Consecinţele renunţării de către partea civilă la beneficiul solidarităţii între inculpaţii codebitori.

Rezumat:

În cazul unui accident rutier soldat cu vătămarea corporală din culpă a părţii civile ca urmare a culpei concurente a doi inculpaţi, faţă de care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, renunţarea părţii civile la beneficiul solidarităţii între inculpaţii codebitori conduce la obligarea părţilor responsabile civilmente la plata despăgubirilor către partea civilă, proporţional cu gradul de culpă al fiecărui inculpat pentru care sunt chemaţi să răspundă, şi în limitele contractului de asigurare încheiat între părţi, conform art. 1049 Vechiul Cod Civil.

Existenţa şi întinderea prejudiciului material cauzat victimei unui accident rutier se poate dovedi prin orice mijloc de probă (inclusiv martori), dreptul comun în materia regimului juridic al probelor în cazul răspunderii civile delictuale fiind art. 309 alin. 1 Codul de procedură civilă. Dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008 potrivit cărora dovada cheltuielilor prilejuite de accidentul rutier trebuie să se facă numai cu înscrisuri nu pot fi luate în considerare, întrucât Ordinul CSA (act juridic emis în baza şi în aplicarea Legii 136/1995 privind asigurările, cu o forţă juridică inferioară acesteia) nu poate modifica disp. art. 49 alin. 1 din Legea 136/1995 privind asigurările care prevăd că asigurătorul răspunde în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul.

Dispoziţii legale aplicabile: art. 1049 Vechiul Cod Civil, 309 alin. 1 Codul de procedură civilă, art. 49 alin. 1 din Legea 136/1995 privind asigurările

Hotărârea

Prin Sentinţa penală nr. 151 din data de 01.02.2018 pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosar nr. .../193/2015, în temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. g Cod procedură penală s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A.C. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. 2, 3 Cod penal, urmare a retragerii plângerii prealabile de către partea vătămată B.

În temeiul art. 386 alin. 1 Cod procedură penală rap. la art. 5 Cod penal, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală din culpă din forma prevăzută de art. 196 alin. 2, 3 Cod penal în forma prevăzută de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal 1969.

În temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. f Cod procedură penală, cu aplicarea art. 121 și următoarele Cod penal 1969, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A.A.C. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal 1969, urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

A fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. să plătească părții civile N.M.S. suma de 13.000 lei daune materiale și suma de 135.000 lei daune morale şi s-au respins, ca nefondate, restul pretențiilor civile.

A fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. să plătească părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență E. suma de 9.443,54 lei, cheltuieli de spitalizare, la care se adaugă dobânda legală calculată astfel: pentru suma de 2.162,83 lei de la data de 10.03.2009 și până la achitarea integrală a debitului principal, pentru suma de 2.024,25 lei de la data de 16.03.2009 și până la achitarea integrală a debitului principal, pentru suma de 3.435,61 lei de la data de 26.03.2009 și până la achitarea integrală a debitului principal și pentru suma de 1.820,85 lei de la data de 23.10.2010 și până la achitarea integrală a debitului principal.

În temeiul art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, s-a lăsat nesoluționat capătul de cerere al părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență E. privind obligarea părții responsabile civilmente S.C. F. S.A la plata cheltuielilor de spitalizare.

S-a respins, ca nefondate, pretențiile civile ale părților civile B. și Spitalul Clinic Județean de Urgență E. față de partea responsabilă civilmente S.C. G. S.R.L.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut prima instanţă că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani nr. 1244/P/2009 au fost trimiși în judecată inculpații A.C. și A.A.C. pentru săvârșirea câte unei infracțiuni de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. 2, 3 Cod penal, reținându-se în sarcina acestora că, la data de 07.03.2009, în calitate de conducători auto ai autoturismelor marca X cu număr de înmatriculare xxx și Y cu nr de înmatriculare yyy, în timp ce se deplasau pe DE 58, în apropierea localității H., jud. I, nu au respectat dispozițiile legale privind viteza de deplasare a autovehiculelor pe drumurile publice și modul de efectuare a manevrei de depășire, provocând un accident rutier din care au rezultat pagube materiale și vătămarea corporală a persoanei vătămate N.M.S., care a suferit leziuni ce i-au pus viața în primejdie și au necesitat pentru vindecare un număr de 148-150 zile de îngrijiri medicale.

Legalitatea actului de sesizare, competența, legalitatea administrării probatoriului și a efectuării actelor de urmărire penală, precum și competența instanței în judecarea cauzei au fost verificate prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 29 aprilie 2015.

Cercetând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că, la data de 07.03.2009, organele de politie din cadrul Serviciului Rutier I. au fost sesizate prin SNUAU 112 despre faptul că pe D.N. 29 (D.E. 58), în afara localității H., jud. I. a avut loc un accident rutier soldat cu victime omenești.

În urma sesizării, la fața locului s-a deplasat o echipă operativă din cadrul I.P.J., cercetările efectuate stabilind că locul producerii accidentului a fost identificat și stabilit pe D.N. 29 (D.E. 58), în afara localității H., iar la fața locului au fost găsite vehiculele implicate în accident, respectiv autoturismul marca Y., înmatriculat sub numărul yyy, care era așezat pe cupolă în șanțul din partea stângă, orientat cu partea din față spre municipiul J., autoturismul marca Z, înmatriculat în Franța cu numărul zzz, care se afla pe carosabil, pe sensul de mers IJ, în spatele autoturismului Y, orientat cu fața către axul drumului, oblic stânga față de acesta, autoturismul X, cu numărul de înmatriculare xxx, care se afla pe sensul de deplasare JI în dreptul autoturismului Z., orientat cu fața către marcaj, oblic stânga față de acesta și autoturismul W, cu numărul de înmatriculare www, care se afla în pădurea de pe partea dreaptă a drumului orientat oblic pe carosabil.

La data de 06.04.2009, persoana vătămată N.M.S. a fost examinată medico-legal, prin Raportul de constatare medico-legală nr. 70/R din 08.04.2009 al SJML concluzionându-se că acesta necesită pentru vindecare 88-90 zile îngrijiri medicale, fiindu-i pusă în primejdie viața. La data de 27.07.2009, victima a fost reexaminată stabilindu-se de către aceeași unitate medicală că leziunile suferite au necesitat un număr de 148-150 zile îngrijiri medicale.

Fiind audiată în cauză, persoana vătămată N.M.S. a depus plângere prealabilă pentru vătămare corporală din culpă împotriva celor doi inculpați şi s-a constituit parte civilă, urmând ca pe parcursul procesului penal să precizeze cuantumul pretențiilor civile.

În cauză a fost dispusă și efectuată o expertiză tehnică de specialitate care să lămurească împrejurările producerii accidentului, concluziile acesteia regăsindu-se în Raportul de Expertiză Tehnică nr 1003/P/2010/11.01.2011 întocmit de expert tehnic K. din cadrul Biroului Local de Expertize Judiciare Tehnice și Contabile.

Întrucât această expertiză nu a lămurit mai multe aspecte esențiale pentru clarificarea deplină a împrejurărilor producerii accidentului și a stabilirii răspunderii penale a celor implicați (precum viteza autoturismului Y. în momentul producerii accidentului), organele de urmărire penală au dispus efectuarea unei expertize criminalistice, care a fost realizată de INEC - Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Iași, fiind întocmit Raportul nr 110/13.06.2014.

De asemenea, pentru lămurirea împrejurărilor cauzei, s-a procedat la audierea persoanei vătămate N.M.S., a inculpatului A.C., a inculpatului A.A.C. (inițial în calitate de martor) și a martorilor L., M. şi N.

Analizând materialul probator administrat, având în vedere în principal aspectele prezentate în cuprinsul Raportului de expertiză criminalistică nr 110/13.06.2014, dar și declarațiile date în cauză, judecătoria a reţinut că în ziua de 07.03.2009, inculpatul A.C. circula la volanul autoturismului marca X cu nr. de înmatriculare XXX pe DE 58, din direcția JI, rulând în urma altor două autoturisme, un Q și un W. La momentul în care cele trei autoturisme au ajuns în zona km 33+300 m, pe o porțiune de drum în aliniament, din sensul opus de mers circulau mai multe autovehicule în coloană, primul dintre acestea fiind autoturismul marca Z cu nr. de înmatriculare zzz (condus de persoana vătămată N.M.S.), urmat de autoturismul marca Y. cu nr de înmatriculare yyy, condus de inculpatul A.A.C.

În timp ce coloanele de autovehicule se apropiau, în condițiile unui carosabil umed, atât inculpatul A.C., cât și inculpatul A.A.C. s-au angajat în depășirea autovehiculelor care circulau în fața lor, aproximativ în același timp. Astfel, inculpatul A.C. s-a angajat în depășirea autoturismului marca Q, pătrunzând pe sensul opus de mers. După ce l-a depășit, inculpatul a încercat să depășească și autoturismul W, care circula în fața autoturismului Q. Văzând că din față se apropia autoturismul Y, condus de inculpatul A.A.C., care efectua și el manevra de depășire a autoturismului Z, inculpatul A.C. a încercat să revină pe sensul său de mers, între autoturismele W și Q. Inculpatul nu a mai reușit să efectueze această manevră deoarece conducătorul autoturismului W. (martorul M.) a fost nevoit să frâneze brusc, pentru a evita un impact cu autoturismul Y., angajat în depășirea autovehiculului marca Z. Astfel, autovehiculul condus de inculpatul A.C. a intrat în derapaj, a acroșat cu partea lateral dreapta autoturismul W. în partea lateral stânga, pe care l-a proiectat în afara carosabilului, după care a fost proiectat spre sensul opus de mers și a acroșat tangențial autoturismul Y în partea lateral stânga, apoi a intrat în impact direct cu autoturismul Z.

Această situație de fapt este reținută și de expertul criminalist, cu observația că el face două afirmații contradictorii în concluziile Raportului de expertiză. Astfel, la punctul 1 expertul precizează că inculpatul A.A.C. se angajase în depășire anterior inculpatului A.C., iar la punctul 4.1 se afirmă că nu se poate stabili care din cei doi conducători auto s-a angajat primul în depășirea coloanei de autovehicule care îl precedau în trafic. Instanța de fond a considerat că cea de-a doua afirmație este cea care poate fi reținută (din lipsa unor elemente concrete care să o susțină pe prima), putând fi susținută ideea că cei doi inculpați s-au angajat în depășire aproximativ în același timp.

Cu privire la vitezele autoturismelor implicate în accident, expertiza a stabilit că viteza autoturismului marca X înmatriculat cu nr. xxx condus de numitul A.C. a fost în momentul intrării în derapare de 93 km/h, viteza autoturismului marca Z înmatriculat cu nr. zzz condus de numitul B. a fost în momentul impactului de 76 km/h, iar viteza autoturismului marca Y înmatriculat cu nr. yyy condus de numitul A.A.C. a fost în momentul impactului de 87 km/h.

Probatoriul administrat demonstrează că vătămarea corporală a numitului N.M.S. s-a cauzat ca urmare a evenimentului rutier din data de 07.03.2009, a cărui producere se datorează conduitelor ilicite, contrare reglementărilor legale privind circulația autovehiculelor pe drumurile publice, avute de către inculpații A. și C.

Astfel, în momentul producerii accidentului, inculpatul A.C. nu a respectat dispozițiile art. 45 din OUG 195/2002, conform cărora „(1) Depășirea este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe același sens de circulație, prin schimbarea direcției de mers și ieșirea de pe banda de circulație sau din șirul de vehicule în care s-a aflat inițial.....(3) Atunci când prin manevra de depășire se trece peste axa care separă sensurile de circulație, conducătorii de vehicule trebuie să se asigure că din sens opus nu se apropie un vehicul și că dispun de spațiu suficient pentru a reintra pe banda inițială, unde au obligația să revină după efectuarea manevrei de depășire", ale art. 118 din HG 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, conform cărora „ Conducătorul de vehicul care efectuează depășirea este obligat: a) să se asigure că acela care îl urmează sau îl precedă nu a semnalizat intenția începerii unei manevre similare și că poate depăși fără a pune în pericol sau rară a stânjeni circulația din sens opus;....d) să reintre pe banda sau în șirul de circulație inițial după ce a semnalizat și s-a asigurat că poate efectua această manevră în condiții de siguranță pentru vehiculul depășit și pentru ceilalți participanți la trafic.", ale art. 48 din OUG 195/2002, conform cărora „Conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță."

Inculpatul A.C. s-a angajat în depășirea a două vehicule în același timp, în condițiile unui carosabil umed și alunecos fără a se asigura corespunzător că poate efectua manevra fără a pune în pericol sau a stânjeni circulația din sens opus. Inculpatul nu a respectat nici regimul legal de viteză, circulând cu o viteză de 93 km/h (în condițiile în care pe sectorul de drum respectiv viteza maximă admisă era de 70 km/h iar condițiile de drum impuneau poate o viteză mai redusă).

Inculpatul A.A.C. s-a angajat intempestiv în depășire, în condițiile unui carosabil umed și alunecos, fără a se asigura corespunzător că poate efectua manevra fără a pune în pericol sau a stânjeni circulația din sens opus, prin manevra sa determinându-1 pe martorul M. (conducătorul autoturismului W ce se deplasa pe sensul opus de mers) să frâneze brusc pentru a evita impactul dintre cele două autoturisme. Inculpatul a efectuat această manevră și prin nerespectarea regimului legal de viteză, circulând cu o viteză de 86 km/h (în condițiile în care pe sectorul de drum respectiv viteza maximă admisă era de 70 km/h, iar condițiile de drum impuneau poate o viteză mai redusă).

În ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., la data de 10.02.2016, prezentă în instanță, partea civilă N.M.S. a arătat că dorește să își retragă plângerea prealabilă formulată împotriva inculpatului și solicită încetarea procesului penal, nemaiavând pretenții civile față de acesta. În consecință, în temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. g Cod procedură penală instanța a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. 2,3 Cod penal, urmare a retragerii plângerii prealabile de către partea vătămată B..

În ceea ce îl privește pe inculpatul A.A.C., față de întreg probatoriul administrat în cauză, a constatat că acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în  judecată (vătămare corporală din culpă), însă, cum termenul de prescripție al răspunderii penale, conform Codului penal 1969, începe să curgă de la 07.03.2009, iar conform art. 124 Cod penal 1969 rap. la art. 122 alin. 1 lit. d Cod penal 1969, este de 7 ani și 6 luni, acesta s-a împlinit la data de 06.09.2016.

Întrucât acest text legal este mai favorabil pentru inculpat, termenele de prescripție conform noului Cod penal fiind mai lungi, instanța, în temeiul art. 386 alin. 1 Cod procedură penală rap. la art. 5 Cod penal, a schimbat încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală din culpă din forma prev. de art. 196 alin. 2, 3 Cod penal în forma prev. de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal 1969, iar în temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. f Cod procedură penală, cu aplicarea art. 121 și următoarele Cod penal 1969, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A.A.C., urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Sub aspectul laturii civile, instanța a reținut că partea vătămată N.M.S. s-a constituit parte civilă în procesul penal față de inculpatul A.A.C. cu suma de 15.000 lei, daune materiale, și cu suma de 285.000 lei, daune morale.

În ceea ce privește daunele materiale, partea civilă a arătat că acestea se compun din suma de 2.000 lei, contravaloarea unui an de studii la Universitatea O., el neputând finaliza anul datorită îngrijirilor medicale de lungă durată de care a avut nevoie, suma de 6.000 lei, cheltuieli cu analize și medicamente suplimentare, în plus față de cele asigurate de unitatea sanitară, și suma de 7.000 lei, cheltuieli diverse (transport la unități sanitare, singur sau însoțit de familie, cheltuieli de recuperare și plata persoanelor ce l-au îngrijit în perioada cât a stat la pat). Dacă în ceea ce privește suma de 6.000 lei și cea de 7.000 lei, acestea apar ca probate atât cu documente de plată, cât și cu declarațiile martorilor P. şi R., contravaloarea anului universitar nu poate fi considerată ca un prejudiciu cert, având în vedere că terminarea anului universitar urma să aibă loc în vara anului 2009, perioadă de timp în care puteau interveni și alte aspecte ce să ducă la aceeași consecință, inclusiv nepromovarea unor examene. Aşa fiind, instanţa a apreciat ca justificate doar sumele de 6.000 lei și de 7.000 lei. Având în vedere întregul probatoriu administrat, din care reiese că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale așa cum sunt prevăzute de art. 1357 Cod civil, fiind certă vinovăția inculpatului, întinderea prejudiciului, acesta fiind cert, lichid și exigibil, precum și legătura de cauzalitate dintre acțiunile inculpatului A.A.C. și prejudiciul produs, a admis în parte acțiunea civilă ale părții civile N.M.S. și a obligat partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la repararea prejudiciilor efectiv produse.

În ceea ce privește daunele morale, s-a arătat că este evident că suferințele produse prin fapta inculpatului C. au fost de natură a produce traume fizice și psihice părții vătămate, fiind cu prisosință dovedite de numărul mare de îngrijiri medicale de care a avut nevoie pentru vindecare. Este de observat că în cursul cercetării judecătorești s-a întocmit o nouă expertiză medico-legală din care a reieșit că partea civilă a necesitat pentru vindecare 160-170 zile îngrijiri medicale, prezentând un prejudiciu estetic important, dat temporar, existând posibilități terapeutice de înlăturare, având o capacitate de muncă păstrată, ce nu se încadrează în vreun grad de invaliditate, prezentând, la momentul evaluării, o incapacitate adaptativă de 20%

În aprecierea cuantumului daunelor morale, s-a arătat că instanța trebuie să țină seama că despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În consecință, instanța a admis în parte cererea părții civile, obligând partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la plata unei sume de bani considerată drept justă despăgubire morală.

De asemenea, partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență E. a solicitat a fi despăgubită cu suma de 9.443,54 lei cheltuieli de spitalizare. Având în vedere întregul probatoriu administrat, din care reiese că sunt îndeplinite condițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, dar și ale răspunderii civile delictuale așa cum sunt prevăzute de art. 1357 Cod civil, fiind certă vinovăția inculpatului, întinderea prejudiciului, acesta fiind cert, lichid și exigibil, precum și legătura de cauzalitate dintre acțiunea inculpatului și prejudiciul produs, instanța a admis acțiunea civilă a acestei părți civile, obligând partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la plata acestor despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală calculată astfel: pentru suma de 2.162,83 lei de la data de 10.03.2009 și până la achitarea integrală a debitului principal, pentru suma de 2.024,25 lei de la data de 16.03.2009 și până la achitarea integrală a debitului principal, pentru suma de 3.435,61 lei de la data de 26.03.2009 și până la achitarea integrală a debitului principal și pentru suma de 1.820,85 lei de la data de 23.10.2010 și până la achitarea integrală a debitului principal.

Având în vedere retragerea plângerii prealabile față de inculpatul A.C., în temeiul art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, instanța a lăsat nesoluționat capătul de cerere al părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență E. privind obligarea părții responsabile civilmente S.C. F. S.A la plata cheltuielilor de spitalizare.

În ceea ce privește răspunderea civilă a S.C. G. S.R.L., instanța a constatat că la momentul producerii accidentului autoturismul condus de inculpatul A.A.C. era asigurat de S.C. D. S.A., astfel încât răspunderea pentru eventualele daune produse aparține acestei din urmă părți responsabile civilmente, în temeiul contractului de asigurare, iar nu părții responsabile civilmente S.C. G. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A., în latura civilă a cauzei.

În motivarea scrisă a apelului, aceasta a arătat că în ce priveşte daunele materiale, acestea au fost eronat acordate victimei accidentului de către instanţa fondului, întrucât procedând astfel a încălcat dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008, care impun probarea lor cu documente justificative (înscrisuri), dovada cu martori fiind în acest caz inadmisibilă. Or, atare documente nu s-au depus la dosar.

În ce priveşte daunele morale, acestea au fost acordate într-un cuantum mult prea ridicat, raportat la circumstanţele cauzei, la nivelul de trai de care victima beneficia anterior şi la jurisprudenţa internă în materie. Astfel, partea civilă N.M.S. are capacitatea de muncă păstrată, nu se încadrează în vreun grad de invaliditate, ci prezintă doar incapacitate adaptivă de 20%, iar tulburările constatate nu sunt de natură a o împiedica să interacţioneze social şi familial. În plus, nu a făcut dovada că accidentul suferit a produs schimbări semnificative ale vieţii sale în sfera privată ori în cea publică.

În condiţiile în care în cauză este dată culpa comună a inculpatului A.A.C., iar asiguratorul său, SC F. SA, a achitat părţii civile, cu acest titlu, suma totală de 117.397 lei, pentru egalitate de tratament se justifică obligarea sa la plata de despăgubiri în aceeaşi limită.

De asemenea, s-a apreciat că în mod greşit a fost obligată la plata dobânzilor legale către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență E., întrucât a cunoscut despre existenţa litigiului la data când a primit acţiunea, în condiţiile în care, nefiind de drept în întârziere, nu a fost pusă în întârziere prin avizarea daunei la sediul său, astfel cum se prevede în art. 1522 alin. 1 Cod civil.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. 1,2, art. 420 Cod procedură penală, Curtea a constatat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa penală supusă analizei, s-a reţinut în fapt, în esenţă, că la data de 07.03.2009, în calitate de conducători auto ai autoturismelor marca X cu număr de înmatriculare xxx și Y cu nr de înmatriculare yyy, în timp ce se deplasau pe DE 58, la km 33+300 m, în apropierea localității H., jud. I., inculpaţii A.C. și A.A.C. nu au respectat dispozițiile legale privind viteza de deplasare a autovehiculelor pe drumurile publice și modul de efectuare a manevrei de depășire, provocând un accident rutier din care au rezultat pagube materiale și vătămarea corporală a persoanei vătămate N.M.S., care a suferit leziuni ce i-au pus viața în primejdie și au necesitat pentru vindecare un număr de 160-170 zile de îngrijiri medicale.

Cum în cazul inculpatului A.C. persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă, iar în cazul inculpatului A.A.C. a intervenit prescripţia răspunderii penale, instanţa fondului a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva lor sub aspectul comiterii de către fiecare, a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, acţiunea civilă fiind soluţionată numai prin raportare la cel de-al doilea dintre aceştia.

Criticile aduse prezentei sentinţe de către partea responsabilă civilmente apelantă vizează exclusiv latura civilă a cauzei, Curtea urmând ca în continuare să procedeze la analiza lor.

În primul rând, se impune a se observa că, potrivit înscrisului depus la fila 75 vol. II dosar fond, partea civilă a renunţat la beneficiul răspunderii solidare a celor responsabili de producerea pagubei, conferit de prevederile art. 1003 Vechiul Cod civil, arătând următoarele:

„(...) îmi precizez prin prezenta valoarea despăgubirilor civile în sumă de 450.000 lei, reprezentând daune materiale şi morale.

Arăt că din această sumă scad suma de 130.000 lei, sumă ce mi-a fost achitată de F. SA, faţă de care am înţeles să-mi sting pretenţiile civile, urmând ca în continuare să solicit obligarea celuilalt inculpat prin partea responsabilă civilmente la diferenţa de despăgubiri civile în sumă de 320.000 lei daune materiale şi morale.”

A mai precizat aici că dintre acestea, suma de 256.000 lei reprezintă daune morale, iar suma de 64.000 lei daune materiale (2.000 lei contravaloarea anului de studiu la Universitatea O., 10.000 lei cheltuieli cu analizele şi cu medicamentele suplimentare, 10.000 lei cheltuieli cu transportul la spital, cu deplasările membrilor familiei care l-au însoţit ori vizitat, cu recuperarea sa şi cu plata persoanelor angajate pentru a-l ajuta pe o perioadă de 3 luni cât s-a aflat imobilizat la pat, diferenţa fiind contravaloarea autoturismului distrus în accident).

Aceeaşi a fost poziţia exprimată de acesta în declaraţia din data de 10.02.2016 (fila 122 vol. II ds. fond), în care a precizat că îşi menţine plângerea formulată împotriva inculpatului A.A.C., în contradictoriu cu care se constituie parte civilă.

S-a reţinut că potrivit art. 1049 Vechiul Cod Civil, în vigoare la data comiterii faptei, „Creditorul care consimte a se împărţi datoria în privinţa unuia dintre codebitori conservă acţiunea solidară în contra celorlalţi debitori, dar cu scăzământul plăţii debitorului pe care l-a liberat de solidaritate”.

În consecinţă instanţa de apel a reţinut că se desprinde concluzia că partea responsabilă civilmente apelantă urmează să răspundă exclusiv pentru prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului A.A.C., în baza contractului de asigurare încheiat între cele două părţi.

Reţinând totodată că fiecare dintre inculpaţi au avut o culpă în proporţie de 50% în ce priveşte producerea rezultatului socialmente periculos (cuantum care, deşi neprecizat în mod expres de instanţa fondului, rezultă din considerentele sentinţei, care conţin menţiuni relativ la regulile de circulaţie încălcate de aceştia), văzând şi precizările părţii civile citate în cele ce preced, Curtea a analizat cuantumul despăgubirilor prin prisma şi în limita criticilor formulate, cu respectarea principiului disponibilităţii, aplicabil în materie civilă.

A arătat partea responsabilă civilmente apelantă că, în ce priveşte daunele materiale la a căror plată a fost obligată către partea civilă, existenţa şi cuantumul acestora nu pot fi probate decât prin înscrisuri, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008. Prin urmare, se justifică reducerea lor, în limitele în care la dosarul cauzei partea civilă a depus astfel de dovezi. Or, prezentul punct de vedere nu poate fi primit.

Astfel, potrivit prevederilor art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data comiterii faptei, „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare”.

Articolul 50 alin. 1 din acelaşi act normativ stipulează că „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Se prevede la articolul 309 alin. 1 Cod procedură civilă că „proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune astfel”, excepţiile fiind reglementate la alineatele 2-5 şi vizând actele juridice.

Răspunderea civilă delictuală este consecinţa directă a comiterii unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu, astfel că existenţa faptei şi a prejudiciului pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv cea cu martori.

Dealtfel, situaţia era aceeaşi la data comiterii faptei, când instituţia mijloacelor de probă era reglementată în Vechiul Cod civil, aplicabile în acest sens fiind dispoziţiile art. 1198 raportate la cele ale 1191-1197 din acest act normativ.

Se impune a se observa totodată că, potrivit art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, în vigoare la data soluţionării prezentei acţiuni civile, „Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori de necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui”.

Coroborând dispoziţiile normative precitate, rezultă că existenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, dar şi cuantumul pagubei materiale suferite de partea civilă ca victimă a unui accident de circulaţie pot fi dovedite atât prin înscrisuri, cât şi cu depoziţiile martorilor.

Este real că, potrivit art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008,

„La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

1. în caz de vătămare corporală:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Analizând aceste dispoziţii normative, rezultă că cel puţin în ce priveşte litera f, nu se impune prezentarea unor înscrisuri în ce priveşte sumele achitate îngrijitorilor persoanei accidentate, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe ori o atare activitate o prestează membrii familiei.

În acelaşi timp, prevederile art. 26 din acelaşi ordin stipulează că

„(1) Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial”

Dată fiind această din urmă stipulaţiune, având în vedere dispoziţiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asiguratorul răspunde în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul (prevăzută ca atare de Vechiul Cod civil, respectiv Codul de procedură civilă actual, acesta din urmă reglementând regimul juridic al probelor în cazul răspunderii civile delictuale), şi nu în ultimul rând observând că printr-un ordin (act juridic emis în baza şi în aplicarea legii, cu o forţă juridică inferioară acesteia) nu se pot aduce modificări şi limitări dispoziţiilor conţinute în lege (în cauză, Legea nr. 136/1995), curtea conchide că existenţa şi întinderea daunelor materiale pot fi dovedite prin orice mijloace de probă (martori, înscrisuri etc.) şi, în acelaşi timp, apreciate ca atare prin prisma notorietăţii lor publice.

După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (a se vedea în acest sens cererea de constituire parte civilă formulată de Spitalul de Urgenţă E. şi actele doveditoare (filele 43-50 vol. I dosar fond), partea civilă a fost internată în această instituţie medicală în perioadele 08.03.2009-26.03.2009 şi 17.10.2010-23.10.2010, suferind intervenţii operatorii abdominale şi la picior.

S-a reţinut în raportul de nouă expertiză medico-legală nr. 11770 din data de 13.06.2017 întocmit de către IML că la externarea din spitalul de urgenţă E. din luna martie 2009 i s-a recomandat „toaletă locală, pansamente sterile, imobilizare pe atelă gipsată, atele 3 săptămâni postoperator, recuperare funcţională progresivă, tratament cu anticoagulante, analgezice, antiinflamatoare, control ortopedic peste trei luni sau mai repede la nevoie”.

La data de 17.06.2009, partea civilă a efectuat un nou examen ortopedic la Spitalul Judeţean E., fiindu-i recomandat „regim de viaţă menajant, cure periodice cu ..., tratamente balneare periodice, control ortopedic peste 7-8 săptămâni.”

Ulterior, a mai făcut 2 examene ortopedice la aceeaşi instituţie, la datele de 28.07.2009 şi 16.05.2011, menţinându-se recomandările pentru tratament recuperator.

Se conchide în raportul de expertiză medico-legală că:

„Numitul B. a suferit în luna martie 2009 un politraumatism obiectivat prin: traumatism toracic (cu fractura coastelor 5-6 arc lateral drept şi hemopneumotorax drept), traumatism abdominal (cu ruptură de ficat gradul II segmentul V şi hemoperitoneu), fractură cominutivă olecran stâng deschisă punctiformă tip I şi fractură cominutivă rotulă dreapta deschisă tip III, care au necesitat intervenţii chirurgicale.

Leziunile traumatice au necesitat 160-170 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare din momentul producerii lor, interval ce include (...) şi perioada de recuperare funcţională”.

În raportul de primă expertiză medico-legală nr. 256/E4 din data de 17.10.2017 întocmit de SML se conchide că „Urmare a leziunilor suferite în martie 2009 sus-numitul prezintă o incapacitate adaptivă de 20%”.

Potrivit scrisorilor medicale din datele de 09.06.2009, 21.04.2009, 28.07.2009 emise de spitalul S., părţii civile i s-au prescris o serie de medicamente (vitaminoterapie) şi tratament recuperator. Cu chitanţa nr. 102832 din data de 12.04.2011 a achitat suma de 30 lei „taxă cv. Medicină Legală”, iar cu factura nr. 7029722 din data de 28.04.2000 a achitat suma de 60 lei, reprezentând constatare tehnică accident.

Din declaraţia martorului P. rezultă că acesta a împrumutat victimei accidentului, prin fratele ei, suma de 1.000 euro, iar din discuţii cunoaşte că fraţii săi au ajutat-o cu diverse sume de bani.

Raportat la cele mai sus arătate, se impune a se reţine că în mod cert partea civilă a efectuat cheltuieli pentru deplasările la unitatea spitalicească din E., transportul fiind efectuat cu autoturismul, întrucât, raportat la leziunile suferite şi starea sa fizică, o altă modalitate ar fi fost traumatizantă pentru aceasta. Totodată, urmările accidentului au necesitat îngrijiri permanente, justificându-se astfel utilizarea serviciilor unei persoane în acest sens, efectuarea de analize şi tratamente adecvate (recuperator, calmant, de refacere a imunităţii, prin natura lor necompensate şi în acelaşi timp costisitoare) şi o alimentaţie suplimentară.

Prin urmare, raportat la probele administrate şi având în vedere costurile aferente restabilirii stării de sănătate, de notorietate în cazul suportării unor leziuni de o asemenea gravitate, suma totală de 13.000 lei reprezentând daune materiale a fost corect stabilită de instanţa fondului, nejustificându-se diminuarea ei.

Având însă în vedere cele mai sus arătate, aspectul că aceste despăgubiri au fost solicitate în realitate integral exclusiv de la unul din cei doi codebitori, dată fiind culpa concurentă şi egală a coinculpatului pentru care partea responsabilă civilmente nu este ţinută a răspunde, în condiţiile în care partea civilă a renunţat la beneficiul solidarităţii, curtea va diminua daunele materiale aferente obligaţiei de plată a apelantei la suma de 6.500 lei.

Relativ la cuantumul daunelor morale, partea civilă a solicitat obligarea părţii responsabile civilmente la plata sumei de 256.000 lei cu acest titlu (reprezentând diferența dintre cuantumul total al daunelor solicitate-450.000 lei şi suma de 130.000 lei achitată de SC F. SA, din care urmează a se scădea şi suma de 64.000 lei daune materiale), în considerarea exclusiv a activităţii ilicite a inculpatului C.

Cu caracter teoretic, Curtea a reţinut că repararea integrală a prejudiciului  reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.

Daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale. Daunele morale au fost clasificate după mai multe criterii, cu relevanţă în speţă fiind cele constând în dureri fizice sau psihice, numite „pretium doloris”. Trebuie reţinută totodată şi existenţa prejudiciului de agrement, care reprezintă restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale si spirituale pe care aceasta i le poate oferi (şi care în cauză continuă să producă efecte, prin prisma consecinţelor în plan fizic-estetic cât şi psihic), acest prejudiciu fiind calificat drept „prejudiciu hedonist”.

Deşi cuantificarea  prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a  aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială etc..

Daunele morale trebuie sa aibă caracter reparatoriu, pentru a compensa lipsurile din viaţa părţilor civile, iar practica judiciară în materie este ca sumele de bani acordate cu acest titlu să aibă efecte compensatorii, neputându-se transforma într-un izvor al îmbogăţirii fără just temei.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Stabilirea despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (în condiţiile în care lezarea integrităţii fizice şi sănătăţii unei persoane nu poate fi compensată prin nicio sumă de bani), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea, ţinând cont de criteriile menţionate anterior, dar şi de contextul economico - social în care părţile se află,  să aprecieze intensitatea si gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Relaţionând precedentele aspecte teoretice privind cuantificarea daunelor morale, consacrate în doctrină şi jurisprudenţă, la cauza dedusă judecăţii, Curtea a avut în vedere că prin accidentul căruia i-a căzut victimă, s-au cauzat părţii civile puternice dureri şi suferinţe, deopotrivă fizice şi psihice.

Însă chiar şi în aceste condiţii, suma acordată cu acest titlu de prima instanţă, cu trimitere la doctrina şi jurisprudenţa în materie, atât internă cât şi aferentă ţărilor UE, şi având în vedere culpa concurentă, în cote egale, a coinculpatului A., excede unor despăgubiri rezonabile şi adecvate. 

Raportat la particularităţile cauzei şi pentru a nu se transforma într-o îmbogăţire fără just temei, cu atât mai mult cu cât banii, în orice cantitate ar fi, nu pot compensa niciodată pe deplin suferinţele unei persoane, curtea apreciază că suma de 100.000 lei este necesară, dar totodată suficientă şi eficientă pentru a compensa durerea suferită de partea civilă ca urmare a accidentului în care a fost implicată şi a o ajuta să depăşească modificările negative ale cursului vieţii care i-au fost cauzate.

O diminuare mai accentuată nu se justifică a fi dispusă, având în vedere gravitatea leziunilor suportate de victimă, suferinţa cauzată prin intervenţiile chirurgicale la care a fost supusă, recuperarea îndelungată şi nici până în prezent nefinalizată pe deplin, dar şi dificultăţile pe care le va întâmpina în viitor în găsirea unui loc de muncă şi în ce priveşte viaţa sa socială, în condiţiile în care la data producerii accidentului era tânăr şi cu perspectiva realizării profesionale şi împlinirii personale, şi care i-au fost, dacă nu întrerupte, cel puţin amânate pentru o lungă perioadă de timp.

În ce priveşte daunele materiale pe care partea responsabilă civilmente a fost obligată să le achite părţii civile Spitalul Clinic Județean de Urgență E., se impune a se observa cu prioritate că cererea de constituire parte civilă, astfel cum a fost precizată prin înscrisul aflat la filele 43-50 vol. I dosar fond, a fost formulată în contradictoriu cu ambii inculpaţi, deci în acest caz nu s-a renunţat la beneficiul conferit de dispoziţiile art. 1003 Vechiul Cod civil.

Dealtfel, prin motivele de apel, partea responsabilă civilmente nu a solicitat diminuarea despăgubirilor proporţional cu culpa coinculpatului A.

Ceea ce a criticat apelanta este obligarea sa de către instanţa fondului la plata dobânzilor aferente acestor despăgubiri, începând cu data prestării serviciilor medicale în favoarea victimei și până la achitarea integrală a debitului principal, întrucât nu a avut cunoştinţă de existenţa litigiului până la data la care a primit acţiunea, unitatea spitalicească neavizând dauna la societatea de asigurare.

Stipulează prevederile art. 1084 Vechiul Cod civil, în vigoare la acea dată, că „Daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit”, consacrând astfel principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, deopotrivă aplicabil la acea dată şi celui cauzat prin fapta ilicită a inculpatului C..

După cum s-a arătat mai sus, art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 stipulează că „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Or, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorul (cel care a comis infracţiunea şi pentru care partea responsabilă civilmente urmează să răspundă în baza dispoziţiilor legii şi ale contractului de asigurare) este de drept în întârziere de la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv naşterii prejudiciului.

Doctrina în materie aplicabilă în speţă este în sensul că „În toate cazurile de vătămare a sănătăţii ori a integrităţii corporale, data de când trebuie să fie plătite despăgubirile este aceea a producerii vătămării, şi nu aceea a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti” (Drept Civil, Teoria generală a obligaţiilor, C. Stătescu, C Bîrsan, Ed. ALL Bucureşti, 1997, pagina 158)

Privitor la dobânda legală (şi care prin natura ei este diferită de penalităţile de întârziere reglementate de dispozițiile art. 37 din Ordin), s-a arătat că plata ei se impune tocmai pentru a asigura o reparare integrală a prejudiciului, care trebuie să acopere nu numai paguba efectiv suferită, ci și câștigul nerealizat, prețul lipsei de folosință. Prejudiciul este cert de la data când partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență E. a suportat cheltuielile aferente spitalizării victimelor accidentului (astfel cum au fost calculate la finalul fiecărei perioade de internare medicală), astfel că se va impune repararea sa prin raportare la acel moment și acordarea implicită a dobânzilor legale tot din acel punct, tocmai pentru că ele reprezintă o parte importantă (lucrum cessans) din acesta, privit în integralitatea lui.

Deși creanța devine certă, lichidă și exigibilă de la data rămânerii definitive a hotărârii, dobânzile legale nu se acordă prin raportare la aceasta, căci ele nu reprezintă o sancțiune pentru neplata la timp a unei creanțe, ci un element component al prejudiciului, pentru a cărui reparare integrală trebuie să se raporteze la momentul suportării sale de către partea civilă (şi la care a suferit pierderea).

Prin urmare, dobânda legală se justifică a fi cerută de la data arătată în precedent, tocmai pentru că aceea este data la care prejudiciul s-a produs și de la care se impune acordarea beneficiului nerealizat, în speță, a lipsei de folosință aferente sumelor cheltuite de spital în vederea înlăturării consecinţelor încercate de victimă, pentru a se asigura, astfel, repararea integrală a acestuia.

Aşadar, obligarea părţii responsabile civilmente la plata dobânzilor aferente creanţelor principale către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență E. a fost în mod legal dispusă.

Pentru considerentele arătate, Curtea, constatând întemeiat apelul declarat de partea responsabilă civilmente, în conformitate cu prevederile art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, l-a admis, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, a procedat în sensul celor mai sus arătate.

Domenii speta

Spete similare