lichidatorul judiciar a arătat că a studiat o serie de documente de sinteză contabilă, pornind de la premiza că acestea reflectă o imagine corectă, clară şi fidelă a activităţii economice, informaţiile fiind preluate de la compartimentul financiar – contabil al debitoarei. S-a concluzionat astfel că societatea a funcţionat pe pierderi în ultimul an de activitate, iar starea de insolvenţă se datorează unor cauze externe, fără identificarea vreunei fapte imputabile fostului administrator.

Prin urmare, date fiind concluziile exprimate de practicianul în insolvenţă, era necesar ca reclamanta creditoare să facă dovezi în sensul celor afirmate prin acţiune, potrivit art. 249 Cod procedură civilă.

Curtea consideră că, în lipsa oricăror probe administrate de apelanta reclamantă privind folosirea bunurilor debitoarei în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, desfăşurarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice, respectiv continuarea, în interes personal, a unei activităţi care ducea, în mod vădit, societatea la încetarea de plăţi, nu se poate reţine că prejudiciul suferit de creditori, care este un prejudiciu indirect, determinat de imposibilitatea societăţii ajunse în stare de insolvenţă de a acoperi datoriile pe care le are faţă de aceştia, se datorează faptei pârâtei.

Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele susţinute de apelanta creditoare sunt nefondate, urmează a respinge apelul ca atare, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă. 

Domenii speta

Spete similare