Drept procesual civil. Drept administrativ.

Drept procesual civil. Drept administrativ.

Interesul procesual. Autorizație de construire.

Art. 33 C.pr. civ.

Nu este relevant aspectul împlinirii termenului de valabilitate al autorizaţiei de construire, întrucât ceea ce a dedus reclamantul controlului judiciar a fost legalitatea actelor litigioase raportat la condiţiile de validitate anterioare sau concomitente emiterii acestora, fără însă ca pretinsa epuizare a efectelor autorizaţiei de construire să fie pertinentă, deoarece priveşte împrejurări ulterioare actului.

(Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

decizia civilă nr. 6356 din data de 19.11.2018)

I. Prin sentinţa civilă nr.1769/17.03.2017, pronunţată în dosarul nr. 45267/3/2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia Contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul S.P.C. în contradictoriu cu pârâţii MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMAR GENERAL, PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCURESTI, PRIMARIA SECTOR 1 şi A.M.P., ca neîntemeiată.

În considerentele hotărârii, Tribunalul a arătat că prin cererea înregistrată sub dosar nr.45267/3/2015, reclamantul S.P.C. a solicitat instanţei  să dispună anularea autorizaţiei de construire nr. 138/6/V/1832 din 20.09.2015 eliberată de Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti la cererea domnului A.M.P., cât şi a certificatului de urbanism nr.1059/31/V/T2167/10.07.2014.

În motivarea efectivă a soluţiei pronunţate, tribunalul reţine următoarele:

În fapt, reclamantul este proprietarul imobilului situat în (..), format din construcţie şi dependinţe, dobândit prin cumpărare de la ICRAL NORD HERĂSTRĂU, în anul 1994. Totodată, arată că deţine  în închiriere terenul în suprafaţă de 155,17 m.p., învecinat pe toată latura sa vestică cu proprietatea pârâtului A.M.P.. Ulterior încheierii contractului de închiriere reclamantul a observat faptul că suprafaţa închiriată scriptic, pentru care plăteşte chirie Administraţiei Fondului Imobiliar este mai mare decât suprafaţa existentă faptic, motiv pentru care a presupus că există o suprapunere între terenul închiriat şi proprietatea pârâtului.

Astfel, reclamantul  a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată în data de 03.06.2013 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, fiind astfel format dosarul nr. 22551/299/2013, având ca obiect grăniţuirea între cele două proprietăţi şi stabilirea unui drum de servitute. În data de 11.02.2014, cererea acestuia a fost respinsă, fiind admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. Reclamantul a declarat apel împotriva acelei sentinţe la Tribunalul Bucureşti şi i-a fost admis apelul în ceea ce priveşte capătul de cerere privind stabilirea servituţii de trecere, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. S-a efectuat în cauză o expertiză topo – cadastrală prin care s-a propus un drum se servitute la vecinătatea dintre cele 2 terenuri.

Pârâtul a obţinut o autorizaţie de construire a unei împrejmuiri a proprietăţii reclamantului, la limita N-E, solicitând autorizarea lucrărilor de construire a gardului exact pe limita de proprietate dintre cele două terenuri.

La data de 12.02.2015 reclamantul a notat litigiul în cartea funciară a imobilului aflat în(..), proprietatea domnului A.M.P..

Reclamantul a solicitat Primăriei Sectorului 1 Bucureşti în principal atât revocarea autorizaţiei de construire nr.138/6/V/1832 din 20.09.2015 eliberată de Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, la cererea domnului A.M.P., cât şi a certificatului de urbanism nr.1059/31/V/12167/10.07.2014, iar în cazul în care revocarea nu mai este posibilă, în subsidiar, să demareze demersurile judiciare pentru anularea autorizaţiei şi a certificatului de urbanism sus-menţionate de către instanţa de contencios administrativ.

Primăria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti a comunicat reclamantului faptul că nu poate revoca autorizaţia de construire, având în vedere că această autorizaţie este un act cu caracter individual şi nu poate fi revocată de către emitent, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, iar potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, autorizaţiile de construire pot fi anulate de către instanţele de contencios administrativ, potrivit legii.

Autorizaţia de construire nr.138/6/V/l832/20.03.2015 a fost emisă urmare cererii adresate de  către domnul A.M.P. în vederea executării lucrărilor de construire constând în împrejmuire proprietate la limita de Nord - Est pe imobilul situat în strada (..). Din documentaţia ce a stat la baza emiterii acestei autorizaţii face parte şi certificatului de urbanism nr.1059/31/V/l2167/10.07.2014 a cărui anulare se solicită.

În drept, prima instanţă a reţinut art. 6 din Legea nr. 50/1991, precum şi art. 7 din acelaşi act normativ.

Astfel fiind, proiectantul şi beneficiarul răspund pentru exactitatea şi veridicitatea datelor şi înscrisurilor depuse în documentaţia ce a stat la baza emiterii autorizaţiei de construire.

În dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul autorizării au fost depuse odată cu cererea de eliberare, printre altele, contractul de vânzare cumpărare nr.5027/15.12.2003, încheierea de intabulare nr. 63526/13.11.2012, extras de carte funciară nr.1099/09.01.2015. În plus, la documentaţia autorizaţiei de construire se regăseşte declaraţia notarială a proprietarului imobilului teren situat în str. (..), prin care acesta arată că nu există litigii în desfăşurare care să vizeze dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Astfel cum a arătat şi pârâtul, în ceea ce priveşte cele două litigii având ca obiect grăniţuire şi stabilire servitute de trecere, acestea nu figurau la momentul emiterii autorizaţiei înscrise în cartea funciară, astfel încât emitentul actului nu a putut, în mod obiectiv, avea cunoştinţă de existenţa acestora.

Mai reţine de asemenea Tribunalul că până la data pronunţării prezentei hotărâri soluţia instanţei cu privire la cauza având ca obiect stabilire servitute de trecere nu era definitivă.

Dată fiind situaţia de fapt astfel reţinută, deşi se poate discuta pe marginea atitudini beneficiarului autorizaţiei de construire, cu referire la existenţa celor două litigii, acest aspect nu poate fi considerat a atrage automat nulitatea absolută a autorizaţiei şi certificatului în cauză.

Servitutea de trecere poate fi stabilită chiar şi în condiţiile existenţei unui gard între cele două proprietăţi, pe cheltuiala pârâtului A., spre exemplu prin instalarea unei porţi şi prin asigurarea unui culoar de trecere, simpla existenţă a gardului neîmpiedicând astfel pe reclamant, asigurându-se astfel totodată şi prezervarea actului administrativ contestat.

Date fiind considerentele expuse mai sus, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Tribunalul a mai menţionat că ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

II. Împotriva acestei sentinţe, ce le-a fost comunicată la data de 13.02.2018, au declarat recurs pârâtul A.M.P. la 26.02.2018 şi reclamantul S.P.C. la 02.03.2018.

Curtea reţine că potrivit art. 499 C.pr.civ. „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare”.

II.1 În cauza de faţă, prin cererile de recurs formulate părţile recurente au susţinut:

II.1.1 Pârâtul A.M.P. a arătat că în şedinţa din data de 17.02.2017, având cuvântul pe fondul cauzei, apărătorul ales a solicitat instanţei de judecata atât respingerea acţiunii promovate de către reclamant, dar şi obligarea acestuia din urmă la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Acest aspect rezultă cu puterea evidenţei din conţinutul încheierii de şedinţă din data de 17.02.2017, fiind depus totodată şi înscrisul doveditor al efectuării cheltuielilor.

Cu toate acestea, prin sentinţa care constituie obiect al petiţiei de recurs, instanţa de judecata arată că „ia act că nu se solicită cheltuieli de judecata”, ceea ce este contrar susţinerilor formulate de către avocatul care a asigurat reprezentarea în proces.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii în sensul obligării reclamantului S.P.C. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 de lei.

În drept, s-a invocat art.488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ.:

În dovedire, s-a indicat proba cu înscrisuri.

II.1.2 Reclamantul S.P.C., invocând art.488 alin. (19 pct.8 C.pr.civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, modificată şi precizată.

Partea recurentă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de fond în mod eronat nu a avut în vedere atitudinea pârâtului A.M.P., care a solicitat emiterea autorizaţiei de construire pentru a-l împiedica să îşi exercite drepturile legitime cu privire la stabilirea dreptului de servitute.

În fapt, autorizaţia menţionată priveşte ridicarea unui gard exact pe latura estică a terenului, făcând astfel imposibilă stabilirea drumului de servitute, aşa cum a fost propus prin raportul de expertiză în dosarul nr. 22551/299/2013*, iar această autorizaţie a fost depusă tocmai la dosarul nr. 22551/299/2013*, pentru a determina respingerea cererii de a se stabili un drept de servitute, prin care să aibă acces la locuinţa sa.

Deşi necesitatea stabilirii unui drept de servitute a fost stabilită de către Tribunalul Bucureşti, prin decizia civilă nr.1553/27.10.2014, care a intrat în puterea lucrului judecată, iar ulterior instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, a admis proba cu expertiza, în vederea stabilirii unui drum de servitute, pârâtul A.M.P. a solicitat eliberarea unei autorizaţii de construcţie exact pe latura terenului prin care urma să se stabilească accesul la proprietate.

Rezultă că intenţia beneficiarului autorizaţiei a fost aceea de a utiliza documentele administrative emise (autorizaţia şi certificatul de urbanism) pentru un scop diferit decât cele pentru care au fost emise. Astfel, documentele administrative emise de către Primărie au fost folosite ca mijloace de probă în dosarul nr. 22551/299/2013*, ceea ce excede scopului pentru care au fost emise.

Există astfel un abuz de drept, în care un drept subiectiv (dreptul de a solicita emiterea unor documente administrative pentru edificarea unor construcţii) a fost folosit cu rea credinţă şi cu depăşirea limitelor sale, fiind incident în aceste condiţii art. 15 C.civ.

Este eronată aserţiunea instanţei de fond.

În ceea ce priveşte modalitatea de realizare a gardului respectiv, acesta va avea înălţimea de maxim 2,50 m şi lungimea de 25,31 m, va fi realizat din stâlpi din bare metalice cu panouri din tabla cutată, ce vor fi montaţi pe soclu din beton armat aşezat pe fundaţii din beton armat, rezultă în mod evident că va fi vorba despre o construcţie definitivă, care îl va împiedica pe viitor să aibă acces la locuinţa sa. În aceste condiţii, o eventuală stabilire a unei servituţi ulterioare va întâmpina dificultăţi excepţionale, având în vedere soclul de beton şi gardul din tablă cutată.

Pe cale de consecinţă, prin emiterea actelor administrative menţionate i-a fost vătămat dreptul de servitute pe care l-ar putea dobândi, ca urmare a soluţionării dosarului nr.22551/299/2013*, dosar în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că are calitatea procesuală activă pentru a solicita instanţei de judecată să se pronunţe asupra unui asemenea capăt de cerere. Acest drept se circumscrie art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr.  554/2004.

Totodată, conduita intimatului A.M.P. de a solicita emiterea autorizaţiei de construire, deşi pe rolul instanţelor existau două litigii, de a declara că nu există litigii în desfăşurare care să vizeze dreptul de proprietate asupra imobilului, precum şi utilizarea autorizaţiei ca mijloc de probaţiune în dosarul nr. 22551/299/2013* cu scopul declarat de a determina respingerea cererii privind stabilirea unui drept de servitute constituie un abuz de drept ale cărui efecte nu pot fi înlăturate decât prin desfiinţarea actelor administrative atacate.

În raport de toate cele arătate mai sus, prin actul administrativ atacat (autorizaţia de construire nr. 138/6/V/1832 din 20.09.2015 şi certificatul de urbanism nr.1059/31/V/12167/10.07.2015) i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor menţionate.

În drept, s-au invocat art.483 şi urm. C.pr.civ., art. 15 C.civ., Legea nr. 554/2004.

În dovedirea cererii de recurs, s-a indicat administrarea probei cu înscrisuri.

II.2 Fiind comunicate recursurile formulate în cauză, au depus întâmpinare în etapa procedurii scrise, intimata – pârâtă Primăria Sector 1 Bucureşti (15.05.2018), recurentul – pârât A.M.P. (16.05.2018) şi recurentul – reclamant S.P.C. (22.05.2018).

II.2.1 Intimata – pârâtă Primăria Sector 1 Bucureşti a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant S.P.C.

Partea intimată a apreciat sentinţa primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, sens în care a invocat în apărare aspecte similare considerentelor dezvoltate de Tribunal.

Astfel, având în vedere că autorizaţia de construire şi certificatul de urbanism a căror anulare se solicită au fost emise în baza şi cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr.50/1991, precum şi în conformitate cu documentaţiile de urbanism, în vigoare la data emiterii, nu se poate reţine faptul că actele administrative prezintă aspecte de nelegalitate, recurentul nefăcând dovada care să răstoarne prezumpţia de legalitate de care se bucură actele contestate.

În consecinţă, s-a solicitat respingerea cererii de recurs.

În drept, s-au invocat art. 205 C.pr.civ., Legea nr.50/1991.

II.2.2 Recurentul – pârât A.M.P. a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul – reclamant.

Partea recurentă – pârâtă a arătat că actul administrativ (autorizaţia de construire) a cărui nulitate se solicită nu a fost pus în executare, pierzându-şi totodată valabilitatea, sens în care s-a invocat excepţia dirimantă, imperativă şi de ordine publică a lipsei de interes în promovarea recursului.

Pe de altă parte, problema existenţei şi întinderii dreptului de proprietate asupra terenului în raport cu recurentul reclamant a fost tranşată încă din anul 2005 de către I.C.C.J. Secţia civila, decizia fiind existentă la dosarul cauzei, astfel încât afirmaţia recurentului conform căreia exista un litigiu privind proprietatea este falsă.

Totodată, nu există nicio hotărâre judecătoreasca, pronunţata fie şi în primă instanţă (având aşadar autoritate de lucru judecat provizorie) care să stabilească vreun drept de servitute în favoarea recurentului în raport cu terenul proprietatea recurentului - pârât.

Prin solicitarea emiterii autorizaţiei de construire nu a făcut altceva decât să îşi exercite un drept legal, respectiv cel privind îngrădirea proprietăţii. Mai mult, o asemenea hotărâre este puţin probabilă, căci lipsa de acces la drumul public se datorează propriei fapte a recurentului, care şi-a construit ilegal un grup sanitar pe teren, dar şi pe cel ai municipalităţii, obturându-şi astfel ieşirea la stradă. De altfel, din conţinutul dispozitivului hotărârilor judecătoreşti se poate constata că instanţele de judecată l-au obligat să demoleze grupul sanitar.

Este evident faptul că în condiţiile existentei unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească o astfel de servitute, decizia instanţei va fi pusă în aplicare.

În ceea ce priveşte aserţiunea recurentului cu privire la pretinsul abuz de drept, aceasta este una absolut neîntemeiată, fiind exercitat un drept legal privind îngrădirea proprietăţii.

În consecinţă, s-a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes în principal şi ca nefondat în subsidiar; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-a invocat art. 205 C.civ..

În dovedire, s-a făcut referire la proba cu înscrisuri.

II.2.3 Recurentul – reclamant S.P.C. a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă.

A susţinut partea recurentă – reclamantă tardivitatea căii de atac, sens în care a solicitat instanţei să verifice dacă a fost respectat termenul de formulare a căii de atac.

Totodată, s-a invocat inadmisibilitatea căii de atac, întrucât ceea ce invocă A.M.P. este în realitate o eroare materială şi nu o eroare de judecată. Conform art. 445 C.pr.civ., în cazul erorilor materiale privind susţinerile părţilor este obligatorie procedura prevăzută de art. 442 C.pr.civ..

Pe fond, s-a arătat că susţinerile apelantului sunt nefondate, impunându-se respingerea.

II.3 Părţile recurente nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Partea intimată-pârâtă Primăria Sectorului 1 Bucureşti a depus la 03.07.2018 o cerere intitulată «răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul – pârât A.M.P.», prin care a susţinut apărările invocate de această parte.

II.4 Prin precizări depuse la termenul din 29.10.2018, recurentul – pârât A.M.P. a arătat că potrivit art.461 alin. (2) C.pr.civ., calea de atac se poate îndrepta inclusiv împotriva considerentelor hotărârii, prin care s-au dat dezlegări în mod greşit unor probleme de drept sau care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. In cauza de faţă, nu se putea recurge la aplicarea prevederilor art. 444 C.pr.civ., faţă de împrejurarea că instanţa nu a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere şi nici nu se putea pronunţa prin dispozitiv asupra acordării cheltuielilor de judecata de vreme ce acestea (considerând greşit) nu au fost cerute. Aşadar, instanţa se pronunţa numai asupra unui capăt de cerere care a fost formulat de către părţi, indiferent că este principal sau accesoriu, iar nu asupra a ceea ce nu s-a cerut. În speţă, nu nepronunţarea instanţei asupra unui capăt de cerere reprezintă obiect al recursului, ci constatarea greşită a acesteia conform cu care cheltuielile de judecată nu s-au solicitat.

III. Asupra recursurilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art.488 alin. (1) C.pr.civ. (Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată) „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5.  când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”; totodată, art. 483 C.pr.civ. prevede că „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.” [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Motivul de casare / nelegalitate de la art.488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Recursul formulat de recurentul – reclamant S.P.C.:

Preliminar, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes privind recursul formulat de recurentul – reclamant.

Potrivit art. 458 C.pr.civ. „Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.”. În acest sens, art. 33 C.pr.civ. prevede că „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. (…).”.

Deşi nedefinit în mod formal de noul Cod de procedură civilă, totuşi, din interpretarea dispoziţiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil şi jurisprudenţa constantă în materie înţeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia.

În concret, partea recurentă – reclamantă a învestit prima instanţă cu o cerere în anularea unui act administrativ unilateral (autorizaţia de construire) şi în verificarea legalităţii unei operaţiuni tehnico-materiale prealabile (certificatul de urbanism), acţiunea fiind respinsă ca nefondată.

Aşadar, prin calea de atac a recursului, se deduce instanţei de control judiciar legalitatea unei sentinţe pronunţate într-un proces pierdut în fond de partea respectivă.

În aceste condiţii, interesul recurentului – reclamant în formularea recursului rezidă în contestarea soluţiei defavorabile obţinute în faţa primei instanţe, a cărei definitivare îi va asocia efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la chestiunea autorizării într-un anumit context factual a edificării unei construcţii în scop de împrejmuire a terenului deţinut în proprietate de recurentul – pârât, pe latura aflată în vecinătatea terenului folosit de recurentul – reclamant.

Nu este relevant aspectul împlinirii termenului de valabilitate al autorizaţiei de construire, întrucât ceea ce a dedus reclamantul controlului judiciar a fost legalitatea actelor litigioase raportat la condiţiile de validitate anterioare sau concomitente emiterii acestora, fără însă ca pretinsa epuizare a efectelor autorizaţiei de construire să fie pertinentă, deoarece priveşte împrejurări ulterioare actului.

Recursul este nefondat.

Art. 1 alin. (1) şi (2), respectiv art. 8 alin. (1) prima teză din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevăd că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.” [art. 1 alin. (1)], „Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept” [art. 1 alin. (2)], respectiv „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral (…) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.” [art.8 alin. (1) prima teză].[s.n.]

Art. 2 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ defineşte actul administrativ ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Din definiţia actului administrativ, astfel cum a fost reglementată de legiuitor, rezultă şi regimul său juridic, respectiv condiţiile sale de validitate (valabilitate) subsumate principiului legalităţii, condiţii care se subordonează în esenţă obligaţiei ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Observând definiţia legală menţionată, Curtea deduce că actul administrativ trebuie să fie emis (1) în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu toate actele normative având forţă juridică superioară lui, (2) de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, (3) în forma şi cu procedura prevăzută de lege. Fiind o sumă a tuturor condiţiilor de validitate a actului administrativ, legalitatea acestuia implică şi (4) oportunitatea sa derivând din capacitatea pe care o are organul care emite respectivul act administrativ de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi egale în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut.

Totodată, din analiza dispoziţiilor legale menţionate în precedent reiese că, pentru a se obţine anularea unui act administrativ unilateral, legiuitorul impune inclusiv condiţia ca persoană interesată care procedează la sesizarea instanţei de judecată să fi suferit o vătămare într-un drept sau într-un interes legitim ca urmare a actului respectiv.

Astfel, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 defineşte persoana vătămată ca fiind „orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri” [lit. a)], dreptul vătămat ca fiind „orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ” [lit. o)] şi interesul legitim privat ca fiind „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat” [lit. p)].

Soluţia Tribunalului de respingere a cererii de chemare în judecată este legală.

Partea recurentă – reclamantă nu demonstrează la data emiterii autorizaţiei de construire sau a certificatului de urbanism litigioase existenţa stabilirii vreunei servituţi de trecere sau a unui drept de trecere în legătură cu terenul aflat în proprietatea părţii recurente – pârâte.

Nu reiese a fi consolidat nici interesul legitim privat al părţii recurente – reclamante în legătură cu actele litigioase, dat fiind că procesul în care se dezbate de domnul S.P.C. în contradictoriu cu dl. A.M.P. pretinsa servitute de trecere / drept de trecere solicitat/ă (dosarul nr.22551/299/2013* al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) se află în stadiul rejudecării în primă instanţă, nefiind pronunţată o hotărâre judecătorească prin care să fie recunoscută existenţa unui astfel de drept în patrimoniul recurentului – reclamantului, motiv pentru care nu constituie premisa unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Deşi prin decizia civilă nr. 1553/A/27.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. 22551/299/2013 vizând soluţionarea căii de atac a apelului, s-a reţinut că dl. S.P.C. «este titularul dreptului de reclama o trecere pe terenul pârâtului, în măsura în care proprietatea sa nu are acces la calea publică», totuşi respectivul considerent este menit a justifica în procesul civil calitatea procesuală activă a reclamantului S.P.C. în sensul art. 36 C.pr.civ. Aşadar, respectiva decizie îi recunoaşte reclamantului posibilitatea «de a reclama», dar nu tranşează şi chestiunea existenţei în concret a dreptului litigios, aceasta făcând obiectul judecăţii în primă instanţă.

Cât despre emiterea autorizaţiei de construire şi a certificatului de urbanism litigioase, acestea vizează autorizarea lucrărilor de construire pentru împrejmuirea proprietăţii recurentului – pârât A.M.P. la limita de nord – est a terenului situat în (..) (fila 36 dosar tribunal, vol. I).

Or, art. 561 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că „Orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.”.

Legea recunoaşte expres în beneficiul proprietarului dreptul de îngrădire a proprietăţii.

În aceste condiţii, emiterea unei autorizaţii de construire în beneficiul proprietarului unui teren pentru ca acesta să edifice o împrejmuire a bunului său imobil este în legătură cu exercitarea unui drept stabilit de lege.

Art.14 şi 15 din Codul civil prevăd că „Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.”, respectiv „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”.

În consecinţă, recurentul – pârât beneficiază de prezumţia de bună-credinţă în legătură cu exercitarea drepturilor sale de proprietate şi de îngrădire în legătură cu solicitarea şi obţinerea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire litigioase, revenind celui care contestă incidenţa prezumţiei legale amintite să demonstreze reaua-credinţă a titularului drepturilor în exercitarea acestora. 

Or, pretinsa rea-credinţă sau pretinsul abuz de drept imputate recurentului – pârât de către partea recurentă – reclamantă nu pot fi deduse din prezumţia simplă asociată existenţei pe rol a unui proces vizând servitute / drept de trecere, întrucât în cadrul acestuia nu s-a stabilit nici măcar în primă instanţă prin hotărâre judecătorească faptul că dl. S.P.C. ar fi titularul unui drept în legătură cu terenul dlui. A.M.P..

În aceste condiţii, nu prezintă relevanţă soluţia tehnică de construire autorizată.

În sfârşit, Curtea observă că, odată cu depunerea la 22.01.2015 a cererii în scopul eliberării autorizaţiei de construire, partea recurentă – pârâtă a ataşat în cadrul documentaţiei extras actualizat de carte funciară sub nr.1099/09.01.2015 privind terenul situat în (..) (fila 183 dosar tribunal, vol. I), fără ca în conţinutul acestuia să figureze notarea vreunui litigiu aflat pe rol, pasivitatea fiind imputabilă recurentului – reclamant care a omis notarea procesului la care face referire; totodată, reclamantul a depus declaraţie autentificată în sensul că pentru teren «nu există litigii în desfăşurare care să vizeze dreptul de proprietate asupra acestui imobil» (fila 189 dosar tribunal, vol. I).

Art. 7 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (forma în vigoare la data actului litigios) prevede la alin.1 că „Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a celor aferente organizării executării lucrărilor, în cel mult 30 de zile de la data depunerii documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, care cuprinde, în copie, următoarele documente: a) certificatul de urbanism; b) dovada, în copie legalizată, a titlului asupra imobilului, teren şi/sau construcţii şi, după caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi şi extrasul de carte funciară de informare actualizat la zi, în cazul în care legea nu dispune altfel; c) documentaţia tehnică - D.T.; d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism, punctul de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului şi, după caz, actul administrativ al acesteia; f) dovada privind achitarea taxelor aferente certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire.”, iar la alin. (9) că „Autorizaţia de construire se emite dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute prin prezenta lege. Autoritatea emitentă a autorizaţiei nu este responsabilă pentru eventualele prejudicii ulterioare cauzate de existenţa, în momentul emiterii actului, a unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti privind imobilul - teren şi/sau construcţii -, responsabilitatea aparţinând solicitantului.”.

În aceste condiţii, simpla existenţă a unui proces pe rol, aflat în curs de judecată, nu constituie împrejurare care să împiedice de principiu emiterea autorizaţiei de construire, motiv pentru care nici recurentul – reclamant nu a indicat vreun text legal care să interzică autorităţii publice locale emiterea actului administrativ unilateral de autorizare în beneficiul proprietarului.

În concluzie, criticile din calea de atac fiind neîntemeiate, Curtea va respinge ca nefondat recursul recurentului – reclamant.

Recursul formulat de recurentul – pârât A.M.P.:

Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de tardivitate privind recursul în discuţie.

Potrivit art.20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.”; totodată, art. 181 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. prevede că „Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: (…) 2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte;(…)”. [s.n.]

În cauza de faţă, Curtea constată că hotărârea atacată a fost comunicată părţii recurente - pârâte la data de 13.02.2018, la dosarul instanţei de fond fiind ataşată în acest sens dovada de comunicare a hotărârii (fila 85, vol. II), iar recursul formulat de aceasta s-a înregistrat la 26.02.2018 (fila 3 dosar), cu respectarea deci a termenul legal de 15 zile de la comunicare.

Curtea califică recursul formulat de recurentul – pârât ca încadrându-se în disp. art.461 alin.1 C.PR.CIV..

Astfel, potrivit art. 461 C.pr.civ. „(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.”.

Aşadar, Codul de procedură civilă reglementează dreptul părţii de a exercita calea de atac împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii, respectiv dreptul părţii de a exercita calea de atac împotriva considerentelor hotărârii; în acest din urmă caz, în măsura în care calea de atac ar fi admisă, instanţa de control judiciar menţine soluţia cuprinsă în dispozitiv, dar va înlătura considerentele neconforme şi le va înlocui cu propriile considerente.

Observând scopul demersului procesual formulat prin intermediul recursului de către partea recurentă – pârâtă, Curtea reţine că se urmăreşte obligarea reclamantului la plata în beneficiul dlui. A.M.P. a sumei de 2.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii de fond.

Or, o asemenea soluţie solicitată de partea recurentă – pârâtă este în legătură cu dispozitivul hotărârii de primă instanţă.

Art. 425 alin. (1) C.pr.civ. arată că „Hotărârea va cuprinde: (…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate.”. [s.n.]

În consecinţă, soluţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată este specifică dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în timp ce în considerente se arată motivele pentru care s-a dispus în sensul reieşit din dispozitiv.

Altfel spus, exercitarea unei căi de atac prin care se urmăreşte finalitatea soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu se încadrează în disp. art.461 alin. (2) C.pr.civ., întrucât în acest din urmă caz, potrivit textului legal amintit, instanţa de control judiciar „înlătura acele considerente [neconforme, n.n.] şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”. Or, prin chiar esenţa recursului formulat de recurentul – pârât nu se urmăreşte menţinerea soluţiei din dispozitivul sentinţei recurate, ci reformarea acesteia în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul persoană fizică.

În aceste condiţii, recursul în discuţie nu vizează considerentele, ci chiar dispozitivul hotărârii judecătoreşti de primă instanţă, criticarea considerentelor acelei hotărâri ţinând de motivul de casare / nelegalitate, iar nu de însăşi natura căii de atac formulate.

În acest context, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul formulat de recurentul – pârât A.M.P..

Astfel, lecturând atent sentinţa civilă recurată, precum şi minuta aferentă (fila 77 dosar tribunal, vol. II), Curtea observă că Tribunalul a soluţionat doar cererea de chemarea în judecată, respingând-o ca neîntemeiată, fără a se pronunţa asupra cererii părţii pârâte A.M.P. de acordare a cheltuielilor de judecată. Totodată, se observă că la termenul din data de 17.02.2017, partea pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată, existând menţiune explicită în încheierea corespunzătoare (fila 78 dosar tribunal, vol. II); cu toate acestea, în considerentele sentinţei civile nr.1769/17.03.2017, în paragraful final, s-a consemnat «ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată».

Or, art. 442 alin. (1) C.pr.civ. arată că „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere”, iar art. 444 C.pr.civ. prevede că „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.”.

În aceste condiţii, pârâtul A.M.P. avea la dispoziţie remediile cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele sentinţei civile nr. 1769/2017 în sensul circumstanţierii constatării primei instanţe exclusiv la situaţia celorlalte părţi din proces, în măsura în care acelea nu au solicitat cheltuieli de judecată, şi cererii de completare a hotărârii în scopul soluţionării cererii pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

În acest context, art. 445 C.pr.civ. dispune că „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444”, iar potrivit art. 457 C.pr.civ. „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.”. [s.n.]

În consecinţă, pârâtului A.M.P. nu îi este deschisă de lege calea de atac a recursului împotriva sentinţei civile nr. 1769/2017, ci trebuia să recurgă la mecanismele procesuale prevăzute de art. 442 şi art. 444 C.pr.civ..

De altfel, finalitatea legală a recursului nu poate fi atinsă prin calea de atac exercitată de recurentul – pârât, întrucât în minuta şi dispozitivul sentinţei Tribunalului Bucureşti nu există nicio soluţie pronunţată cu privire la cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel că instanţa de control judiciar nu identifică nicio menţiune din conţinutul dispozitivului sentinţei care să fie susceptibilă de casare, fără a putea însă interveni legal o casare a consemnării din considerente «ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată», întrucât aceasta nu se circumscrie art. 461 alin. (1) rap. la art. 496 C.pr.civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme scopul demersului procesual urmărit de recurentul pârât în calea de atac este acela de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată aferente judecăţii de fond.

Faţă de cele arătate în precedent, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – reclamant şi ca inadmisibil recursul formulat de recurentul – pârât.

Domenii speta

Spete similare