Fond funciar - constatare nulitate absolută hotărâre comisie de fond funciar

Prin sentinţa civilă nr.12228/10.10.2017 Judecătoria Iaşi a respins excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. C.D..V.V.  IAŞI, în contradictoriu cu pârâţii COMISIA JUDETEANA IASI PENTRU STABILIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA ASUPRA TERENURILOR, INSTITUTIA PREFECTULUI JUDETULUI IAŞI, COMISIA MUNICIPALA DE FOND FUNCIAR IAŞI, OFICIUL DE CADASTRU SI PUBLICITATE IMOBILIARA IAŞI, C. M., precum şi cererile de intervenţie în interes alăturat reclamantei formulate în cauză de STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de  Direcţia Generală Regională a Finanţelor  Publice Iaşi şi ACADEMIA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE GH.. I. Ş., constatându-se că în cauză nu s-au formulat pretenţii de natura cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

„ Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe reclamanta a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a Hotărârii nr.7xx/03.03.2009  emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat în esenţă următoarele: hotărârea este nelegală întrucât toate terenurile din perimetrul staţiunii sunt proprietate publică a statului, iar  trecerea lor din domeniul public în domeniul privat putea avea loc numai prin Hotărâre de Guvern. Or, Comisia Judeţeană de Fond Funciar prin hotărârea atacată a ignorat actele normative care stabileau regimul juridic al terenului şi faptul că nu avea competenţa legală de a stabili asupra trecerii bunurilor din domeniul public în domeniul privat, motiv pentru care hotărârea este profund nelegală.

În drept s-au invocat dispoziţiile  Legii nr.213/1998, art. III din Legea nr.169/1997 alin.1 litera b), Legea nr.1/2000, Legea nr.18/1991, dispoziţiile Legii nr.290/2002, ale Legii nr.45/2009, Decizia nr.23/2011 pronunţată de ICCJ , dispoziţiile din Constituţia României.

În temeiul art.223, art.411 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

În dovedire s-au solicitat probe cu înscrisuri.

În conformitate cu dispoziţiile art.201 Cod procedură civilă instanţa a dispus comunicarea cererii reclamantei către pârâţi.

În termenul acordat aceasta a depus întâmpinare pârâta Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi. Pârâta a susţinut în apărare, că atât timp cât pârâta nu a făcut dovada că terenul este necesar cercetării, acţiunea de faţă nu se justifică.

În  drept pârâta a invocat prevederile art.27 alin.7 ¹ şi ale art.50 din HG nr.890/2005 şi prevederile art.10 din Legea nr.1/2000.

A depus întâmpinare şi pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi invocând următoarele: acţiunea este tardiv formulată întrucât în cadrul procedurii administrative reglementate de dispoziţiile Legii nr.18/1991, calea plângerii îndreptată împotriva actului emis de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi era deschisă în termen de 30 de zile, termen care a expirat; acţiunea îndreptată împotriva pârâtului nu se justifică dată fiind lipsa sa de calitate procesual pasivă deoarece pârâtul nu are competenţe specifice în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate din categoria, validării, stabilirii de amplasament, punere în posesie. Pe fond pârâtul a informat instanţa de judecată că în baza hotărârii atacate a fost emis titlul de proprietate  nr.187031/03.12.2009 pe numele persoanei fizice, pentru o suprafaţă de 7,4 ha teren. De asemenea s-a mai arătat că în documentaţia aferentă acestui titlu de proprietate se regăsesc acte care au fost însuşite de reprezentanţii reclamantei prin semnarea lor şi parafarea lor .

În drept s-au invocat dispoziţiile  art.53 din Legea nr.18/1991, art.185 din Codul de procedură civilă,  HG nr.890/2005.

La data de 23/05/2017 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în cauză Statul Român, invocând în esenţă următoarele: terenurile proprietatea publică a Statului Român administrate de staţiunile de cercetare şi dezvoltare  sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile iar trecerea lor din domeniul public în domeniul privat se face în condiţiile legii prin hotărâre a Guvernului şi nu prin hotărâre emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar.  S-a arătat că reclamanta justifică procesual atât calitatea cât şi interesul de a promova acţiunea. Intervenientul a solicitat admiterea acţiunii promovată de reclamantă.

În drept s-au invocat dispoziţiile  Legii nr.231/11198, Constituţiei României, ale Legii nr.18/1991, art.287 din Codul civil, dispoziţiile Codului de proc. civilă.

La data de 19.06.2017 a depus cerere de intervenţie în interes alăturat reclamantei Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G.I.Ş., solicitând de asemenea admiterea acţiunii reclamantei, în esenţă, pentru următoarele considerente : terenul ce a făcut obiectul hotărârii atacate nu se afla în circuitul civil şi deci nu putea să facă obiectul reconstituirii în temeiul legii speciale reparatorii decât cu încălcarea prevederilor art.35 din Legea nr.18/1991, cu ignorarea prevederilor art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, art.5 din Legea nr.213/1998, art.8 din Legea nr.147/2004, art.31 din Legea nr.45/2009 şi celor statuate de ICCJ prin Decizia nr.23/2011 .

Prin încheierea de şedinţă din data de 09/05/2017 instanţa a procedat la unirea excepţiilor invocate de părţi cu fondul cauzei şi a încuviinţat probe cu înscrisuri. La solicitarea instanţei de judecată la data de 27.04.2017 şi la data de 18.07.2017 pârâta Comisia Judeţeană de Fond Funciar a trimis la dosar documentaţia aferentă hotărârii contestate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.08.2017 instanţa a calificat cererea de intervenţie formulată de Statul Român drept o cerere de intervenţie în interes alăturat reclamantei şi pentru motivele expuse în cuprinsul acestei încheieri a constatat faptul că ea este admisibilă în principiu. De asemenea a constatat că este admisibilă în principiul şi cererea de intervenţie formulată de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G. I. Ş..

În cursul cercetării judecătoreşti instanţa a administrat la cererea părţilor probe cu înscrisuri. De asemenea instanţa a luat act de renunţarea intervenientei Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G. I. Ş. la cererea de probă cu expertiză.

ANALIZÂND CEREREA FORMULATĂ, APĂRĂRILE FORMULATE, PROBELE ADMINISTRATE  SI DISPOZIŢIILE LEGALE INCIDENTE INSTANŢA REŢINE URMĂTOARELE :

ÎN FAPT:  Prin Sentinţa civilă nr.8924 pronunţată la data de 02.09.2008 de Judecătoria Iaşi în dosarul cu numărul 16961/245/2007, s-a admis plângerea formulată de numitul C. M. în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus pe cale de consecinţă anularea Hotărârii nr.67xx/26.06.2007 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi şi s-a  reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru un teren în suprafaţă de 7,40 ha în perimetrul S.C.D.V.V. Iaşi (f.41 dosar).

Pentru a dispune astfel instanţa de judecată a reţinut că autorii reclamantului au deţinut în proprietate terenul de 7,40 ha preluat abuziv de stat şi i s-a recunoscut calitatea de acţionar la SCDVV conform Deciziei nr.32xx/1992 a cărei valabilitate nu a fost discutată. Instanţa a coroborat adeverinţa nr.2168/2005 cu concluziile expertizei făcută în dosar şi a reţinut că rezultă indiscutabil faptul că vechiul amplasament al proprietăţii este în perimetrul staţiunii (f. 41 dosar ).

Hotărârea pronunţată a devenit definitivă şi irevocabilă.

La data de 20.0.2.2009, reclamantul din cauza de faţă solicită, printr-o cerere scrisă adresată Comisiei Judeţene de Fond Funciar, punerea în executare a sentinţei civile mai sus menţionată (f.39 dosar ).

La data de 03.03.2009 Comisia Judeţeană de Fond Funciar prin Prefect emite Hotărârea nr.7xx, contestată în prezenta cauză, prin care „Se ia act de Sentinţa civilă nr. nr.8924/02.09.2008 a Judecătoriei Iaşi  definitivă şi irevocabilă (…)” şi „ Admite cererea lui C M … privind reconstituirea dreptului de proprietate cu înscrierea lui CM în anexa 29 a municipiului Iaşi cu suprafaţa de 7,40 ha teren situat în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 8924/02.09.2008 a Judecătoriei Iaşi  definitivă şi irevocabilă” . Totodată, prin aceeaşi hotărâre, la art.3, se dispune „Se constată trecerea suprafeţei supusă restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului şi la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi în vederea punerii în posesie a solicitanţilor, suprafaţă de teren care să nu fie afectată cercetării. Prevederile Prezentei hotărâri vor fi duse la îndeplinire de Comisia municipală de fond funciar, S.C.D.V.V. Iaşi şi O.C.P.I. Iaşi” .

Conform borderoului de prezentare depus la dosar fila 37, această hotărâre ar fi fost comunicată reclamantei la data de 01.04.2009 însă dovada expedierii sale efective şi comunicării efective către reclamantă nu a fost depusă la dosar.

Prin acţiunea de faţă reclamanta, în sprijinul căreia au intervenit Statul Român şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G. I. Ş., solicită a se constata nulitatea absolută a Hotărârii emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi sub nr. 7xx/2009, motivat de faptul că prin această hotărâre Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi a dispus cu privire la un teren care era proprietatea publică a Statului Român, dat în administrarea Staţiunii reclamante, teren care nu putea să facă obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul persoanelor fizice pârâte decât dacă acest regim era schimbat în condiţiile Legii nr.213/1998.

ÎN DREPT, în aprecierea temeiniciei cererii, în raport de motivele acesteia şi a excepţiei rămasă nesoluţionată, instanţa va avea în vedere următoarele prevederi legale (forma în vigoare la data emiterii actului contestat în prezenta cauză) :

-art.53 alin.1 din Legea nr.18/1991, text conform căruia  „Hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II, şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunica celor interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.(2) Împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei raza teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.”

-art.III din Legea nr.169/1997 text potrivit căruia :„ Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare şi ale prezentei legi: a) actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate, în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite, potrivit legii, la astfel de reconstituiri sau constituiri, cum sunt: (..) b) actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor; (1^1) Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspenda efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil. După validarea cererii de reconstituire, terenul trece în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.  (2) Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor şi de alte persoane care justifica un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenta instanţelor judecătoreşti de drept comun.  (2^1) Nulitatea absolută, în sensul prezentei legi, va putea fi invocată şi în litigiile în curs. (…)”.

-art. 11 din Legea nr.213/1998, conform căruia „ (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate (…)  (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.”

-art. 9 din Legea nr.1/2000, prevedere conform căreia: ” (1) Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele, centrele şi stațiunile de cercetare, destinate cercetării şi producerii de semințe, de material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasa, rămân în administrarea acestora, cu excepţia terenurilor agricole preluate de la foştii proprietari şi solicitate de persoanele îndreptățite la reconstituire. Terenurile din perimetrele stațiunilor, institutelor şi centrelor de cercetare care fac obiectul retrocedării se vor delimita în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcționarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Științe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Șisești", cu modificările şi completările ulterioare.”

-art.27 alin. 7^1 din HG nr.890/2005, potrivit căruia „Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicabile dispoziţiile art. III alin. (1^1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, un articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale în vederea punerii în posesie.”

Aplicând aceste dispoziţii legale litigiului de faţă, instanţa reţine, mai întâi cu privire la excepţiile invocată de pârâţi, următoarele:

Excepţia tardivităţii are o strânsă legătură cu cercetarea naturii cererii reclamantei. Se observă din modul de formulare a acesteia că nu suntem în prezenţa unei  plângeri împotriva actului administrativ, în sensul articolului 53 din Legea nr.18/1991, mai sus redat. Din formularea art.53 rezultă că această cale de atac numită plângere a fost reglementată pentru persoanele care au adresat comisiilor cereri de reconstituire şi sunt nemulţumite de soluţiile primite. Termenul de formulare a acestor plângeri este legat de actul de comunicare a hotărârilor către cei interesaţi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Or, reclamanta nu era persoana titulară a dreptului la reconstituire care a fost recunoscut prin hotărârea atacată şi astfel se explică faptul  că nu i s-a comunicat acest act în maniera formală cerută de textul art.53 alin.1, pentru a se putea calcula termenul de 30 de zile.

Susţine pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi faptul că ulterior emiterii Hotărârii contestate a fost emis şi titlul de proprietate pentru beneficiar iar cu ocazia demersurilor pregătitoare  reclamanta, prin reprezentantul ei, a semnat şi a parafat actele de delimitare a terenului în vederea punerii în posesie.

Chiar dacă ar lucrurile ar sta astfel instanţa nu ar putea concluziona asupra faptului că este tardivă cererea reclamantei atât timp cât reclamanta nu şi-a întemeiat în drept demersul pe dispoziţiile art.53 din Legea nr.18/1991 ci pe dispoziţiile art.III din Legea nr.169/1997 şi cele ale art.11 alin.1 şi alin.2 din Legea nr.213/1998 (f.5 şi 6 dosar, pg.2 şi 3 din acţiunea introductivă) texte care reglementează cazul de nulitate absolută a actelor juridice ce sunt încheiate cu nerespectarea prevederilor legale de ordine publică ce guvernează regimul juridic al proprietăţii publice.

Prin urmare, reţinând faptul că acţiunea de faţă este o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, întemeiată pe prevederile art.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/1998 rap. la art. III din Legea nr.1691997, instanţa constată că excepţia tardivităţii invocată în cauză de pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi  nu este fondată.

Cât priveşte excepţia lipsei de calitate procesual pasivă a pârâtului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi instanţa reţine următoarele :

Conform art. 32 din Codul de procedură civilă (1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenţie; d) justifică un interes.

Articolul  36 din Codul de procedură civilă în privinţa calităţii procesuale statuează că aceasta rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Prin acţiunea de faţă reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a Hotărârii nr.773/2009 emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi.

Prin Hotărârea contestată în prezenta cauză s-a dispus la pct. 2 al acesteia, reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 7,4 ha teren situat pe vechiul amplasament în favoarea pârâţilor persoane fizice iar aşa cum s-a arătat mai sus la  pct.4 al acestei hotărâri s-a dispus ca prevederile acesteia urmau a fi aduse la îndeplinire de Agenţia Domeniilor Statului  Iaşi şi de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi .

Prin urmare din dispoziţiile actului juridic administrativ contestat în cauza de faţă rezultă că prin acesta s-a instituit o obligaţie în sarcina, printre alţii  şi a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi.

Instanţa reţine că acţiunea de faţă nu priveşte operaţiuni de validare, stabilire amplasament, punere în posesie şi emitere titlul de proprietate  sau stabilirea modalităţii de reconstituire a dreptului în favoarea pârâţilor (procedura legii 18/1991 fiind de mult  încheiată) ci legalitatea actului administrativ de reconstituire, act care, aşa cum s-a subliniat mai sus, stabilea obligaţii de adus la îndeplinire şi de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi. Prin urmare se justifică prezenţa în cadrul procesual şi a acestui pârât.

Din perspectiva temeiniciei cererii de constatare a nulităţii absolute a actului atacat, instanţa reţine însă că aceasta nu poate fi primită. Pentru a aprecia astfel instanţa are în vedere următoarele:

Sunt corecte susţinerile reclamantei şi intervenienţilor conform cărora anterior retrocedării efective a terenului către pârâţii persoane fizice, de către autorităţile pârâte persoane juridice, trebuia parcursă o procedură de schimbare a regimului juridic al acestuia.

În perioada 2005-2011 interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la modalitatea concretă în care terenurile proprietate publică urmau a fi dezafectate domeniului public în vederea restituirii lor către cei îndreptăţiri, a fost neunitară în practica administrativă şi cea judecătorească. Prin Decizia I.C.C.J. nr.23/2011 publicată în M. Of. la data de 8  noiembrie 2011 instanţa supremă a statuat cu caracter definitiv asupra modalităţii în care trebuie interpretată expresia în „condiţiile legii” şi anume faptul că ea trebuie interpretată prin raportare la prevederile Legii nr.213/1998, adică schimbarea regimului juridic trebuie să aibă loc prin  hotărâre a Guvernului.

La data acestor statuări aşa cum s-a arătat de către unii dintre pârâţii din  cauza de faţă  hotărârea administrativă atacată în dosarul de faţă era deja emisă în considerarea acelei practici administrative care a fost ulterior considerată de instanţa supremă pe cale de interpretare ca nefiind corectă.

Cu toate acestea instanţa apreciază că acest lucru nu poate în sine să ducă la admiterea cererii în anulare pentru următoarele argumente:

Hotărârea administrativă atacată în prezenta cauză nu reprezintă ea însăşi actul juridic care înglobează dreptul de proprietate recunoscut asupra terenului de 7,4 ha în beneficiul pârâtului persoană fizică.

În fapt şi în drept acest act administrativ a îmbrăcat forma unui act de punere în executare a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă a reprezentat actul efectiv şi originar de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cei trei pârâţi persoane fizice mai ales în condiţiile în care ea s-a dat în urma administrării unei probe cu expertiză care a stabilit că amplasamentul terenului este în perimetrul S.C.D.V.V. Iaşi; deci actele administrative subsecvente acestei hotărâri judecătoreşti nu sunt decât simple acte de punere în executare a dispoziţiei judecătoreşti.

Or, după cum se cunoaşte, neaducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, favorabilă unei persoane, de către cel obligat prin această hotărâre, echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil. Când cel obligat prin hotărâre este o autoritate publică iar creditorul obligaţiei este un particular cu atât mai gravă este încălcarea care derivă din neexecutarea hotărârii judecătoreşti, deoarece Statul, prin autorităţile şi organele sale, depozitare ale puterii publice, este primul chemat să garanteze accesul la justiţie şi echitatea procedurilor judiciare.

Hotărârea judecătorească pronunţată la data de 02.09.2008 de Judecătoria Iaşi în dosarul cu numărul 16961/245/2007 avea pentru pârâta Comisia Judeţeană de Fond Funciar un efect obligatoriu prin intermediul ei statuându-se cu autoritate de lucru judecat faptul că petentul din acel dosar, pârât în prezenta cauză, avea dreptul la reconstituire dreptului de proprietate pentru 7,4 ha teren în perimetrul S.C.D.V.V. Iaşi .

Hotărârea judecătorească pronunţată la data de 02.09.2008 de Judecătoria Iaşi în dosarul cu numărul 16961/245/2007 a dobândit, odată cu caracterul definitiv şi irevocabil şi un caracter executoriu care obliga pe pârâtă să întreprindă în mod direct şi prin intermediul celorlalte autorităţi menţionate în decizie, demersuri pentru emiterea actului de proprietate.

De asemenea se reţine că hotărârea judecătorească pronunţată la data de 02.09.2008 de Judecătoria Iaşi în dosarul cu numărul 16961/245/2007  a produs şi produce un efect de opozabilitate faţă de terţii raportului juridic tranşat prin respectiva hotărâre. Prin opozabilitate se înţelege tocmai aptitudinea hotărârii judecătoreşti de a putea fi folosită de beneficiar pentru a-şi justifica şi apăra dreptul recunoscut prin hotărâre contra terţilor.

Rezultă instanţei că în procesul pendinte pârâţii se apără cu succes împotriva cererii reclamantei de anulare a actului administrativ, cu ajutorul hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile care a premers emiterii hotărârii administrative contestată.

 Din perspectiva persoanelor juridice pârâte, apărarea se bazează pe efectul obligatoriu al hotărârii, efect în virtutea căruia ele erau obligate la emiterea actelor administrative de punere în executare a dispoziţiilor obligatorii din cuprinsul sentinţei. Altfel spus, hotărârea atacată este efectul, obligatoriu, al dispoziţiei instanţei. Or, dacă este aşa, ea nu poate fi considerată nelegală pentru că aceasta ar însemna că hotărârea judecătorească de obligare era nelegală - ceea nu poate fi admis atât timp cât ea nu a fost desfiinţată în condiţiile legii.

Din perspectiva pârâtului persoană fizică, sentinţa judecătorească a reprezentat, din punct de vedere procesual, un titlu executoriu care trebuia să fie executat de adversarii din acel proces iar, din punct de vedere substanţial, ea reprezintă un veritabil titlu de proprietate (act autentic) care trebuie să fie respectat de terţi, cât timp nu este desfiinţat. Din această ultimă perspectivă, însuşi interesul efectiv al reclamantei în desfiinţarea actului de punere în executare a hotărârii judecătoreşti este îndoielnic deoarece chiar şi în contextul în care ar fi constatată nulitatea hotărârii administrative, cât timp rămâne în fiinţă hotărârea judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate, beneficiarul său dreptul la executarea efectivă a acestei din urmă hotărâri.

 În legătură cu dreptul la executarea acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa remarcă  faptul că în procesul pendinte nu s-a ridicat problema lipsei îndreptăţirii a pârâtului C.M. la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul prevederilor Legii nr.1/2000 mai sus redate. Deci dreptul la reconstituire în perimetrul administrat de reclamantă nu este pus la îndoială „pe fond”. Hotărârea administrativă este criticată dintr-o perspectivă formală. Se reproşează acestui act administrativ faptul că prin intermediul său s-a reconstituit dreptul fără ca mai întâi terenul ce a făcut obiectul actului de reconstituire să fi fost trecut din domeniul public în domeniul privat în condiţiile legii. Se invocă practic faptul că depăşindu-şi competenţa, Comisia Judeţeană de Fond Funciar a dispus schimbarea regimului juridic al unui teren din domeniul public fără drept. Se invocă Decizia nr.23/2011 pronunţată de ICCJ.

Cu toate aceste critici, instanţa reţine că atât timp când hotărârea administrativă contestată în cauză a fost dată pentru punerea în  executare a unei hotărâri jurisdicţionale şi atât timp când hotărârea administrativă a dus sau a contribuit la realizarea dreptului recunoscut prin hotărârea jurisdicţională, prima hotărâre menţionată este „apărată” de cea de-a doua hotărâre menţionată. Cronologic privind, legalitatea, neinfirmată de nimic în prezenta cauză, a primei hotărâri - cea pronunţate de instanţă cu efect obligatoriu astfel cum s-a subliniat mai sus, pune la adăpost de critici de nelegalitate, fie ele şi formale, hotărârea administrativă de punere în executare a dispoziţiei instanţei de judecată, cât timp ea a slujit imperativului executării hotărârii judecătoreşti şi nu s-a probat că prin forma de emitere a acesteia ar fi fost vătămat un alt drept concurent, căci, aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul la reconstituire al reclamanţilor pe amplasamentul respectiv în fond nu a fost negat.

Prin urmare se observă că reclamanta şi Statul, intervenient, era oricum obligaţi să pună la dispoziţia pârâtului C. M. teren din perimetrul staţiunii însă era necesară parcurgerea procedurii de schimbare a regimului juridic al acestuia, procedură care însă nu s-a derulat „în condiţiile legii”. 

Ar fi însă disproporţionat să se considere acum că omisiunea parcurgerii unei anumite proceduri de schimbare a regimului juridic al terenului, duce la nulitatea hotărârii administrative. Instanţa subliniază faptul că hotărârea administrativă de punere în executare s-a emis de către o autoritate a statului, este o hotărâre a „administraţiei”- a autorităţii publice şi ea a dus la realizarea unui drept de proprietate deplin, la dobândirea de către pârâtul persoană fizică a unui bun imobil determinat, în urma unei proceduri administrative în temeiul legilor numite generic „de reparaţie”, procedură administrativă lungă (din documentaţia aferentă hotărârii rezultă că încă din anul 1992 pârâtului i s-a emis Decizia 3278/21.12.1992 prin care i s-a recunoscut faptul că vechiul său drept de proprietate se află în perimetrul SCDVV Iaşi, fila 93 dosar) urmată de o procedură judiciară, care i-a recunoscut cu titlu definitiv dreptul de proprietate.

În acest context anularea acestui act administrativ pentru motive de ordin formal, ar pune sub semnul întrebării soarta unui drept de proprietate care în fond nu este contestat, drept obţinut prin demersuri anevoioase.

Astfel, consideră instanţa că anularea hotărârii administrative justificată pe împrejurarea că nu s-ar fi parcurs o procedură anume de scoatere a terenului din domeniul public şi trecere a lui în domeniul privat, procedură a cărei declanşare era în cele din urmă chiar în sarcina autorităţilor publice obligate la reconstituirea dreptului de proprietate, ar reprezenta pentru particularul beneficiar o sancţiune civilă disproporţionată, o „sarcină exorbitantă” în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevată în multe dintre hotărârile pronunţate împotriva Statului Român în materia legilor reconstituirii.

Aminteşte aici instanţa de cauza Toşcuţă c. României în care curtea de contencios a drepturilor omului a dezavuat practicile de anulare a titlurilor de proprietate administrative emise în temeiul Legii nr.18/1991 pentru motive imputabile exclusiv autorităţilor administrative implicate în procedura reconstituirii dreptului de proprietate astfel: ,, Curtea consideră că anularea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor a fost justificată exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor şi fără ca reclamanţilor să li se acorde vreo despăgubire sau să li se propună un teren echivalent. Prin urmare, chiar dacă s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just nu a fost păstrat şi că reclamanţii au suferit un prejudiciu special şi exorbitant prin faptul că au fost privaţi nu numai de dreptul de folosinţă asupra celor două terenuri, ci şi de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privinţă”.

Instanţa apreciază că aceste consideraţii ale Curţii referitoare la modul în care trebuie privită şi tratată chestiunea culpei în cazul anulării unor acte administrative de reconstituire la legile proprietăţii sunt valabile şi în prezenta cauză în care nu se poate reproşa particularului faptul că autorităţile nu au urmat anumite proceduri. În condiţiile în care autorităţile sunt cel mai bine poziţionate pentru a aprecia asupra formelor, procedurilor administrative şi propriilor lor atribuţii şi în condiţiile în care nu s-a invocat şi pe cale de consecinţă nici probat încălcarea unor drepturi ale altor persoane prin emiterea actului administrativ în forma contestată astăzi,  instanţa reţine că nu apare întemeiată cererea de anulare a acestui act.

.

Împotriva  sentinţei civile nr.12228/10.10.2017 a Judecătoriei Iaşi au declarat apel Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „G.I.-Ş.”, S.C.D.V.V. Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

ACADEMIA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICE „ G. I.-Ş." (A.S.A.S), in calitate de intervenient în cauză  a declarat APEL împotriva sentinței civile nr.12228/10.10.2017  pronunțată de Judecătoria Iași, considerând-o ca fiind este nelegală şi netemeinică, întrucât încalcă principiul legalităţii actelor administrative, raportat la dispoziţiile art.5 din Legea nr.18/1991 şi la art.  II  alin. (1) din Legea nr.213/1998.

În motivarea apelului său, a invocat  următoarele motive:

Considerentele avute in vedere de instanţa de fond  sunt contradictorii, in condiţiile în care, deși reține că, într-adevăr, trebuia parcursă o procedură de schimbare a regimului juridic, aceasta respinge acțiunea privind nulitatea absolută a hotărârii atacate.

 Consideră că instanța de fond, prin menţinerea hotărârii atacate, ignoră principiul legalităţii, principiu ce reprezintă un pilon de bază al sistemului de drept românesc, este inadmisibil ca o instanţa judecătoreasca să dispună, în perfectă cunoştinţă de cauză, menţinerea unui act a cărui nulitatea s-a solicitat, deși admite ca este emis cu încălcarea legii.

Conform principiului legalității, toate actele administrative( hotărârea atacata fiind un act administrativ) trebuie să se conformeze dispoziţiilor legale in vigoare, ori menţinerea in vigoare a unui act administrativ ce încalcă o serie de dispoziţii legale imperative nu face decât sa legitimeze o ilegalitate şi, totodată, să creeze un precedent periculos.

În prezent, bunul ce face obiectul prezentului litigiu se află înscris in inventarul domeniului public, fiind afectat de o activitate de utilitate publică.

 Consideră că in speță nu poate fi invocata practica neunitara a instanţelor judecătoreşti in perioada 2005-2011 in privinţa modului de interpretare a dispozițiilor legilor fondului funciar, in condiţiile in care acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusa in anul 2017, deci după pronunțarea  Deciziei RIL nr.23/2011.

Apreciază că sunt greșite considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că hotărârea atacata ar fi îmbrăcat forma unui act de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, in condiţiile in care hotărârea judecătoreasca nu a modificat regimul juridic al bunului, ci doar a obligat comisiile de aplicare a legilor fondului funciar să reconstituie dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite. Astfel că este total greşită susţinerea instanţei de fond cu privire la faptul că hotărârea atacată ar fi efectul obligatoriu al dispoziţiei instanţei din hotărârea definitivă și irevocabilă.

Prin sentința civilă pronunțată la data de 02.09.2008 de Judecătoria Iași, în dosarul nr.16961/245/2007,  care stă la baza emiterii hotărârii atacate, nu a fost modificat regimul juridic al terenului, aceasta operaţiune urmând a fi efectuată de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, anterior oricăror operaţiuni privind reconstituirea dreptului de proprietate.

Toate actele emise în aplicarea hotărârii judecătoreşti sus menţionate trebuiau să respecte dispoziţiile legale incidente în cauză.

Consideră că sunt neîntemeiate reținerile instanţei de fond cu privire la faptul că reclamanta ar critica sentinţa civilă prin care persoanelor îndreptățite li s-a recunoscut dreptul la reconstituire; în realitate, ceea ce se contestă este modul în care aceasta sentință a fost pusă în executare și faptul că actele emise în baza ei sunt lovite de nulitate absolută.

Prin hotărârea judecătorească a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la reconstituire, însă bunul în cauză nu se află în circuitul civil, astfel că nu puteau fi emise acte de reconstituire în privinţa acestuia, iar potrivit art.5 alin (2) din Legea nr.18/1991 "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public."

Hotărârea judecătorească nu a modificat regimul juridic al bunului și nici nu l-a introdus în circuitul civil.

Contrar celor reținute de instanţa de fond, modalitatea de emitere a actului atacat a adus atingere dreptului de proprietate publică, terenul în cauză făcând parte din suprafeţele minime destinate cercetării, aceasta fiind o activitate de utilitate publică, reclamanta exercitând un drept de administrare asupra acestuia, toate retrocedările făcute de comisiile de fond funciar afectându-i activitatea curentă, aceasta pierzând toate rezultatele cercetării de zeci de ani aferente culturilor care au trebuit dezafectate, fiind nevoita să-și restrângă activitatea şi să concedieze parte din personal.

Deși prin sentinţa civilă din 02.09.2008 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul nr. 16961/245/2007 care stă la baza emiterii hotărârii atacate, nu a fost modificat regimul juridic al terenului, această operaţiune urmând a fi efectuată de comisiile de aplicare a legilor fondului funciar anterior oricăror operaţiuni privind reconstituirea dreptului de proprietate, acest lucru nu s-a întâmplat, terenul fiind inventariat şi în prezent în domeniul public.

Cu privire la regimul juridic al terenurilor ce fac obiectul hotărârii atacate, arată că la adoptarea Legii nr.18/1991, legiuitorul a avut in vedere situaţia „specială" a acestor suprafeţe; ca atare art.35 alin (2) din Legea nr.18/1991 prevedea ca „Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole si silvice, destinate cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare si a animalelor de rasa, precum si din administrarea Institutului pentru Testarea si înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora.

Ulterior, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, Anexa I cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului la pct.5 sunt trecute „...terenurile institutelor si staţiunilor de cercetări ştiinţifice si ale unităţilor de învățământ agricol si silvic, destinate cercetării si producerii de seminţe si de material săditor din categoriile biologice si de animale de rasa".

In aplicarea acestor dispoziții, în anul 1999 a intrat in vigoare HG. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea si producerea de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare si de animale de rasa, SCDVV Iași figurând in Anexa nr. l, poziţia 47, cu o suprafaţa de 410 ha domeniu public strict necesară cercetării.

Urmare a intrării în vigoare a Legii nr.268/2001 de înființare a Agenției Domeniilor Statului, toate terenurile aflate în administrarea SCDVV Iași au trecut în anul 2002 în administrarea ADS conform art.7 alin (1) si Alin (5) din Legea nr.268/2001, după predarea acestor suprafeţe către ADS, in baza art.8 din Legea nr.268/2001, între aceasta instituţie nou înfiinţată şi reclamantă s-a încheiat un contract de concesiune.

In anul 2004, o altă lege organica reiterează apartenenţa la domeniul public al suprafeţelor de teren destinate cercetării, Legea nr.147/2004 (varianta publicata in M. Of. nr.435/14.05.2004- Partea I) de modificare şi completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare si a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice "Gh. I.Ș.", care la pct.8 care modifica art. 8 alin (1) prevede ca „ Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea si/sau in concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituțiilor de învățământ agricol si silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate in structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesionala in agricultura aparţin domeniului public al statului si rămân sau trec, după caz, in administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

In baza acestor modificări legislative a fost adoptat HG. nr. 2203/2004 prin care reclamantei SCDVV Iași i-a fost restituită în administrare suprafaţa de 411,90 ha teren domeniu public, terenul fiind predat de ADS către aceasta în baza Protocolului din data de 15.02.2005.

Terenul ce face obiectul hotărârii atacate se află înscris in Anexa nr. 3.28 a Legii nr.45/2009 la suprafeţe de teren domeniu public al statului, indispensabil activităţii de cercetare in administrarea SCDVV Iași.

Având in vedere cele expuse, consideră că în cauză sunt incidente și, prin urmare, trebuiau respectate, dispoziţiile Legii nr.213/1998, schimbarea regimului juridic putând a fi făcuta prin hotărâre de guvern.

Trecerea terenului ce face obiectul hotărârii atacate din domeniul public in cel privat trebuia făcută potrivit dispoziţiile Legii nr.213/1998 ce prevede la art. 10 alin (2) că „Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, daca prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel", astfel că trecerea din domeniul public in cel privat nu putea fi făcuta prin hotărârea unei Comisii de aplicare a legilor fondului funciar, cum este cazul in speţa.

Hotărârii Comisiei Județene Iași atacata in prezenta speţa, îi sunt aplicabile dispoziţiile art.10 din Legea nr.1/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005:

Alin (1) „ Persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele si staţiunile de cercetare si producţie agricola, precum si de regiile autonome cu profil agricol sau de societăţile naţionale cu profil agricol li se vor atribui terenuri in natura din terenurile proprietate privată a statului.

Alin (2) „In situaţia in care suprafeţele proprietate privata a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, in condiţiile legii, la propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri."

Consideră că legea aplicabilă, în sensul art.10 alin (2) din Legea nr.1/2000 este Legea nr.213/1998 care prevede in mod expres ca trecerea din domeniul public in cel privat nu se poate face printr-o hotărâre a unei comisii judeţene de aplicare a legilor fondului funciar. Hotărârea Comisiei Județene Iași atacata, reprezintă un act administrativ si nu un act normativ, astfel că această comisie ca şi autoritate administrativă nu se poate substitui puterii executive, neavând dreptul de a exercita atribuţiile prevăzute prin Legea nr.213/1998 si date in competenta exclusiva a Guvernului, neprevăzându-se nici prin Constituţie si nici prin alta lege o situație derogatorie contrară.

Cum bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, ele neputând fi înstrăinate, ci date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii, nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanții reale şi nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, actele juridice încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută, in mod evident toate actele emise in procedura de reconstituire sunt lovite de nulitate absoluta.

Dezafectarea din domeniul public şi introducerea în circuitul civil a acestor bunuri este reglementată de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 213/1998 care stabileşte la alin. 1 că "Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat."

Totodată, apelanta consideră ca la emiterea hotărârii atacate trebuiau avute in vedere si dispoziţiile art.10 alin (8) din HG. Nr.890/2005 modificat si completat prin H.G. nr.1832/2005.

Dispoziţiile art.10 alin (8) din HG. nr.890/2005 au fost date tocmai in aplicarea dispoziţiilor art.9 alin (1) din Legea nr.1/2000, așa cum rezulta fără putință de tăgadă din chiar textul legal „In aplicarea art.9 alin (1) si a art.24 alin (6) din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 si ale Legii nr.16911997, cu modificările şi completările ulterioare, reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se face in perimetrul unităţilor de cercetare-dezvoltare pe terenuri agricole care nu sunt indispensabile cercetării"

Potrivit dispoziţiilor art.35 alin (2) din Legea nr.18/1991 modificată şi completată, terenurile proprietate de stat, administrate de institutele si staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole si silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasa, precum si din administrarea Institutului pentru Testarea si înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura si a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora. In termen de 90 de zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Ministerului Agriculturii si Alimentaţiei, va delimita suprafețele de teren strict necesare cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categorii biologice superioare si animalelor de rasa si pe cele destinate producţiei, din administrarea institutelor si staţiunilor de cercetare si producţie agricola."

In aplicarea acestor dispoziţii, în anul 1999 a intrat în vigoare HG. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasa, SCDVV Iași figurând in Anexa nr. l poziția 47 cu o suprafaţa de 410 ha domeniu public strict necesară cercetării.

Ca atare, destinaţia specială a acestor terenuri a fost instituită de legiuitor prin art.35 alin. (2) din Legea nr.18/1991 modificata si completata, ulterior in aplicarea dispoziţiilor acestui act normativ a fost emis HG. nr.517/1999, in anul 2004 prin Legea nr.147/2004 (varianta publicata in M. Of. nr.435/14.05.2004- Partea I) de modificare si completare a Legii nr.290/2002 privind organizarea si funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice "Gh. I. Ș.", care la pct.8 care modifică art. 8 alin (1) se prevede că: „Bunurile mobile şi imobile aflate in administrarea si/sau in concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învățământ agricol si silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate in structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum şi a centrelor de perfecţionare profesională în agricultură aparţin domeniului public al statului si rămân sau trec, după caz, in administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate."

Sintagma „indispensabil pentru cercetare" face referire in mod evident la

utilitatea publica a acestor terenuri, iar în acest sens solicită a se avea in vedere

dispozițiile art.2 alin (1) din Legea nr.45/2009 modificata si completata prin Legea

nr.72/2011 „Activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare din domeniul agricol este

activitate de utilitate publica" Instanța de fond, in mod evident, a făcut totala abstracţie de destinaţia speciala a acestor terenuri.

Faţă de aspectele arătate solicită admiterea apelului formulat şi modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii principale şi constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Comisiei Județene Iași pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. 7xx/03.03.2009.

In drept invocă dispozițiile  art.466 si urm C. proc.civ, Art.5 din Legea nr.18/1991 coroborat cu art.10 şi art. II din Legea nr.213/1998, Legea nr.147/2004, art. II din Legea nr.213/1998, art.10 alin (8) din HG. Nr.890/2005, HG.Nr.517/1999, Legea nr.1/2000, Decizia RIL nr.23/2011şi solicită proba cu înscrisuri.

 În apelul său, S.C.D.V.V. Iaşi a invocat următoarele motive:

In fapt, a solicitat constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Comisiei Judeţene Iaşi pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. 7xx/03.03.2009, pentru motive de nelegalitate. Prin emiterea acestei hotărâri s-au încălcat norme imperative ale legii, iar singurul remediu este constatarea nulităţii absolute a hotărârii atacate. Atâta timp cât terenul ce a făcut obiectul acestei hotărâri nu se află în circuitul civil, acesta nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate conform disp. art. 5 din Legea 18/1991, raportat la art. 10 şi 11 din Legea 213/1998.

Instanţa de fond a apreciat că, deşi motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată sunt corecte, în sensul în care anterior retrocedării efective a terenului către pârâţii persoane fizice, autorităţile implicate în emiterea hotărârii trebuiau să parcurgă o procedură de schimbare a regimului juridic al acestuia, cererea de chemare în judecată nu poate fi admisă întrucât hotărârea administrativă a fost dată în executarea unei sentinţe civile definitive şi irevocabile, iar prejudiciile suferite de persoanele fizice pârâte în prezenta cauză ar fi disproporţionate, raportat la finalitatea acţiunii de faţă. În opinia instanţei de fond, hotărârea administrativă a reprezentat modalitatea de punere în executare a hotărârii jurisdicţionale,.iar fără anularea hotărârii instanţei de judecată, cea de-a doua hotărâre cu caracter administrativ nu poate fi desfiinţată.

Apreciază că punctul de vedere al instanţei de fond este greşit, din următoarele considerente:

Actul prin care o sentinţă civilă irevocabilă este pusă în executare, în speţă hotărârea administrativă, trebuie să îndeplinească, la rândul său, condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, pentru identitate de raţiune, actele de executare silită emise de un executor judecătoresc sunt supuse controlului instanţei care le poate desfiinţa pentru motive de nelegalitate.

In cazul de faţă, întrucât reclamanta nu a avut deschisă calea plângerii împotriva actului administrativ, nefiind persoana titulară a dreptului de reconstituire, dovedeşte interes în anularea hotărârii din perspectiva dreptului de administrare asupra terenului inclus în hotărârea atacată, dar şi calitate procesuală raportat la art. art. III alin.2 din Legea 169/1997 care prevede următoarele: „Nulitatea poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru restituirea proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluţionarea cererilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun. "

Hotărârea administrativă nr. 773/03.03.2009, emisă de Comisia de stabilire a dreptului de proprietate Iaşi prin care s-a luat act de sentinţa civilă nr.8924/02.09.2008 nu poate fi considerată a avea aceeaşi natură ca hotărârea instanţei. Hotărârea administrativă nu este irevocabilă, iar motivele de nulitate subzistă şi în prezent.

Astfel, printr-un act administrativ, respectiv o hotărâre a unei autorităţi administrativ jurisdicţionale, potrivit art. 52 din Legea 18/1991 („...comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicţională"), s-a constituit un drept de proprietate privată în mod nelegal, fără respectarea normelor care stabilesc competenţa exclusivă a Guvernului de a dispune trecerea terenului administrat de Staţiune din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, iar nesocotirea interesului public trebuie sancţionată cu nulitatea absolută.

Cu privire la vătămarea produsă reclamantei prin emiterea hotărârii administrative a cărei anulare o cere, atâta timp cât prin hotărârea atacată nu a fost respectată procedura de trecere a suprafeţei de teren din proprietate publică în proprietate privată, ea figurează şi în prezent cu drept de administrare asupra terenului în discuţie, potrivit Legii 45/2009. Până la clarificarea situaţiei juridice a terenului, suprafeţele de teren deţinute de ea în administrare rămân incerte.

Cele învederate prin acţiunea introductivă sunt susţinute, în primul rând, de Constituţie, care prevede că dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale.  Legea 18/1991, la art. 5 alin. 2 prevede că: „ Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public ".

De asemenea. 35 alin. 2 al aceleiaşi legi prevede că: Terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora.

În continuare, prin Legea 213/1998, domeniul public a fost definit în sensul stabilirii şi delimitării componentelor sale, dar mai ales a regimului juridic ce îl diferenţiază de domeniul privat.

In Anexa I a Legii nr.213/1998 este stipulată lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la pct. 5 figurând „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice si ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe si de material săditor din categoriile biologice si de animale de rasă. "

Relevant în prezenta speţă este şi art. 9 care prevede că: „ ...Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. "

De asemenea, la art. 11 sunt stipulate următoarele:

(1)Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:

a)nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau închiriate, in condiţiile legii;

b)nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;

c)nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunuri/or mobile.

(2)Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

În aplicarea dispoziţiilor Legii 213/1998, în anul 1999 a intrat în vigoare HG 517/1999, unde reclamanta figurează la Anexa I poziţia 47 cu 410 ha domeniu public strict necesar cercetării.

În anul 2004 a intrat în vigoare Legea 147/2004, lege organică care reiterează apartenenţa la domeniul public a suprafeţelor de teren destinate cercetării, (varianta publicată în M.Of nr. 435/14.05.2004) emisă pentru modificarea şi completarea Legii 290/2002 care reglementa organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gh. I..Ș.". La pct. 8 care modifică art. 8 alin. 1 se stipulează că "Bunuri/e mobile şi imobile aflate in administrarea şi/sau in concesionarea institutelor, centrelor şi staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a institutelor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum şi a centrelor de perfecţionare profesională in agricultură aparţin domeniului public al statului si rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate. "

In baza acestor modificări legislative, a fost adoptat H.G. nr. 2203/2004 prin care a fost restituită către ea în administrare, suprafaţa de 411.90 Ha de teren domeniu public, teren care a fost predat de către ADS în baza protocolului din 15.02.2005.

Astfel, la data emiterii hotărârii atacate, terenul ce face obiectul acesteia figura potrivit H.G. nr. 2203/2004 ca domeniul public al statului, indispensabil activităţii de cercetare în administrarea SCDVV laşi.

Nu mai departe, potrivit art. 31 alin 2 si 3 din Legea 45/2009: „ ...Suprafeţele de teren agricol prevăzute in anexele la prezenta lege sunt bunuri proprietate publică a statului, iar clădirile şi întregul inventar sunt bunuri proprietate publică şi privată a statului, după caz, şi se dau în administrarea instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public care le deţin în prezent şi a celor care se reorganizează şi care desfăşoară activitatea de cercetare-dezvoltare, pe toată durata existenţei acestora şi a păstrării obiectului de activitate. (3) Terenurile date în administrarea instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile şi nu pot fi scoase din proprietatea publică şi din administrarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din agricultură şi silvicultură decât prin lege, exceptând terenurile prevăzute la art. 6 alin. (3). "

Cum aceste terenuri au trecut în domeniul public al statului în baza unor legi organice, nici art. III alin. II din Legea 169/1997 şi, în mod evident, nici dispoziţiile art. 27 alin. 71 din H.G. nr. 890/2005 modificat şi completat de H.G. nr. 1832/2005 nu pot fi considerate aplicabile în speţă, (art. 27 alin 71 - Hotărârile de validare ale comisiei judeţene vor cuprinde, atunci când sunt aplicaţie dispoziţiile art. III alin. II din Legea 169/1997 pentru completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările si completările ulterioare, un articol distinct prin care se constată trecerea suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în domeniul privai al statului sau al localităţilor şi punerea sa la dispoziţie comisiei locale in vederea punerii in posesie). Această constatare putea fi făcută numai în situaţia în care ar fi fost aplicabile disp. art. III alin. II din Legea 169/1997- Actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia terenurilor intrate deja în circuitul civil.

Art. 10 din Legea 1/2000, modificată de legea 247/2005 prevede că:

(1)Persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricola, precum si de regiile autonome cu profil agricol sau de societăţile naţionale cu profil agricol, li se vor atribui terenuri în natură din terenurile proprietate privată a statului.

(2)În situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri.

În sensul celor arătate mai sus, s-a pronunţat şi ÎCCJ în Decizia 23/2011. Urmare a practicii neunitare în speţe cu acelaşi obiect ca cel din prezenta cauză, a fost necesară reglementarea, cu titlu de recurs în interesul legii, a problemei supuse curţii. S-a considerat, astfel, că referirea din cuprinsul Legii nr. 1/2000 la sintagma "in condiţiile legii" trebuie interpretată ca o trimitere la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, în sensul obligativităţii parcurgerii procedurii de trecere a respectivelor terenuri din domeniul public al statului în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului. Nerespectarea acestor dispoziţii, potrivit art. II al Legii 213/1998 atrage nulitatea absolută a hotărârii atacate. Chiar dacă la emiterea hotărârii atacate, Decizia ICCJ nu era pronunţată, pentru a putea produce efectele obligatorii, aceasta nu vine decât să confirme că cele învederate prin acţiune sunt întemeiate.

Şi în prezent terenul ce face obiectul hotărârii atacate se află înscris în Anexa 3.28 a Legii 45/2009 la suprafeţe de teren domeniu public al statului, indispensabil cercetării, în administrarea SCDVV Iaşi, iar sintagma indispensabil pentru cercetare este reglementată de Legea 45/2009, referindu-se la utilitatea publică a acestor terenuri, la art. 2 alin. 1.

Aşadar, Comisia Judeţeană nu avea dreptul de a dispune de un teren aflat în proprietatea publică a statului. Într-adevăr, prin hotărârea contestată, Comisia Judeţeană nu a trecut terenul administrat de SCDVV din domeniul public in domeniul privat, dar a validat amplasamentul, pe care l-a stabilit in perimetrul administrat de Staţiune, deşi Comisia de fond funciar nu avea şi nici nu are dreptul să dispună în niciun fel de un bun ce face parte din domeniul public al statului, astfel încât hotărârea contravine dispozițiilor invocate anterior.

În prezenta cauză, ne regăsim în situaţia în care trecerea din domeniul public în cel privat, pentru a produce efecte, trebuia făcută prin Hotărâre de Guvern, instituţia ce a emis hotărârea atacată neputându-se substitui puterii executive.

Pe cale de consecinţă, hotărârea atacată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, încălcare ce atrage nulitatea absolută a acesteia, sens în care solicitam admiterea apelului. în sensul celor arătate anterior.

In drept,  a invocat dispoziţiile art.466 şi urm. CPC. Şi a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi, în calitate de intervenient in interes alăturat in temeiul art. 466 si următoarele Cod Procedura Civila prin reprezentanţii săi legali,  a formulat APEL, invocând următoarele motive:

In fapt, prin cererea de chemare in judecată,  reclamanta S.C.D.V.V. Iaşi a solicitat instanței să constate nulitatea absoluta a hotărârii nr.773/03.03.2009 emisă de Comisia Județeană Iași pentru Stabilirea Dreptului de proprietate Privata asupra terenurilor prin care s-a admis cererea alăturat reclamantei Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regionala a Finanțelor Publice Iași.

Reclamanta a arătat prin cererea de chemare in judecata faptul ca este o instituţie publică, subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole si Silvice G. I. Ș..

Terenurile aflate în perimetrul staţiunii au făcut şi fac parte din domeniul public al statului, sunt date în administrarea reclamantei fiind destinate in exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Conform art.35 alin.2 din Legea nr. 18/1991:,, Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetare ştiinţifică, agricole şi silvice destinate cercetării şi producerii de material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea institutului pentru Testarea şi înregistrarea soiurilor de plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţinând domeniului public şi rămân in administrarea acestora".

Ulterior, prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, anexa 1 cuprinzând lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului la punctul 5 sunt trecute:,, terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităților de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă".

Potrivit art. 10 alin.2 din Legea nr. 213/1998:,, Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin constituţie sau prin lege nu se dispune altfel".

Prin același act normativ art.11 alin.1 „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile..." iar alin.2: ,, Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”.

Este cât se poate de evident faptul că trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia efectuată prin Hotărâre de Guvern şi nu prin hotărâre a Comisiei Judeţene, instituţie ce nu se poate substitui puterii executive.

Legile fondului funciar nu prevăd vreo dispoziţie derogatorie contrară cu privire la modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în cel privat.

Legea nr.147/2004 la punctul 8 modifică art.8 alin.1 din Legea nr. 290/2002 astfel: „ Bunurile mobile si imobile aflate in administrarea si/sau in concesionarea institutelor, centrelor si staţiunilor de dezvoltare cercetare din domeniul agricol, a instituțiilor de învățământ agricol si silvic, a unităţilor de cercetare dezvoltare aflate in structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum si a centrelor de perfecţionare profesionala in agricultura aparţin domeniului public al statului și rămân sau trec, după caz, in administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate".

Art. 31 alin.3 din Legea nr.45/2009:,, Terenurile date in administrarea instituţiilor si unităţilor de cercetare-dezvoltare de drept public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile si nu pot fi scoase din proprietatea publica si din administrarea unităților de cercetare dezvoltare din agricultura si silvicultura decât prin lege".

Ori, Comisia Județeană Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata Asupra Terenurilor a ignorat total aceste acre normative, care nu ii conferă nici o competenta in ceea ce priveşte trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul privat, emițând o hotărâre profund nelegala.

Reclamanta a formulat acţiunea principală în temeiul art. III, alin.2 din legea nr. 169/1997.

În ceea ce priveşte caracterul indispensabil  activităţii de cercetare, potrivit dispoz. art. 35 alin. 2 teza a II a din Legea nr. 18/1991 prevede ca:,, In termen de 90 zile de la intrarea in vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Ministerului Agriculturii si Administraţiei, va delimita suprafeţele de teren strict necesare cercetării si producerii de seminţe si material săditor din categoriile biologice superioare si animalelor de rasa si pe cele destinate producţiei, din administrarea institutelor si stațiunilor de cercetare si producție agricola.

Faţă de cele menționate, solicită admiterea prezentului apel formulat împotriva sentinţei civile nr.12228/10.10.2017 a Judecătoriei Iași, admiterea acțiunii reclamantei S.C.D.V.V. Iaşi in sensul constatării nulităţii absolute a Hotărârii nr. 773/03.03.2009 emisa de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iași.

Analizând apelurile de faţă, tribunalul reţine următoarele:

Prin cererea formulată iniţial în cauză, reclamanta S.C.D.V.V. Iaşi în sprijinul căreia au formulat cerere de intervenţie accesorie Statul Român şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice G. I. Ş., a chemat în judecată pe  pârâţii Comisia Județeana Iași pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra Terenurilor, Instituția Prefectului Județului Iași,  Comisia Municipală de Fond Funciar Iași,  Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi  C. M.,  solicitând  să se constate nulitatea absolută a Hotărârii nr.7xx/03.03.2009  emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Iaşi, apreciind că hotărârea este nelegală întrucât toate terenurile din perimetrul staţiunii sunt proprietate publică a statului, iar  trecerea lor din domeniul public în domeniul privat poate avea loc numai prin Hotărâre de Guvern, nu şi prin hotărâre a Comisiei Judeţene de Fond Funciar.

Prin sentinţa civilă nr.8924 pronunţată la data de 02.09.2008 de Judecătoria Iaşi în dosarul numărul 16961/245/2007(irevocabilă), a fost admisă plângerea formulată de C M, s-a dispus anularea Hotărârii nr.6745/26.06.2007 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi şi s-a  reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru un teren în suprafaţă de 7,40 ha în perimetrul S.C.D.V.V. Iaşi.

Comisia Judeţeană de Fond Funciar prin Prefect a emis Hotărârea nr.773/ 03.03.2009, contestată în prezenta cauză, prin care, luând act de dispoziţiile sentinţei civile nr.8924/02.09.2008 a Judecătoriei Iaşi, a admis cererea lui C M … privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu înscrierea lui CM în anexa 29 a municipiului Iaşi cu suprafaţa de 7,40 ha teren situat în perimetrul SCDVV Iaşi, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 8924/02.09.2008 a Judecătoriei Iaşi  şi a dispus trecerea suprafeţei supusă restituirii din domeniul public în domeniul privat al statului şi la dispoziţia Comisiei municipale de fond funciar Iaşi în vederea punerii în posesie a solicitanţilor, suprafaţă de teren care să nu fie afectată cercetării.

Reclamanta este instituţie publică subordonata Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „G I. Ș.”, iar terenurile aflate în perimetrul staţiunii fac parte din domeniul public al statului, sunt date în administrarea staţiunii, fiind destinate în exclusivitate cercetării, dezvoltării, inovării.

Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetare ştiinţifică, agricole şi silvice destinate cercetării şi producerii de material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea institutului pentru testarea şi înregistrarea soiurilor de plante de cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţinând domeniului public sunt şi rămân în administrarea acestora, potrivit art.35 alin.2 din Legea nr. 18/1991, iar anexa nr. 1 la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cuprinde lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, la punctul 5 fiind  trecute „terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităților de învățământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă".

Trecerea din domeniul public în domeniul privat al statului se face prin hotărâre a Guvernului, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin.2 din Legea nr. 213/1998.

Conform art.11 alin.2 din Legea nr. 213/1998, actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Comisia Judeţeană de Fond Funciar, prin Prefect, trebuia să pună în aplicare dispoziţiile sentinţei civile nr. 8924/02.09.2008 a Judecătoriei Iaşi, însă cu respectarea reglementărilor legale, nu cu încălcarea sau cu ignorarea lor. Trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat trebuia efectuată prin Hotărâre de Guvern şi nu prin hotărâre a Comisiei Judeţene. Aceasta din urmă trebuia să întreprindă doar demersurile necesare pentru trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat al statului şi doar ulterior să dispună punerea în posesie a beneficiarului C.M..

Din adresele de răspuns ale părţilor la solicitarea expresă a instanţei de apel, rezultă că nu s-au întreprins nici un fel de demersuri în acest sens. Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere în domeniul privat este nulitatea absolută - prevăzută expres de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Legile fondului funciar nu prevăd derogări, astfel încât trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat al statului să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noțiunea "în condițiile legii" trebuie raportată la dispozițiile Legii nr. 213/1998 privitoare la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, întrucât numai puterea executivă are competența de a dispune asupra trecerii unui bun din domeniul public în cel privat( cu excepția situației în care prin lege sau Constituție nu se prevede altfel, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu).

Potrivit dispoziţiilor Deciziei  nr. 23/2011 privind recursul în interesul legii(obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă) ce a format obiectul dosarului nr. 26/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a admis recursul în interesul legii  şi a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (11) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:

„Rezolvarea problemei de drept ridicate de prezentul recurs în interesul legii presupune să se analizeze dacă dispozițiile art. 9 alin. (1) și (11) din Legea nr. 1/2000, precum și cele conținute în art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997 reglementează o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari.

În dezlegarea problemei de drept ridicate de recursul în interesul legii se impune a se porni de la caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea, înscrise în art. 136 alin. (4) teza I din Constituția României, republicată, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 1844 din Codul civil.

Aceste caractere specifice ale dreptului de proprietate publică, dintre care în discuție este inalienabilitatea, nu justifică ocrotirea preferențială a acestui drept, în raport cu dreptul de proprietate privată, ambele fiind garantate și ocrotite de lege, conform art. 44 alin. (2) și art. 136 alin. (2) din Constituția României, republicată.

În doctrină, s-a considerat că transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu este o excepție de la regula inalienabilității, acest transfer operând prin acte administrative (hotărâre a Guvernului), și nu prin mijloacele juridice de drept privat.

În ceea ce privește terenurile proprietate publică a statului, aflate în administrarea sau folosința instituțiilor și stațiunilor de cercetări, precum și a unităților cu profil agricol ori silvic, Legea nr. 18/1991 (în forma sa inițială) nu reglementa posibilitatea reconstituirii în natură pe vechiul amplasament, ci doar prin echivalent.

De asemenea prin reglementările cuprinse în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceste terenuri au rămas supuse aceluiași regim de drept public, guvernul fiind singura autoritate cu atribuții de delimitare a acestor suprafețe.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 s-a consacrat principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, cu condiția ca acestea să fie libere. Actul normativ menționat a exclus, însă, prin art. 9 alin. (1) și (2), posibilitatea reconstituirii pe terenurile aflate în administrarea instituțiilor și stațiunilor de cercetare, aparținând domeniului public.

Ulterior, dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 au fost modificate (prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 400/2002), în sensul că terenurile proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetare destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și cele pentru creșterea de animale de rasă, precum și cele administrate de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic aparțin domeniului public al statului.

În ceea ce privește situația foștilor proprietari ai terenurilor în discuție, art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2001, a stabilit că urmează să li se atribuie terenuri din proprietatea privată a statului, în situația în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri.

Legea nr. 247/2005 a consacrat pentru prima dată principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, cu respectarea atribuirilor legale de proprietate din perioadele anterioare.

Art. 1 pct. 14 și 15 din titlul VI al Legii nr. 247/2005 a modificat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 1/2000, stabilind posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari pe vechiul amplasament și în ceea ce privește terenurile din perimetrele stațiunilor, instituțiilor și centrelor de cercetare, specificând că în proprietatea statului și în administrarea acestor institute urmau să rămână numai terenurile destinate cercetării și producerii de semințe, de material săditor din categoriile biologice superioare și de animale de rasă.

De asemenea, prin art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2000, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut ca persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deținute de instituțiile și stațiunile de cercetare să li se atribuie terenuri în natură, din proprietatea privată a statului, în situația în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafețe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condițiile legii, la propunerea prefectului.

Dispozițiile Legii nr. 247/2005 au menținut posibilitatea acordării cu caracter subsecvent a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.

Reconstituirea dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul stațiunilor de cercetare presupune, așadar, următoarele premise:

- trecerea terenurilor în discuție din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se situează;

- delimitarea terenului în sole compacte, conform art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000;

- terenul ce face obiectul retrocedării să nu fie indispensabil cercetării, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005;

- lipsa terenului disponibil administrat de alte instituții și autorități publice din județul respectiv sau din județele învecinate reprezintă o condiție negativă ce rezultă din interpretarea art. 10 alin. (7) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 și se impune a fi îndeplinită numai în situația în care reconstituirea nu se realizează pe fostul amplasament al proprietarului deposedat, ci pe un altul.

Condiția esențială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul stațiunii de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operațiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare.

Înalta Curte constată că se impune îndeplinirea cerințelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituție sau prin lege nu se prevede altfel.

Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situație derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noțiunea "în condițiile legii" trebuie raportată la dispozițiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 și, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.

Numai puterea executivă are competența de a dispune asupra intrării unui bun din domeniul public în cel privat, cu excepția situației în care prin lege sau Constituție nu se prevede altfel.

Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepție de la competența Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată numai de acte normative cu forță de lege.

Sancțiunea nerespectării competenței și a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public și de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.

Ca atare, nu se poate recunoaște comisiei județene competența de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul stațiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce privește competența exercitării atribuțiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.

Constatarea trecerii terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a comisiei județene reprezintă o operațiune ulterioară, de confirmare și atestare a dezafectării din domeniul public, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului.

Ca atare, se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalitățile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea stațiunii de cercetare.

O etapă specifică a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor proprietate publică aflate în administrarea stațiunilor de cercetare o constituie procedura de identificare a terenurilor supuse restituirii, în sensul că acestea să se delimiteze în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea și funcționarea unităților de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare și a Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gh. I.Ș.", operațiune reglementată de prevederile art. 9-12 din Legea nr. 1/2000.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, comisiile comunale, orășenești sau municipale din unitățile administrativ-teritoriale pe care se află terenurile împreună cu oficiile de cadastru și publicitate imobiliară vor delimita terenurile solicitate pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, sau în sole situate în vecinătatea localităților, acceptate de foștii proprietari.

Operațiunea de delimitare a terenurilor supuse retrocedării trebuie să fie anterioară atât operațiunii de validare prin hotărâre a comisiei județene, cât și celei de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, deoarece numai procedând astfel se pot cunoaște cu exactitate întinderea și caracteristicile suprafeței ce se solicită a fi inclusă în circuitul civil general.

Anterioritatea în timp a operațiunii de delimitare a terenurilor în sole compacte, conform Legii nr. 290/2002, rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, care stipulează că procesul-verbal de delimitare împreună cu hotărârea comisiei locale vor fi supuse spre validare comisiei județene, care este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile de la primirea acestora.

Numai ulterior intervine competența stațiunii de cercetare de a proceda, în mod concret, la stabilirea terenurilor supuse retrocedării, pe baza delimitării efectuate conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, astfel încât puterea executivă să aibă la dispoziție toate elementele necesare spre a putea decide asupra trecerii terenurilor în domeniul privat, dacă acestea nu sunt indispensabile cercetării, conform art. 10 alin. (8) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

Per a contrario, dacă s-ar accepta ideea ca delimitarea terenurilor a căror restituire s-a dispus să se realizeze ulterior validării și trecerii bunurilor din domeniul public în cel privat, s-ar introduce un element discreționar, aleatoriu, în ceea ce privește delimitarea imobilelor și respectarea limitei decurgând din caracterul indispensabil pentru cercetare al terenurilor supuse reconstituirii dreptului de proprietate.

Validarea nu presupune în mod obligatoriu ca persoanele îndreptățite să primească teren pe vechiul amplasament, ci se pot atribui terenuri din rezerva aflată la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar sau chiar despăgubiri, în lipsa rezervei. Dreptul câștigat prin validare nu presupune, în mod necesar, ca persoanele îndreptățite să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.

Un bun aflat în domeniul public de interes național nu poate fi lăsat la dispoziția unei instituții de interes județean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietății publice.

Comisia județeană poate doar să constate trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat, după parcurgerea procedurii expres prevăzute de lege, hotărârile sale neintrând în sfera noțiunii de lege, lato sensu.

Acestea sunt acte administrative ce nu se pot încadra în situația de excepție la care fac referire dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Mai mult, având în vedere că terenurile institutelor și stațiunilor de cercetare științifice sunt cuprinse expres în enumerarea din anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 5, ar fi împotriva oricărei norme (de tehnică legislativă) să se permită ca o hotărâre a comisiei județene să modifice o lege.

Nu se poate accepta teza instanțelor care s-au raliat primei orientări jurisprudențiale, potrivit căreia, prin art. III alin. (11) din Legea nr. 169/1997, s-ar fi derogat de la dispozițiile imperative ale Legii nr. 213/1998.

Dispozițiile invocate nu derogă de la cele ale Legii nr. 213/1998, ci suspendă efectele unor acte administrative prin care au fost trecute în domeniul public al statului sau al localităților terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire.

Este evident că dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu au putut fi suspendate în baza acestui articol, având în vedere că aceasta este un act normativ emis de Parlament, iar nu un act administrativ, suspendarea neputând fi extinsă pe cale de interpretare și asupra legilor (actelor normative).

Constatarea, prin hotărârea de validare, a trecerii suprafeței supuse restituirii din domeniul public în cel privat al unității administrativ-teritoriale, conform art. 27 alin. (71) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 (astfel cum a fost completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.832/2005), nu poate fi interpretată în sensul că s-ar recunoaște comisiei județene prerogativa de a hotărî trecerea unui bun din domeniul public în cel privat.

Principiul ierarhiei actelor normative presupune ca dezactivarea unui teren din domeniul public al statului să se facă printr-un act cu aceeași forță juridică. Or, hotărârea comisiei județene nu răspunde acestui imperativ, fiind un act administrativ, și nu un act normativ. Comisia, ca și autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998, date în competența exclusivă a Guvernului.

Faptul că legiuitorul, prin edictarea dispozițiilor modificatoare ale Legii nr. 247/2005, nu a înțeles să deroge de la procedura stabilită prin Legea nr. 213/1998, rezultă și din intervenția ulterioară a acestuia, prin art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 fiind interzisă în mod expres trecerea terenurilor aflate în administrarea unităților și instituțiilor de cercetare-dezvoltare indispensabile cercetării, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, prin hotărâre a comisiei locale, a comisiei județene, respectiv a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului București.

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Viașu împotriva României (Cererea nr. 75.951/01, Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009), pentru a se elimina echivocul situațiilor juridice incerte, trebuie să se aprecieze dacă justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția drepturilor foștilor proprietari și cerințele interesului general nu a fost distrus prin aceea că persoanele îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor au suportat o sarcină disproporționată și excesivă prin neexecutarea creanței privind restituirea bunului sau a creanței în despăgubire. Se impune a se concluziona că identificarea terenurilor ce pot forma obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente și trecerea lor din domeniul public al statului în cel privat trebuie să se situeze în timp anterior validării propunerilor de reconstituire.

Această interpretare a normei de drept în discuție asigură previzibilitatea în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, respectând, totodată, cerințele realizării interesului general al societății în apărarea și garantarea dreptului de proprietate publică a statului.

Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că Guvernul României a dispus, în cazul anumitor suprafețe de teren, trecerea din domeniul public în domeniul privat, în administrarea unor comisii locale, în vederea stabilirii dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptățite.

Astfel, cu titlu exemplificativ, prin Hotărârea Guvernului nr. 131/2008, Guvernul României a aprobat trecerea în domeniul privat al statului și în administrarea Consiliului Local al Comunei Balotești și a Consiliului Local al Comunei Corbeanca a unor suprafețe de teren, în vederea stabilirii dreptului de proprietate privată pentru persoanele îndreptățite.

Se poate reține, prin urmare, că atunci când s-a dorit trecerea unor terenuri în domeniul privat, Guvernul României a emis hotărâri în acest sens, identificând în concret (în anexa nr. 9 la Hotărârea Guvernului nr. 131/2008) suprafețele de teren indispensabile activității de cercetare.

Această interpretare nu încalcă nici jurisprudența creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Pop împotriva României (Cererea nr. 7.234/03, Hotărârea din 21 decembrie 2006), potrivit căreia hotărârile de validare emise de către comisiile de fond funciar, confirmate printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o creanță împotriva statului român, care ar putea fi considerată drept "valoare patrimonială", ce necesită protecția art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție.

S-a considerat că persoanele îndreptățite, ale căror cereri au fost validate prin hotărârile comisiilor județene, au cel puțin o "speranță legitimă" ce reprezintă un bun, în sensul art. 1 din Protocol, astfel că reconstituirea dreptului de proprietate fără punere în posesie conform legii nu poate fi considerată o realizare efectivă și integrală a dreptului de proprietate, posesia reprezentând unul dintre atributele dreptului de proprietate privată.

Dreptul persoanelor îndreptățite la reconstituirea proprietății asupra terenurilor în natură sau prin despăgubiri stabilite conform legii (art. 10 din Legea nr. 1/2000) nu este contestat, dreptul câștigat prin validare nepresupunând, însă, în mod necesar, ca foștii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul stațiunii de cercetare.

Nu se aduce, prin urmare, cu nimic atingere speranței lor legitime, ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele Brumărescu împotriva României, Străin și alții împotriva României, Păduraru împotriva României).

Decizia nr. 132 din 23 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995, prin care Curtea Constituțională a reținut că textul 41 alin. (2) din Constituție [devenit art. 44 alin. (2) după revizuire] nu pune semnul egalității între cele două forme de proprietate publică și privată sub aspectul protecției juridice, trebuie să fie interpretată doar în sensul recunoașterii diferențelor de regim juridic, iar nu în sensul apărării preferențiale a dreptului de proprietate publică.

Tot astfel, prin Decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu referire la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că: "deoarece restituirea în natură foștilor proprietari ai unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită de lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile care aparțin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat [...] Așadar, simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea în natură vechiului proprietar [...]".

Faţă de toate aceste considerente, tribunalul, constatând că Hotărârea nr.773/03.03.2009 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative în materie, în baza art. 480 NCPC, va admite apelurile formulate de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „G. I.-Ş.”, S.C.D.V.V. Iaşi . şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală  Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei civile nr.12228/10.10.2017 a Judecătoriei Iaşi, .va admite cererea de intervenţie în interes alăturat reclamantei, va constata nulitatea absolută a Hotărârii nr.7xx/03.03.2009 emisă de Comisia Judeţeană Iaşi  pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi va păstra dispoziţiile sentinţei apelate referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată şi a lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Iaşi.

Domenii speta

Spete similare