Contestaţie decizie de concediere

Sentinţă civilă 621/2016 din 02.06.2016


Pe rol fiind pronunţarea asupra conflictului de muncă privind pe contestatorul M V,  în contradictoriu cu intimata SC M SRL -, având ca obiect contestaţie decizie de concediere.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16.07.2014, sub nr.2082/89/2014, contestatorul M VN a solicitat anularea Deciziei nr.165/13.06.2014, de desfacere a contractului său de muncă în temeiul art.248 alin.(1) lit.e) Codul muncii, emisă de intimata SC M SRL. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, contestatorul a arătat, în esenţă, că decizia indicată anterior este nelegală şi netemeinică întrucât are la bază o decizie de reintegrare nulă. A arătat astfel contestatorul că prin Decizia nr.132/24.03.2014, intimata i-a desfăcut contractul individual de muncă ca urmare a unei presupuse restrângeri a activităţii. După ce a contestat această decizie la Tribunalul Vaslui (dosar nr.1322/89/2014), intimata a emis Dispoziţia nr.155/14.05.2014 prin care a retractat decizia de concediere şi l-a reintegrat pe postul deţinut anterior, fără a-i solicita consimţământul în acest sens.

…………………………………………………………………………………..

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, contestatorul M V a fost angajatul societăţii intimate în baza Contractului individual de muncă nr.26/08.04.2013, ca şofer. Prin Dispoziţia nr.132/24.03.2014, intimata S.C. M S.R.L. a dispus desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului, în temeiul art.65 alin.(1) Codul muncii.

Potrivit înscrisului aflat la fila 98 din dosar, la data de 01.04.2014, contestatorul M V a încheiat Contractul de angajare  cu O T LTD (Larnaca, Cipru), pe perioadă nedeterminată (nefiind prevăzută nicio durată), în calitate de şofer.

La data de 24.04.2014, contestatorul a introdus la Tribunalul Vaslui contestaţie împotriva Deciziei de concediere nr.132/24.03.2014, cauza fiind înregistrată sub nr.1322/89/2014.

După comunicarea cererii de chemare în judecată că angajatorul SC M SRL la data de 29.04.2014, societatea intimată a emis Decizia nr.155/14.05.2014, de anulare a Dispoziţiei nr.132/24.03.2014, solicitându-se totodată contestatorului ca, începând cu data de 20.05.2014 să se prezinte la sediul societăţii pentru a-şi exercita atribuţiile conform contractului de muncă nr.26/08.04.2013 şi a se rezolva situaţia salarială (fila 33). Această dispoziţie a fost comunicată contestatorului la data de 15.05.2014, fiind primită de soţia acestuia, M A .

La data de 28.05.2014, angajata societăţii intimate, P Sa, a întocmit un referat prin care a înştiinţat conducerea unităţii că salariaţii M C F şi M V nu s-au conformat deciziei de reintegrare, neprezentându-se în vederea prestării activităţii începând cu 20.05.2014. La aceeaşi dată, conducerea societăţii intimate a dispus constituirea comisiei de disciplină în vederea efectuării cercetării disciplinare cu privire la cele sesizate prin referat, emiţând totodată o notificare către contestator, de convocare a acestuia la data de 13.06.2014, ora 12.00, la punctul de lucru al unităţii din M, în vederea cercetării disciplinare privind absenţele nemotivate începând cu data de 20.05.2014. Notificarea a fost comunicată contestatorului la data de 29.05.2014, fiind primită de soţia acestuia.

La data de 13.06.2014, ora 12.00, în urma întrunirii comisiei de cercetare disciplinară s-a reţinut că numiţii M C F şi M V nu s-au prezentat pentru a-şi expune punctele de vedere cu privire la absenţele nemotivate reţinute în fişele de pontaj începând cu data de 20.05.2014.

Tot la data de 13.06.2014, ora 15:30, conform recipisei de primire, SC M SRL a primit o adresă din partea contestatorului prin care aducea la cunoştinţă comisiei de disciplină că nu se poate prezenta la data de 13.06.2014, ora.12:00 în vederea cercetării disciplinare, precizând că va reveni în România în cursul lunii iulie 2014.

În baza acestui proces-verbal, a fişelor colective de pontaj şi a condicii de prezenţă, conducerea S.C. M S.R.L., prin administrator C M S, a emis Decizia nr.165/13.06.2014 de desfacere a contractului individual de muncă nr.26/08.04.2013 a contestatorului M V, în temeiul art.248 alin.(1) lit.e) Codul muncii. S-a reţinut în sarcina acestuia că, deşi i s-a comunicat acestuia Decizia nr.155/14.05.2014 de reintegrare în muncă şi i s-a pus în vedere să se prezinte la unitate la data de 20.05.2014, acesta nu s-a conformat, lipsind nemotivat până la data de 13.06.2014 şi neîndeplinindu-şi astfel atribuţiile de serviciu. Prin fapta descrisă, au fost încălcate prevederile art.39 alin.(2) lit.a), b) şi c) Codul muncii, caluza M pct.2 lit.a şi b şi clauzele D, E şi H privind exercitarea meseriei din Contractul individual de muncă.

La data de 16.07.2014, M V a formulat contestaţie împotriva acestei decizii. În temeiul art.413 alin.(1) pct.1 Cod procedură civilă, prezenta instanţă a dispus suspendarea judecării contestaţiei până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate împotriva primei decizii de concediere (dosar nr.1322/89/2014).

Prin Sentinţa civilă nr.545/12.03.2015, pronunţată în dosarul nr.1322/89/2014, Tribunalul Vaslui a admis contestaţia formulată de contestatorul M V împotriva Deciziei nr.132/24.03.2014 de desfacere a contractului individual de muncă, anulând decizia şi dispunând reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior. În soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de concediere, Tribunalul Vaslui a analizat prioritar dacă Dispoziţia nr.155/14.05.2014 de anulare a deciziei contestate şi reintegrare putea produce efecte. Reţinând că aceasta a fost comunicată ulterior comunicării deciziei de concediere, Tribunalul a apreciat că decizia de concediere, intrând deja în circuitul civil, şi-a produs efectele conform art.77 Cod civil, motiv pentru care în cauză nu a operat reintegrarea.

Prin Decizia civilă nr.1621/07.10.2015, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul intimatei SC M SRL şi a respins ca rămasă fără obiect contestaţia împotriva Deciziei de concediere nr.132/24.03.2014. În motivare, instanţa de control judiciar a apreciat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că Dispoziţia nr.155/14.05.2014 de revocare nu a produs efecte, neacordându-i eficienţă pentru a constata ca rămasă fără obiect contestaţia. A mai statuat Curtea de Apel Iaşi în decizia civilă anterior menţionată că împrejurările de fapt ce ţin de punerea în aplicare ulterioară a deciziei de revocare nr.155/14.05.2014 nu puteau fi analizate în dosarul nr.1322/89/2014, făcând obiectul prezentului dosar, nr.2082/89/2014.

În drept, sub aspectul legalităţii, verificând îndeplinirea cerinţelor prevăzute la art.251 şi art.252 alin.(2) Codul muncii, instanţa constată că decizia nu este afectată de nicio cauză de nulitate absolută.

Potrivit art.251 Codul muncii, „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.

(2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

(3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

(4) În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este”.

Se remarcă în prezenta cauză că societatea intimată a procedat la efectuarea cercetării disciplinare la data de 13.06.2014, dovadă în acest sens fiind procesul-verbal întocmit la aceeaşi dată de membrii comisiei de disciplină. Convocarea s-a dispus şi comunicat conform prevederilor legale, existând dovada primirii acesteia de către contestator, prin soţia lui, fapt, de altfel, necontestat.

În ceea ce priveşte apărarea contestatorului, în sensul că, în mod greşit, comisia de disciplină a procedat la efectuarea cercetării în lipsa lui, deşi anunţase în scris că nu se poate prezenta, Tribunalul o apreciază ca neîntemeiată. În primul rând, art.251 Codul muncii impune doar obligaţia legalei convocări a angajatului cercetat iar nu şi interdicţia de a se efectua cercetarea disciplinară dacă acesta nu se prezintă, fără motive obiective. În al doilea rând, posibilitatea amânării cercetării disciplinare era la latitudinea comisiei, în funcţie de motivele invocate. Pentru aceasta, comisia de disciplină trebuia să aibă cunoştinţă despre o eventuală cerere de amânare, fapt care nu poate fi reţinut în cauză din moment ce adresa respectivă a fost transmisă de contestator, prin intermediul unui serviciu de curierat la ora 15:30, ulterior încheierii cercetării disciplinare care avusese loc la ora 12.00. Astfel, comisia de disciplină nu fusese sesizată cu o cerere de amânare. Contestatorul avusese cunoştinţă încă de la data de 29.05.2014 despre ora convocării din 13.06.2014 ca fiind 12:00, astfel încât îi revenea obligaţia de a depune diligenţele necesare pentru a trimite în timp util eventuala cerere de amânare. Cât priveşte această solicitare, analizând adresa respectivă, Tribunalul apreciază că aceasta avea un conţinut echivoc, necuprinzând însăşi solicitarea de amânare, ci doar declararea faptului că revine în ţară „în cursul lunii iulie 2014”. În plus, adresa nu era însoţită de dovezi concrete, în sensul că nu se afla în ţară la acel moment, pentru a se reţine caracterul obiectiv al motivului invocat. Iar din probatoriului administrat în cauză nu rezultă în mod cert executarea contractului de muncă încheiat cu societatea din Cipru.

În consecinţă, Tribunalul reţine că dispoziţiile art.251 alin.(3) Codul muncii au fost respectate.

Conform art.252 alin.(1) şi (2) Codul muncii, „ (1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată”.

Tribunalul constată că decizia contestată întruneşte toate condiţiile de formă anterior enunţate.

Sub aspectul temeiniciei, raportat la situaţia de fapt, instanţa constată că, prin contestaţia formulată şi probatoriul administrat, contestatorul nu a negat că avea cunoştinţă despre Dispoziţia nr.155/14.05.2014 de reintegrare, fiindu-i comunicată la data de 15.05.2014, şi despre obligaţia de prezentare la data de 20.05.2014. Totodată, contestatorul nu a negat că a lipsit de la locul de muncă începând cu data de 20.05.2014, nesusţinând aşadar că s-ar fi prezentat. Din contră, contestatorul a invocat  imposibilitatea de a se prezenta, motivat de faptul că se afla în executarea unui contract de muncă, la o societate în Cipru.

Tribunalul notează că potrivit art. 247 alin.(2) Codul muncii, abaterea disciplinară este o „faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinile şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”.

Raportat la dispoziţiile art.247 alin.(2) Codul muncii, rezultă că pentru reţinerea existenţei abaterii disciplinare este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii – elemente definitorii ale răspunderii disciplinare: (1) calitatea de salariat; (2) existenţa unei acţiuni sau inacţiuni; (3) vinovăţia salariatului şi (4) interzicerea directă sau indirectă a acelor acţiuni sau inacţiuni prin normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinile şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Elementul declanşator al răspunderii disciplinare îl constituie încălcarea de către angajat în mod culpabil a obligaţiilor sale de serviciu. Sarcina probei aparţine, conform prevederilor articolului 272 din  Legea 53/2003 Codul Muncii, angajatorului.

În ceea ce priveşte (1) calitatea de salariat a contestatorului la momentul concedierii, Tribunalul constată că, în urma pronunţării Deciziei civile nr.1621/07.10.2015 a Curţii de Apel Iaşi în dosarul nr.1322/89/2014, a rezultat că la data de 13.06.2014, acesta era în continuare angajatul societăţii intimate, ca urmare a revocării deciziei iniţiale de concediere.

(2) Existenţa faptei, respectiv inacţiunea contestatorului (absenţele propriu-zise), a fost demonstrată de societatea intimată prin fişele de pontaj întocmite pentru perioada de referinţă. Cum s-a arătat, acest aspect nici nu a fost contestat în cauză. Deşi s-a speculat o inadvertenţă din foaia colectivă de prezenţă din luna mai 2015, în care contestatorul figurează cu un număr de 96 ore plătite, acesta nu a susţinut că s-a prezentat la locul de muncă în luna mai. Prin depoziţia martorei Popa Simona, angajată la departamentul Contabilitate şi Resurse Umane din cadrul societăţii pârâte, s-a relevat faptul că, în urma emiterii Dispoziţiei nr.155/14.05.2014 de revocare a deciziei de concediere nr.132/24.03.2014 şi de reintegrare, cele 96 ore reprezintă diferenţele de drepturi salariale aferente lunilor martie (de la data concedierii), aprilie şi mai (până la data reintegrării), cuvenite contestatorului ca urmare a revocării măsurii concedierii.

(3) Cu privire la vinovăţia salariatului, acesta a susţinut că a fost într-o imposibilitate obiectivă de a se prezenta la locul de muncă, ulterior reintegrării. În cauză de pune aşadar problema de a stabili dacă se poate reţine lipsa vinovăţiei în săvârşirea faptei de absentare repetată nemotivată, respectiv dacă se poate reţine caracterul obiectiv al motivelor pentru care contestatorul nu a putut să dea curs deciziei de reintegrare.

Având în vedere că la data la care s-a dispus reintegrarea (data comunicării măsurii fiind 15.05.2014), contestatorul apărea ca fiind plecat din ţară (având un contract de muncă încheiat la data de 01.04.2014 cu o societate din Cipru), lipsa de vinovăţie ar putea fi reţinută, neputându-i-se imputa contestatorului că a urmărit să muncească ca să-şi asigure mijloacele de trai până la soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei iniţiale de concediere.

Dincolo de faptul că, aşa cum s-a reţinut, nu rezultă din probatoriul administrat în cauză că acel contract de muncă a şi fost executat de contestator, poziţia sa este contradictorie: pe de o parte susţine că, obiectiv, nu se putea prezenta la reintegrare, pe de altă parte, susţine că nici nu avea de ce să se prezinte întrucât a considerat mereu Dispoziţia nr.155/14.05.2014 ca fiind lipsită de efecte.

Or, cu putere de lucru judecat conform art.431 alin.(2) Cod procedură civilă, Curtea de Apel Iaşi a tranşat această chestiune litigioasă prin Decizia nr.1621/07.10.2015 pronunţată în dosarul nr.1322/89/2014: dispoziţia de reintegrare a fost valabil emisă şi a produs efecte, în sarcina contestatorului născându-se, ca şi obligaţie de serviciu, obligaţia de a se prezenta la punctul de lucru al unităţii şi de a-şi îndeplini atribuţiile prevăzute în fişa postului, începând cu data de 20.05.2014.

În acest context, tocmai această poziţie manifestă a contestatorului (susţinută în cererea de chemare în judecată şi reiterată în concluziile scrise), de nerecunoaştere a dispoziţiei de revocare a concedierii şi de reintegrare, pe care justifică faptul efectiv al neprezentării la societate începând cu data reintegrării, relevă caracterul subiectiv al motivelor sale de a absenta. Nu a avut nici un moment intenţia de a se prezenta la serviciu ulterior revocării deciziei de concediere, asumându-şi în mod conştient absenţa, fapt din care rezultă vinovăţia sa în comiterea abaterii disciplinare.

Prin urmare, absenţele sunt nejustificate, nefiind la latitudinea angajatului când şi cum se prezintă la locul de muncă. Obligaţia prezentării zilnice la serviciu a contestatorului derivă din prevederile Contractului individual de muncă, enunţate în decizia de concediere contestată în prezenta cauză, coroborat cu dispoziţiile art.39 alin. (2) lit.a), b) şi c) Codul muncii, ceea ce face ca şi cea de-a patra (4) condiţie a răspunderii disciplinare să fie întrunită.

Constatând îndeplinite cumulativ cerinţele amintite, Tribunalul reţine că Decizia nr.165/13.06.2014 de desfacere a contractului individual de muncă al contestatorului M V, este legală şi temeinică, sens în care va respinge contestaţia formulată.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC M SRL, în temeiul art.453 alin.(1) Cod procedură civilă, Tribunalul va respinge cererea, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada caracterului efectiv al acestora, nefiind depusă nicio chitanţă de percepere a onorariului sau de achitare a altor costuri procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge contestaţia formulată de contestatorul M V,  împotriva Deciziei nr. 165/13.06.2014 emisă de intimata S.C. M S.R.L.,  ca neîntemeiată.

Respinge cererea intimatei de obligare a contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare