Cerere de anulare a Dispoziţiei Şefului Serviciului Rutier prin care s-a dispus suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 zile. Lipsa relevanţei sancţionării contravenţionale anterioare în ipoteza prevăzută de....

Cerere de anulare a Dispoziţiei Şefului Serviciului Rutier prin care s-a dispus suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 zile. Lipsa relevanţei sancţionării contravenţionale anterioare în ipoteza prevăzută de art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002.

-  art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 103 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002.

Măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce dispusă de Şeful Serviciului Rutier în temeiul art. 103 alin. 1 lit. c) şi art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 reprezintă, în speţă, o măsură administrativă dispusă de Şeful Serviciului Rutier în temeiul legii, iar nu o sancţiune contravenţională complementară, astfel încât dispunerea acestei măsuri să fie apreciată ca fiind condiţionată de constatarea săvârşirii unei contravenţii şi de aplicarea unei sancţiuni contravenţionale principale. În consecinţă, împrejurarea dacă se putea dispune sau nu sancţionarea contravenţională a intimatului – reclamant nu prezintă relevanţă în prezenta cauză.

De altfel, dacă pentru a se dispune măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce conform art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, ar fi fost obligatorie sancţionarea contravenţională prealabilă, legiuitorul ar fi stabilit în mod expres în cuprinsul art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 competenţa agentului care constată săvârşirea contravenţiei în dispunerea acestei măsuri, iar nu competenţa Şefului Serviciului Rutier.

Perioada pentru care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule în ipoteza prevăzută de 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 este prevăzută în mod expres de textul de lege menţionat ca fiind de 90 de zile, măsura fiind justificată de împrejurarea că, în urma încălcării de către conducătorul auto a unei reguli de circulaţie, a avut loc un accident de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, chiar dacă fapta săvârşită nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi chiar dacă nu a fost aplicată o sancţiune contravenţională.

 Prin sentinţa civilă nr. 646/CA/25.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul I.P.J. B. – Serviciul Rutier şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Dispoziţiei Şefului Rutier B. nr. 102592/15.05.2017 şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4354/14.07.2017 emise de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 850 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean B. a declarat – în termenul legal - recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei civile menţionate, rejudecarea litigiului în fond şi respingerea acţiunii formulate de reclamantul A. ca neîntemeiată.

În motivare, recurentul - pârât a arătat că, în privinţa admiterii cererii de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4354/14.07.2017, în mod clar instanţa de fond a aplicat greşit prevederile Legii contenciosului administrativ, întrucât răspunsul la plângerea prealabilă nu poate fi considerat un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta reprezentând doar un act cu valoare tehnico – administrativă ce nu poate fi contestat în condiţiile Legii contenciosului administrativ.

Cu privire la admiterea cererii de anulare a Dispoziţiei Şefului Serviciului Rutier B. nr. 102592/15.05.2017, în mod evident instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 103 alin. 1 lit. c) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002, prevederile art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 101 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 şi prevederile art. 30 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001. A susţinut recurentul – pârât că aplicarea unei sancţiuni contravenţionale la regimul rutier comportă respectarea unor prevederi legale exprese, în acest sens fiind dispoziţiile art. 109 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face numai în mod direct de poliţistul rutier sau prin mijloace tehnice certificate ori mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic. Aşadar, în prezenta cauză, legea era cea care nu permitea ca faţă de contravenient să se ia o măsură contravenţională raportată la prevederile din materia circulaţiei pe drumurile publice. Pentru situaţii speciale, printre care intră şi cea în care s-a aflat intimatul – reclamant, legiuitorul a introdus reglementarea specială a art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, reglementare care nu stabileşte posibilitatea constatării unor contravenţii, ci obligaţia luării unor măsuri de natură administrativă (aşa cum s-a şi dispus prin actul administrativ contestat în cauză).

A mai susţinut recurentul – pârât că legiuitorul a realizat foarte bine distincţia dintre cele două categorii de măsuri contravenţionale (dacă fapta a fost constatată direct sau prin mijloace tehnice de agentul constatator) şi administrative (dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 103 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 195/2002, măsură distinctă, ce se dispune de şeful poliţiei rutiere, conform art. 103 alin. 11 din acelaşi act normativ). Astfel fiind, în cauză, legiuitorul nu permitea decât luarea măsurii administrative de suspendare a exercitării dreptului de a conduce autovehicule, aşa cum s-a şi realizat de către Şeful Serviciului Rutier conform art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002). De altfel, chiar în situaţia în care s-ar fi vizualizat fapta de către un poliţist rutier, aplicarea art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 tot ar fi fost obligatorie, acest text fiind unul special raportat la împrejurările reţinute faţă de reclamant.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru conform art. 24 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul – reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind netemeinic şi nelegal şi menţinerea sentinţei atacate, cu cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar.

A susţinut intimatul – reclamant că instanţa de fond, în mod corect, a anulat şi răspunsul la plângerea prealabilă, întrucât acesta este apt să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, întrucât prin acesta se menţine Dispoziţia Şefului Rutier B. nr. 102592/15.05.2017, iar acesta se circumscrie cerinţelor prevăzute de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

A mai arătat intimatul – reclamant că recurentul aduce un motiv nou în recurs şi anume acela că legea nu îi permitea să constate o contravenţie şi să aplice o sancţiune contravenţională raportată la prevederile din materie contravenţională, fiind evident că, dacă acest motiv era întemeiat, îl invoca la judecarea cauzei în fond, cu atât mai mult cu cât nu se pot aduce motive noi în căile de atac. Recurentul nu înţelege faptul că orice sancţiune trebuie să aibă la bază o încălcare a unei legi, în cazul nostru fiind necesară o constatare a unei contravenţii şi ulterior aplicarea unei sancţiuni. Interpretarea legală trebuie să fie în sensul că, numai în cazul în care se constată încălcarea vreunei reguli de circulaţie, se poate dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehiculele pe drumurile publice, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, care a efectuat actele de urmărire penală în cauză, nu a constatat încălcarea vreunei reguli de circulaţie, ci, potrivit art. 30 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, a înaintat Ordonanţa de clasare către I.P.J. B. – Biroul Rutier, care să procedeze potrivit dispoziţiilor acestuia.

În drept intimatul – reclamant a invocat dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi art. 205 alin. 2 Cod procedură civilă.

Recurentul – pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate prin întâmpinare.

Părţile nu au solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurentul – pârât a invocat ca prim motiv de recurs greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, motiv de recurs care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului …”. Aceasta nu înseamnă, încă, că nu poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ răspunsul primit la plângerea prealabilă.

În acest sens, instanţa reţine că răspunsul la plângerea prealabilă, concretizat în speţă în emiterea de către recurentul – pârât a adresei nr. 4354/14.07.2017, reprezintă, la rândul său, un act administrativ în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, de natură a produce efecte vătămătoare asupra drepturilor subiective ale intimatului – reclamant prin respingerea plângerii prealabile şi căruia îi poate fi aplicată sancţiunea juridică a anulării în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, soluţia dată de prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din data de 27.03.2018, asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată de recurentul - pârât, este legală şi temeinică.

Recurentul - pârât invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002  „Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule şi tractoare agricole sau forestiere se dispune … pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, precum şi în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane şi instanţa de judecată sau procurorul a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă pentru regula de circulaţie încălcată prezenta ordonanţă de urgenţă prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce”, iar potrivit alin. 11 al aceluiaşi articol această măsură se dispune de către şeful poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 rezultă că, şeful poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta are obligaţia de a dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 de zile în situaţia îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii: fapta a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice sau a existat un accident de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane; instanţa de judecată sau procurorul a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru regula de circulaţie încălcată O.U.G. nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce.

Prima condiţie este îndeplinită în speţă, întrucât, la data de 05.12.2016, intimatul – reclamant A., conducătorul auto al autoturismului marca Fiat cu număr de înmatriculare […], a fost implicat într-un accident de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a numitului C., care conducea autoturismul Suzuky cu număr de înmatriculare […], împrejurare care rezultă din Referatul cu propunere de clasare întocmit la data de 27.03.2017 de I.P.J. B. – Poliţia Municipiului B. şi care nu a fost contestată de către intimatul – reclamant.

Fapta săvârşită de către intimatul – reclamant A. a fost urmărită ca infracţiune – respectiv infracţiunea de vătămare corporală din culpă –, iar prin Ordonanţa din data de 13.04.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov s-a dispus clasarea cauzei cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 196 alin. 2 şi 3 din Codul penal, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, s-a reţinut în referatul cu propunere de clasare întocmit de I.P.J. B. – Poliţia Municipiului B. că, pentru a constitui infracţiunea de vătămare corporală din culpă, este necesar ca vătămările suferite să necesite un număr de peste 90 de zile de îngrijiri medicale.

Aşadar, este îndeplinită şi cea de a doua condiţie prevăzută de textul art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002.

Cu privire la cea de a treia condiţie prevăzută de art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 pentru a se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 de zile instanţa reţine că, îndeplinirea acestei condiţii presupune, în primul rând, încălcarea de către conducătorul auto a unei reguli de circulaţie şi, în al doilea rând, pentru regula de circulaţie încălcată, să se prevadă sancţiunea suspendării exercitării dreptului de a conduce.

Susţinerile intimatului - reclamant în sensul că nu a încălcat nicio dispoziţie legală sunt contrazise de cele reţinute în cuprinsul referatului cu propunere de clasare întocmit la data de 27.03.2017 de I.P.J. B. – Poliţia Municipiului B., referat care a stat la baza emiterii Ordonanţei de clasare din data de 13.04.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov.

Intimatul – reclamant A. nu a formulat plângere împotriva Ordonanţei de clasare din data de 13.04.2017 şi, în prezenta cauză, nu a invocat o altă stare de fapt decât cea reţinută în Ordonanţa de clasare din data de 13.04.2017 şi în referatul cu propunere de clasare din data de 27.03.2017, care a stat la baza emiterii Ordonanţei.

Astfel, în cuprinsul referatului cu propunere de clasare întocmit la data de 27.03.2017 de I.P.J. B. – Poliţia Municipiului B. s-a reţinut că, din cercetările efectuate în cauză, a rezultat că evenimentul rutier a constat în aceea că, intimatul – reclamant A., în timp ce conducea autoturismul marca Fiat, cu număr de înmatriculare […], pe b-dul D., pe aleea de legătură spre pizzeria E., la intersecţia cu b-dul D., nu a respectat semnificaţia indicatorului Stop, a pătruns în intersecţie şi s-a tamponat cu autoturismul Suzuky cu număr de înmatriculare […] condus de C., care circula pe b-dul D. dinspre strada F. spre G., care din impact a fost proiectat în autovehiculul […] condus de H..

Aşadar, din cuprinsul referatului cu propunere de clasare întocmit la data de 27.03.2017 de I.P.J. B. – Poliţia Municipiului B. rezultă că regula de circulaţie încălcată de către A. a fost reprezentată de nerespectarea semnificaţiei indicatorului Stop şi neacordarea priorităţii de trecere autovehiculului marca Suzuky cu număr de înmatriculare […], condusă regulamentar de numitul C..

Nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere este sancţionată de dispoziţiile art. 101 alin. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale a suspendării exercitării dreptului de a conduce, fiind astfel îndeplinită şi cea de a treia condiţie prevăzută de art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002.

Curtea Constituţională a României a reţinut în acest sens, în Deciziile nr. 1041/2010 şi nr. 124/2011 că ”dispoziţiile art. 103 alin. 1 lit. c) şi alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 au în vedere ipoteza în care o faptă ce a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, dar pentru săvârşirea căreia procurorul sau instanţa a apreciat, observând incidenţa prevederilor art. 10 din Codul de procedură penală, că nu se impune punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale împotriva învinuitului. Dacă, însă, pe parcursul cercetării penale, se constată că învinuitul a încălcat o regulă de circulaţie pentru nerespectarea căreia Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce, este firesc ca acest comportament să fie sancţionat, în vederea atingerii finalităţii pentru care acest act normativ a fost edictat, şi anume asigurarea desfăşurării în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic”.

Împrejurarea că, în cuprinsul Dispoziţiei Şefului Serviciului Rutier B. nr. 102592/15.05.2017 nu se arată regula de circulaţie încălcată de către intimatul - reclamant nu înseamnă că acest act administrativ este nelegal, atâta timp cât motivarea în fapt şi în drept a actului administrativ rezultă din cuprinsul acestuia, Dispoziţia nr. 102592/15.05.2017 fiind emisă în temeiul Ordonanţei nr. xxxxx/P/13.04.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov şi în conformitate cu prevederile art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, astfel cum se arată în preambulul Dispoziţiei.

În considerentele hotărârii pronunţate, prima instanţă a reţinut dispoziţiile art. 30 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora „În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii”.

Acest text de lege nu condiţionează, însă, aplicarea măsurii suspendării exercitării dreptului de a conduce de constatarea prealabilă a săvârşirii unei contravenţii, întrucât, dacă s-ar primi o astfel de interpretare, ar însemna  că dispoziţiile legale menţionate - art. 103 alin. 1 lit. c) şi art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 -, care conferă Şeful Serviciului Rutier competenţa de a dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce în ipoteza prevăzută de art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, ar deveni inaplicabile.

De remarcat şi faptul că măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce dispusă de Şeful Serviciului Rutier în temeiul art. 103 alin. 1 lit. c) şi art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 reprezintă, în speţă, o măsură administrativă dispusă de Şeful Serviciului Rutier în temeiul legii, iar nu o sancţiune contravenţională complementară, astfel încât dispunerea acestei măsuri să fie apreciată ca fiind condiţionată de constatarea săvârşirii unei contravenţii şi de aplicarea unei sancţiuni contravenţionale principale. În consecinţă, împrejurarea dacă se putea dispune sau nu sancţionarea contravenţională a intimatului – reclamant nu prezintă relevanţă în prezenta cauză.

De altfel, dacă pentru a se dispune măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce conform art. 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, ar fi fost obligatorie sancţionarea contravenţională prealabilă, legiuitorul ar fi stabilit în mod expres în cuprinsul art. 103 alin. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 competenţa agentului care constată săvârşirea contravenţiei în dispunerea acestei măsuri, iar nu competenţa Şefului Serviciului Rutier.

Perioada pentru care se dispune suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule în ipoteza prevăzută de 103 alin. 1 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 este prevăzută în mod expres de textul de lege menţionat ca fiind de 90 de zile, măsura fiind justificată de împrejurarea că, în urma încălcării de către conducătorul auto a unei reguli de circulaţie, a avut loc un accident de circulaţie din care a rezultat vătămarea corporală a unei persoane, chiar dacă fapta săvârşită nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi chiar dacă nu a fost aplicată o sancţiune contravenţională.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  admite recursul formulat de recurentul – pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean B. în contradictoriu cu intimatul – reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 646/CA/25.04.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa în totalitate şi, în rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean B., având ca obiect  anularea Dispoziţiei Şefului Serviciului Rutier B. nr. 102592/15.05.2017 şi a răspunsului la plângerea prealabilă nr. 4354/14.07.2017.

Fără cheltuieli de judecată în recurs, întrucât, deşi îndreptăţit la plata acestora conform art. 453 Cod procedură civilă, recurentul – pârât nu a solicitat obligarea intimatului – reclamant la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare