Poprire asiguratorie asupra conturilor bancare. Puterea de lucru judecat în raport de încheieri anterioare prin care s-a respins o cerere de sechestru asigurător, respectiv o cerere de poprire asigurătorie.

Poprire asiguratorie asupra conturilor bancare. Puterea de lucru judecat în raport de încheieri anterioare prin care s-a respins o cerere de sechestru asigurător, respectiv o cerere de poprire asigurătorie.

-art. 970, 971 alin. (1) și 953 alin. (1) C.pr.civ., art. 535 C.pr.civ.

Față de specificul lor, după cum acesta reiese din prevederile art. 952 și urm., respectiv art.970 și urm. C.pr.civ., atât cererea de înființare a sechestrului asigurător cât și cea de înființare a popririi, fac parte din categoria cererilor necontencioase și ca urmare sunt supuse prevederilor legale care reglementează această materie (art. 527 și urm. C.pr.civ.).

Aceasta deoarece, astfel cum reiese din art. 527 C.pr.civ., în domeniul de aplicare al procedurii necontencioase intră cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, cum este și cazul celor privitoare la luarea unor măsuri de asigurare.

Or, dat fiind faptul că atât sechestrul asigurător cât și poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii, cu caracter vremelnic, al căror scop este protejarea creditorului diligent de diminuarea activului patrimonial al debitorului sau de dispariția ori degradarea bunurilor acestuia, apare evident că aceste măsuri intră în domeniul de aplicare al procedurii necontencioase.

Așa fiind, devin aplicabile prevederile art. 535 C.pr.civ., potrivit cărora încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat, de unde concluzia că nici una dintre cele două încheieri nu poate fi considerată că are autoritate sau putere de lucru judecat în prezenta cauză.

(Secţia a V-a civilă, decizia civilă nr. 1599 din 23.08.2018)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Ilfov – Secția Civilă la data de 13.03.2018, sub nr. reclamanta R. A.D. a solicitat in contradictoriu cu pârâta M. I. A. SRL în baza prevederilor art. 970 Cod Procedura Civilă înființarea popririi asiguratorii asupra conturilor bancare pe care pârâta le are deschise la instituțiile bancare din Romania în limita sumei de 677.305,81 euro, până la soluționarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr.x.

Prin încheierea nr. 207/23.03.2018 Tribunalul Ilfov a admis cererea formulată de reclamanta R. A.D. și a dispus înfiinţarea măsurii asiguratorii a popririi asupra conturilor bancare pe care pârâtul SC M. I. A. SRL le are deschise la instituţiile bancare din România, până la concurenţa sumei de 677.305,81 euro.

Pentru a pronunța această încheiere, Tribunalul a reținut prevederile art. 970, 971 alin. (1) și 953 alin. (1) C.pr.civ. iar în ceea ce privește situația de fapt a constatat că existenţa creanţei până la concurenţa căreia se solicită înfiinţarea popririi asigurătorii rezultă din facturile fiscale nr. (..), facturi ce au fost întocmite în baza unor scrisori de trăsură internațională CMR.

Astfel, instanța a constatat că în cauză s-a făcut dovada raporturilor juridice existente între părţi, constatate prin înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă existenţa unei creanţe exigibile în cuantum de 677.305,81 euro.

De asemenea, s-a reținut și că reclamantul a făcut dovada că a intentat cerere de chemare în  judecată pentru realizarea creanţei invocate.

Împotriva acestei încheieri a formulat apel pârâta M.I.A. SRL, solicitând admiterea apelului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii în principal ca inadmisibile și în subsidiar ca neîntemeiate a cererii de înființare a popririi asigurătorii.

În motivarea apelului, cât privește situația de fapt, a arătat apelanta că a formulat o plângere penală pentru înşelăciune împotriva reprezentantului intimatei, date fiind gravele inadvertenţe dintre înţelegerea părţilor şi refuzul acesteia de a-şi îndeplini propriile-i obligaţii.

Astfel, părţile s-au înţeles ca apelantei să i se aplice un discount, urmând ca intimata să emită facturi pe minus în acest sens. Deşi a procedat astfel pentru primele 2 tiruri de produse vândute, emiţând factură cu acest discount, ulterior a refuzat cu rea-credinţă să mai emită aceste facturi de discount-uri, nerespectându-şi astfel propria obligaţie asumată. S-a menționat că, deoarece aceste reduceri reprezentau singurul profit al apelantei din relaţiile comerciale cu intimata, în lipsa acestora cu siguranţă M.I. nu mai desfăşura activităţi de distribuire şi promovare a produselor intimatei în marile lanţuri de magazine cu care avea contracte.

Mai mult, din corespondenţa anexată cererii de apel reiese un termen de plată de 39 de zile; în schimb intimata cu rea-credinţă a trecut pe facturi un termen de doar 7 zile, acest aspect fiind confirmat şi de alte înscrisuri, corespondenţă şi martori.

Refuzul intimatei de a se conforma obligaţiilor asumate îndreptăţesc apelanta la ridicarea excepţiei de neexecutare a obligaţiilor până când intimata însăşi nu şi le execută pe ale sale.

În plus, s-a afirmat că apelanta nu a fost niciodată notificată în vreun fel de intimată despre pretenţiile sale din cererea de chemare în judecată şi pusă astfel în întârziere.

Apelanta a mai subliniat faptul că a efectuat plăţi către intimată, aşa cum rezultă din extrasele de cont anexate, până la data de 16.02.2018 inclusiv şi nu s-au achitat acele facturi asupra cărora există neînţelegere între părţi şi cu privire la care a invitat intimata la discuţii şi verificări suplimentare, pe care aceasta le-a refuzat.

Totodată, intimata a mai refuzat să transmită marfă, apelanta riscând astfel să sufere prejudicii foarte mari în relaţiile cu lanţurile de magazine, dublat şi de poprirea conturilor pentru o sumă cu mult mai mare decât cea reală.

S-a susținut de către debitoare că hotărârea instanţei de fond este neîntemeiată, drept pentru care solicită modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de înfiinţare a popririi asigurătorii în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată.

Cu privire la inadmisibilitatea cererii pentru nedepunerea cauţiunii, s-a apreciat că în cauză se impunea stabilirea de către instanţa de fond a unei cauţiuni, date fiind înscrisurile prezentate ca făcând dovada pretinsei creanţe şi a sumei foarte mari pentru care s-a cerut instituirea măsurii, ca și față de prevederile art. 953 C.pr.civ..

În mod greşit instanţa de fond a considerat ca incidente în speţă dispoziţiile alin. 1 ale articolului precitat, apreciind ca înscrisuri constatatoare ale creanţei pretinse facturile enumerate.

Aceste facturi nu au fost semnate de reprezentantul legal al societăţii, ci de persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, care nu cunoaşte detaliile stabilite de părţi ce ţin de preţ, termene şi cantităţi. În plus corespondenţa dintre părţi prin care s-au învederat inadvertenţele de cantități, stocuri şi sume, întăresc ideea de nerecunoaştere de către apelantă a sumelor facturate.

În aceste condiţii, în speţă nu erau incidente dispoziţiile alin. (1) ale art. 953 C.pr.civ. şi deci nici opţiunea facultativă a fixării unei cauţiuni, ci dispoziţiile art. 953 alin. (2) C.pr.civ., care reglementează obligativitatea depunerii unei cauţiuni de jumătate din suma solicitată.

Având în vedere acest aspect precum şi neplata cauţiunii, se impunea respingerea cererii ca inadmisibilă.

Cât privește temeinicia cererii de instituire a sechestrului asigurător, s-a susținut că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 953 alin. (1) din C.pr.civ. pe care intimata şi-a întemeiat cererea, înscrisurile depuse de aceasta neîndeplinind condiţia de a fi considerate act constatator al creanţei.

În acest sens, a apreciat apelanta că prin act scris trebuie să se înţeleagă numai actul constatator al creanţei, din textul căruia să rezulte, fără intervenţia unei împrejurări străine, elementele raportului juridic încheiat între părţi, în special existența datoriei și obligația debitorului de a plăti suma de bani pe care o solicită.

Or, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de apel, existenţa datoriei, cuantumul solicitat şi obligaţia apelantei de a plăti această sumă nu sunt neîndoielnice. În plus, acestea sunt cunoscute intimatei, opoziţia M. I. fiindu-i adusă la cunoştinţă.

În această situaţie, a incertitudinii asupra existenţei termenilor raportului juridic, nu se poate discuta de existenţa unei creanţe constatate, sub aspectul întinderii sale, printr-un înscris, deoarece numai instanţa de judecată va putea stabili care va fi suma ce trebuie restituită în raport de toate susţinerile părţilor şi dovezile administrate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat anterior, între părți există discuții privind emiterea facturilor pe minus conținând discount-ul acordat de creditoare și cu privire la termenele de plată, aspecte din care reiese reaua credință a creditoarei în formularea acestei cereri.

Totodată, apelanta a mai arătat că părțile nu au încheiat un contract, precum și că pretinsa lipsă a fondurilor din conturile M.I. și mărirea stării de insolvabilitate este nedovedită de intimată.

La data de 08.05.2018 intimata creditoare R.A.D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate.

În motivare, a arătat, cu privire la admisibilitatea cererii de poprire asiguratorie pentru neplata cauţiunii, că fiind vorba despre o creanţa constatata in scris si exigibila, stabilirea unei cauţiuni in sarcina creditorului nu este obligatorie pentru instanţa de judecata, aceasta făcându-se de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele concrete ale speței si in acord cu dispoziţiile art. 953 alin. (1) teza a II-a C.pr.civ.

Contestarea debitului de către apel apelanta-pârâtă, precum si argumentele invocate de aceasta in apel, nu conduc la concluzia lipsei înscrisului constatator al creanței, ci vizează cel mult elemente care țin de caracterul cert al acesteia, condiţie care nu este necesara pentru admiterea unei cereri de poprire asiguratorie.

Facturile ce justifica existenta creanţei sunt acceptate la plata de către pârâtă, fiind semnate de ambele părţi, și sunt înscrisuri sub semnătură privată ce fac dovada raporturilor juridice dintre părți până la proba contrară. Mai mult, sunt însoțite de alte înscrisuri - scrisori de trăsură si confirmări de primire - care atestă livrarea mărfii de către intimată și recepționarea acesteia de către apelanta-pârâtă.

Referitor la temeinicia cererii, s-a susținut că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a dispoziţiile art. 970, art. 971 alin. (1) raportat la art. 953 alin. (1) C.pr.civ., reţinând ca fiind îndeplinite toate condiţiile privind admisibilitatea cererii de poprire asiguratorie.

Susţinerile apelantei privind netemeinicia cererii de poprire asiguratorie, nu conduc la concluzia inexistenței unei creanţe constatate în scris și nici a inexistenței caracterului exigibil al acesteia.

Dimpotrivă, raporturile comerciale dintre două părţi sunt confirmate de faptul ca in perioada iulie - noiembrie 2017 relaţiile comerciale dintre acestea s-au desfășurat normal, fără nici o obiecțiune din partea pârâtei și fără nici o solicitare în sensul celor invocate prin cererea de apel, intimata livrând marfa si pârâta achitând preţul, aspect confirmat prin cererea de apel.

Mai mult, astfel cum rezulta din corespondenta electronică dintre părți din perioada 04.02.2018 - 09.02.2018, (Anexa nr. 1 la întâmpinare), însăși apelanta pârâtă recunoaşte existenta datoriei de 1.130.514 euro (2.211.002,35 leva), pe care o avea fata de R. A.D. la data de 31.12.2017, precum și pe cea existentă la data de 09.02.2018. în cuantum de 800.793 euro și marfa disponibilă în depozit de 215.340 euro.

Cât priveşte termenele de plată, din aceeaşi corespondență rezultă că acestea au fost cu mult depăşite, fiind depăşit chiar și termenul de 39 de zile invocat de apelanta-pârâtă prin cererea de apel, care, pentru ultima factură, emisă la data de 08.02.2018, s-a împlinit la 20.03.2018. In consecinţă, și condiţia exigibilităţii creanţei este confirmată de către apelanta-pârâtă, care până în prezent nu a plătit nimic.

Celelalte aspecte relevate de apelanta în cererea de apel, pe lângă faptul ca vizează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ce urmează a fi analizate de instanţa de judecata in litigiul de fond și nu în cadrul procesual stabilit de prezenta cerere de poprire asiguratorie, nu sunt nici de natura să răstoarne soluţia instanţei de fond.

Pârâta nu a fost niciodată distribuitorul/reprezentantul autorizat al intimatei pe piaţa din Romania și nu și-a asumat nicio obligaţie faţă de R.A.D. de a promova si distribui produsele acesteia în marile lanţuri de magazine.

Intimata nu a avut niciodată raporturi comerciale cu marile lanţuri de magazine iar între părți nu s-a încheiat nici un contract de comision si nici de reprezentare/mandat sau alt contract prin care pârâta să negocieze în numele și pentru R. A.D. preţul.

Din unica factura invocată de apelantă - factura storno pentru factura nr. 30572/22.08.2017 nu rezultă că ar fi vorba despre existența vreunui comision sau discount, ci de o reducere a preţului convenit iniţial pentru marfa livrată, de la 0,81 euro/sticla la 0,72 euro/sticla, fără ca acest fapt sa dea naştere la alte obligaţii in sarcina R.A.D. Solicitarea din mail-ul din 06.03.2018 reprezintă o noua solicitare de reducere a preţului de vânzare al mărfii, efectuată după ce intimata a livrat marfa, solicitare cu care nu a fost de acord, si nu un comision datorat pârâtei-reclamante.

În drept, au fost invocate prevederile art. 471 alin. (5) rap. la art. 205 si urm. C.pr.civ. si 954 C.pr.civ.

La termenul de judecată din data de 11.06.2018 apelanta a invocat puterea de lucru judecat prin raportare la încheierile pronunțate de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă în dosarele nr. având ca obiect sechestru asigurător (încheierea nr. 157/09.03.2018) și nr. având ca obiect poprire asigurătorie (încheierea nr. 329/22.05.2018).

Deliberând asupra cererii de apel prin prisma motivelor de apel, față de apărările intimatei și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul nu este fondat și în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ. îl va respinge.

Cu prioritate, Curtea arată că nu va reține susținerile apelantei privind puterea de lucru judecat în raport de încheierile anterior menționate.

Se are în vedere că dosarele nr., privind aceleași părți (respectiv R. A.D. în calitate de reclamant și M.I.A. în calitate de pârâtă debitoare) au avut ca obiect cerere de sechestru asigurător, respectiv poprire asigurătorie (însă nu pe conturile bancare ale debitoarei, ca în speță, ci asupra sumelor pe care debitoarea se pretinde că le are de încasat de la o serie de terți popriți). Aceste cauze au fost soluționate de Tribunalul Ilfov – Secția Civilă prin încheierea nr.157/09.03.2018 și respectiv încheierea nr. 329/22.05.2018 în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererilor formulate.

Curtea apreciază că, față de specificul lor, după cum acesta reiese din prevederile art. 952 și urm., respectiv art. 970 și urm. C.pr.civ., atât cererea de înființare a sechestrului asigurător cât și cea de înființare a popririi, fac parte din categoria cererilor necontencioase și ca urmare sunt supuse prevederilor legale care reglementează această materie (art. 527 și urm. C.pr.civ.).

Aceasta deoarece, astfel cum reiese din art. 527 C.pr.civ., în domeniul de aplicare al procedurii necontencioase intră cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, cum este și cazul celor privitoare la luarea unor măsuri de asigurare.

Or, dat fiind faptul că atât sechestrul asigurător cât și poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii, cu caracter vremelnic, al căror scop este protejarea creditorului diligent de diminuarea activului patrimonial al debitorului sau de dispariția ori degradarea bunurilor acestuia, apare evident că aceste măsuri intră în domeniul de aplicare al procedurii necontencioase.

Așa fiind, devin aplicabile prevederile art. 535 C.pr.civ., potrivit cărora încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat, de unde concluzia că nici una dintre cele două încheieri nu poate fi considerată că are autoritate sau putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Soluția se impune cu atât mai mult cu cât încheierea nr. 329/22.05.2018 pronunțată în dosarul nr. nu este definitivă, apelul formulat împotriva sa nefiind soluționat, iar prin încheierea nr. 157/09.03.2018 pronunțată în dosarul nr. s-a respins cererea de înființare sechestru asigurător motivat, în esență, de faptul că creditoarea nu a atașat la dosar înscrisurile doveditoare (facturi și scrisori de trăsură), astfel că instanța nu le-a putut analiza pentru a stabili dacă creanța invocată are caracter exigibil și este constatată prin înscrisuri.

De asemenea, Curtea apreciază ca nefondate criticile apelantei referitor la faptul că în cauză era obligatorie depunerea unei cauțiuni sau că nu erau îndeplinite condițiile cerute de lege pentru înființarea popririi asigurătorii.

Cât privește problema cauțiunii, se are în vedere că temeiul de drept al cererii formulate în cauză (și în raport de care a fost analizată cererea introductivă) a fost dat de prevederile art. 953 alin. (1) C.pr.civ., care nu impune obligativitatea cauțiunii, ci lasă la aprecierea instanței posibilitatea de apreciere cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri. Or, în cauză, instanța nu a apreciat că se impune obligarea creditoarei la plata vreunei cauțiuni.

Tot nefondate sunt și criticile prin care se susține de către apelantă că creanța invocată de intimata creditoare nu este constatată în scris, astfel cum impune art. 953 alin. (1) C.pr.civ., Curtea apreciind că în mod corect prima instanță a apreciat că din înscrisurile depuse la dosar reiese că această condiție este îndeplinită.

Astfel, se are în vedere că la dosar au fost depuse facturi fiscale, scrisori internaționale de trăsură CMR aferente fiecărei facturi, certificate de confirmare a primiri mărfii de către M. I., înscrisuri care atestă că apelanta debitoare a primit mărfurile expediate de intimată și a acceptat facturile conținând prețul și termenul de plată.

În acest sens, se observă că majoritatea facturilor fiscale (F 21-185 vol. I dosar Tribunal) sunt acceptate de primire de către apelantă prin aplicarea semnăturii și ștampilei, iar cu privire la celelalte facturi fiscale care nu sunt semnate mențiuni despre acestea se regăsesc în scrisorile CMR, care sunt semnate și ștampilate de către debitoare, reieșind astfel că aceasta recunoaște nu doar primirea mărfurilor, ci acceptă tacit și facturile fiscale aferente mărfurilor pentru care s-au emis scrisorile de trăsură.

Așa fiind, apreciază Curtea că în cauză creanța invocată de intimata creditoare este constatată prin acte însușite de debitoare și care îi pot fi opuse cu succes, întrucât au suficientă forță probantă pentru a se aprecia că aceasta și-a asumat obligația de a plăti suma de bani reprezentând contravaloarea facturilor.

Referitor la susținerile debitoarei din cadrul motivelor de apel referitoare la faptul că aceste facturi nu au fost semnate de reprezentantul legal al societății, ci de persoana însărcinată cu primirea corespondenței, acestea nu sunt relevante, câtă vreme prepusul debitoarei a acționat în exercitarea funcției încredințate de aceasta și astfel că actele prepusului său, în exercitarea funcției încredințate, îi sunt opozabile apelantei și o obligă la executarea lor.

De asemenea, nici criticile prin care se invocă faptul că termenul de plată nu ar fi fost de 7 zile, ci de 39 de zile, nu sunt fondate, în condițiile în care pe facturi este menționat termenul scadent ca fiind de 7 zile, apelanta nu a reușit să producă dovezi din care să reiasă că părțile ar fi agreat un alt termen de plată iar pe de altă parte față de faptul că ultima factură a fost emisă la data de 01.02.2018, astfel că până la data pronunțării încheierii atacate chiar și termenul de 39 de zile la care face referire apelanta era deja împlinit.

Se mai impune mențiunea că criticile din apel referitoare la faptul că intimata creditoare a refuzat cu rea-credință să mai emită facturi de discount, că apelanta este îndreptățită la ridicarea excepției de neexecutare sau că nu există un risc al insolvabilității acesteia exced prezentei cauze, întrucât nu au legătură cu analiza condițiilor de înființare a popririi asigurătorii.

Domenii speta

Spete similare