Drept civil-contestaţie la executare şi întoarcere executare

contestaţie la executare şi întoarcere executare –

Î N C H E I E R E  C I V I L Ă  NR.  1188

Şedinţa publică de la 27 februarie 2018

Instanţa constituită din:

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea AA în contradictoriu cu intimata BB, prin CC, având ca obiect contestaţie la executare şi întoarcere executare (dosarul de executare nr. 844/2017).

  La apelul nominal făcut în şedinţa publică, au lipsit contestatoarea şi reprezentantul intimatei.

  S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei următoarele:

  - procedura de citare este legal îndeplinită;

  - cauza este la al doilea termen de judecată;

  - contestatoarea a depus la dosarul cauzei note scrise, precum şi dovada achitării diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 lei (filele 132-136 dosar);

- s-au comunicat la dosarul cauzei, prin compartimentul arhivă, relaţiile solicitate Biroului Executorului Judecătoresc DD (filele 138-143 dosar);

  - prin răspunsul la întâmpinare, contestatoarea a solicitat judecata cauzei în lipsă.

Instanţa respinge ca nefondată excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare, invocată de intimată, prin întâmpinare, având în vedere că actele de executare au fost comunicate la  adresa actuală a contestatoarei, iar contestaţia la executare a fost înregistrată la, cu respectarea termenului legal de 15 zile.

Instanţa păşeşte la judecarea în fond a cauzei, în temeiul art. 223 alin. 3 Cod de procedură civilă, având în vedere cererea contestatoarei prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.

În considerarea dispoziţiilor art. 237 alin. 2 pct. 7, art. 255 alin. 1 şi art. 258 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanţa încuviinţează proba cu înscrisurile depuse deja la dosarul cauzei, solicitată atât de către contestatoare, cât şi de către intimată, prin întâmpinare, apreciind-o pertinentă, concludentă şi utilă pentru soluţionarea prezentei pricini.

Instanţa respinge ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba testimonială cu expertiza tehnică, specialitatea contabilitate, solicitată de către contestatoare.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat şi nici probe de administrat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi o reţine în pronunţare, potrivit art. 223 alin. 3 coroborat cu art. 394 Cod de procedură civilă.

I N S T A N Ţ A,

Deliberând asupra contestaţiei la executare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 19.09.2017 sub nr. 10219/279/2017, contestatoarea debitoare AA în contradictoriu cu intimata creditoare BB, prin reprezentant convenţional CC., a formulat contestaţie la executarea silită însăşi pornită în dosarul de executare nr. al BEJ DD.

A arătat că înţelege să conteste următoarele acte: încheierea de încuviinţare a executării silite nr. pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ în dosarul, somaţia din data de, încheierea nr. de stabilire a cheltuielilor de executare, poprirea către BRD-GSG SA şi CEC Bank SA din data de şi toate actele de executare subsecvente ce vor fi întocmite.

Contestatoarea a solicitat şi întoarcerea executării silite prin restituirea sumelor poprite din pensie.

La data de 1 februarie 2018, contestatoarea a depus la fila 132, la solicitarea instanței, precizări, arătând că suma solicitată prin cererea de întoarcere a executării silite este de 299 lei, reprezentând reţinerile din pensie pentru lunile septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2017 şi ianuarie 2018.

În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că încheierea de încuviinţare a executării silite a fost emisă cu neobservarea dispoziţiilor legale. Potrivit art. 666 alin. 3 din Codul de procedură civilă, încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 233 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.

În cauză, BB a preluat printr-un contract de cesiune de creanţă de la cesionarul Garanta Asigurări SA creanţa în cuantum de 10.920,97 lei achitată de către societatea de asigurări către Piraeus Bank SA în temeiul unei asigurări pentru risc de neplată. Astfel, contractul de credit semnat cu Piraeus Bank SA nu poate reprezenta titlu executoriu pentru BB, motivat de faptul că acesta nu a contractat cu banca pentru a putea fi în prezenţa unei cesiuni de creanţă clasice care să transmită și calitatea de titlu executoriu al contractului de credit bancar către cesionar. Societatea de asigurări avea de la data plăţii un drept de regres împotriva sa, drept pe care aceasta nu a înţeles să-1 exercite în termenul legal de prescripţie de 3 ani şi astfel să poată obţine un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească aptă de a fi pusă în executare silită.

Referitor la lipsa titlului executoriu în privinţa BB, contestatoarea a afirmat că, potrivit dispoziţiilor art. 666 alin. 5 din Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat de art. I pct. 8 din OUG nr. 1/2016, „Instanţa poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai dacă: pct. 2 hotărârea sau, după caz, înscrisul nu

constituie, potrivit legii, titlu executoriu; pct. 3 înscrisul, altul decât o

hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de

lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; pct. 7 Există alte impedimente prevăzute de lege.” Sigur că, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul Garanta Asigurări S.A. beneficia de subrogaţie legală de drept și ar fi putut exercita împotriva sa executarea silită în temeiul contractului de credit, dar nicidecum Secapital care nu beneficiază de această subrogație legală și este un terț față de acest contract de credit.

Având în vedere art. 666 alin. 5 pct. 2 din Codul de procedură civilă, înscrisul nu constituie potrivit legii, titlu executoriu.

S-a solicitat instanţei încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. de către prezumtivul creditor BB, reprezentat prin avocat. Prezumtivul creditor este terţ faţă de contractul de credit a cărui încuviinţare o solicită prin acest demers judiciar. Pentru o societate cum este BB nu se pot aplica dispoziţiile legii bancare, contractul de credit pentru această societate nu poate reprezenta titlu executoriu. Executorialitatea acestui contract de credit rezultă din dispoziţiile art.120 din OUG 99/2006 inaplicabile acestei societăţi.

Spre deosebire de cesiunea de creanţă, cesiunea de contract ar fi implicat în mod obligatoriu consimţământul debitorilor şi doar prin acest mecanism s-ar fi putut realiza „transferul poziţiei sau situaţiei contractuale a cedentului, cu toate drepturile, datoriile și prerogativele născute în favoarea și, după caz, în sarcina sa”. Numai prin acest mecanism s-ar fi putut realiza substituirea unui terţ în contract și prerogativa de titlu executoriu, bineînţeles, doar în cazul în care această societate ar fi urmat procedurile de autorizare a activităţii de creditare controlată de BNR. Fiind în prezența unei cesiuni de creanţă, titlul deţinut de cesionar este contractul de cesiune ce nu reprezintă titlu executoriu și nicidecum contractul de credit a cărui încuviinţare a fost admisă.

A mai invocat contestatoarea că încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare este emisă cu încălcarea principiului bunei credinţe și a lipsei eticii profesionale. Aparent, dacă se observă Anexa la Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2550/C/2006, s-ar putea crede că onorariul executorului judecătoresc este corect calculat. Situaţia este alta, deoarece executorul judecătoresc înțelege să calculeze un onorariu maxim disproporţionat în raport de munca depusă. În Anexa la Ordin MJ sunt prevăzute onorariile minimale şi maximale pentru activitatea depusă de executorii judecătoreşti.

Contestatoarea a solicitat ca instanţa să sancţioneze acest abuz de drept și să dispună reducerea acestui onorariu în raport de activitatea intelectuală depusă de executorul judecătoresc.

Cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită, contestatoarea a arătat că, la data de 10.07.2008, a încheiat cu Piraeus Bank S.A. contractul de credit nr. prin care banca i-a acordat un împrumut de 7100 lei, credit asigurat de către Garanta Asigurări S.A. printr-o poliţă de risc de neplată. La data de, s-a aprobat de către asigurător prin referat de plată achitarea sumei de 10.920,97 lei, reprezentând credit cu dobânzile aferente, în urma cererii de despăgubire fiind constituit dosarul de daună nr.. În data de 22.11.2010, prin adresa cu nr.63569, creditorul Piraeus Bank SA confirmă că a primit plata de la asigurător şi că a intervenit subrogaţia legală a asigurătorului în drepturile băncii, noul creditor fiind S.C. Garanta Asigurări S.A.

Debitoarea a considerat că acesta este momentul de la care noul creditor Garanta Asigurări SA putea să acţioneze împotriva sa pentru plata sumei de 10.920,97 lei, achitată conform contractului de asigurare. Potrivit art. 201 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, prescripțiile rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. În speţa de față, normele legale aplicabile prescripţiei rămân dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, potrivit art.3 coroborat cu art.6 din acest act normativ, termenul de a cere executarea silită este de 3 ani, fiind împlinit la data de 22.11.2013. Prezentei cauze îi sunt aplicabile și dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, raportat la data introducerii de către creditor a cererii de executare silită, respectiv 27.07.2017. În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 706 - 711 din Codul de procedură civilă, care reglementează instituţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, iar în conformitate cu prevederile art. 706 din Codul de procedură civilă, dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. Potrivit dispoziţiilor art. 707 din Codul de procedură civilă, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. Consecinţele sale sunt stingerea dreptului de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie.

În drept, a invocat art. 712, art. 706-711 din Codul de procedură civilă.

În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă. A anexat, în copie, dosarul de executare nr. 844/2017.

Contestatoarea a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 679,52 lei, pentru contestaţia la executare, şi de 50 lei, pentru cererea de întoarcere a executării silite.

La data de 25.10.2017, intimata BB, prin reprezentant convenţional Kruk România S.R.L., a formulat întâmpinare, depusă la filele 99-110 din dosar, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Intimata a invocat excepţia netimbrării acţiunii, invocând art. 10 alin. 2 şi 4 din OUG nr. 80/2013.

Totodată, a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, solicitând ca instanţa să verifice încadrarea în termenul de formulare a contestaţiei prin verificarea datei comunicării somaţiei de plată emise de BEJ DD.

A mai susţinut şi excepţia inadmisibilităţii cererii privind capătul de cerere referitor la prescripţia extinctivă. Contestaţia la executare reprezintă mijlocul procedural specific prin intermediul căruia oricare dintre părţi sau terţele persoane interesate pot obţine desfiinţarea măsurilor ilegale de executare silită. Aceasta reprezintă un mijloc procedural special, prin care se poate obţine anularea sau îndepărtarea actelor de executare îndeplinite fără respectarea dispoziţiilor legale. Astfel, având în vedere faptul că prin intermediul contestaţiei la executare pot fi anulate/îndepărtate doar actele de executare nelegale, care prezintă vicii din punct de vedere procedural, sau o executare silită demarată fără respectarea prevederilor legale, iar prin contestaţia la executare formulată nu se arată nicio încălcare a legii, motivele invocate fiind lipsite de temei legal, a solicitat respingerea ca nelegală şi neîntemeiată a contestaţiei la executare.

A adăugat că prescripţia poate fi opusă pe cale de excepţie, de apărare, formulată de cel în folosul căruia curge prescripţia, iar excepţia de prescripţie constituie o excepţie de drept material substanţial, iar nu de drept procesual, deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil (dreptul material la acţiune) şi nu un drept procedural născut în timpul procesului.

Art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sub titulatura „condiţii de admisibilitate” stabileşte motive de inadmisibilitate a contestaţiei la executare și fixează limite procedurale în utilizarea acestei proceduri: „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui”.

Contestaţia la executare este mijlocul procedural specific, prin intermediul căruia oricare dintre părţi sau terţe persoane interesate pot obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executare silită ilegale.

În ceea ce priveşte invocarea prescripţiei prin intermediul unei contestaţii la executare trebuie să avem în vedere art. 2513 din noul Cod civil care prevede: „prescripţia poate fi opusă numai în prima instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.”

Potrivit art. 205 alin. 2 lit. b din Codul de procedură civilă, întâmpinarea trebuie să cuprindă „excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea contestatorului”. În consecinţă, pârâtul este cel care, prin întâmpinare, are posibilitatea să invoce excepţiile de procedură privitoare la cererea contestatorului.

Aşadar, prescripţia extinctivă nu poate fi invocată prin intermediul unei contestaţii la executare deoarece natura juridică a unei contestaţii este aceea a unei veritabile cereri de chemare în judecată şi contravine aplicării art. 2513 din noul Cod civil prin care se statuează că prescripţia poate fi opusă numai prin întâmpinare. Chiar și interpretarea literară a textului limitează invocarea prescripţiei prin întâmpinare prin introducerea cuvântului numai.

Contestatoarea nu poate invoca excepţii direct pe calea cererii de chemare în judecată, ci poate invoca incidente procedurale de executare cu efecte directe asupra validităţii executării sau asupra dreptului material în sine. Astfel, invocarea unei excepţii pe calea cererii de chemare în judecată este inadmisibilă.

Prescripţia extinctivă poate fi invocată pe cale principală, prin formularea unei acţiuni îconstatare, ori de câte ori există interesul clarificării, pe cale judecătorească, a unei situaţii incerte.

A susținut intimata că, în acest caz, constatarea prescripţiei în cadrul unei contestaţii la executare este inadmisibilă deoarece debitorii au la dispoziţie în acest scop o altă posibilitate, respectiv acţiunea în constatare.

Pe fondul cauzei, a arătat că, în ceea ce priveşte aplicarea art. 84 din Codul de procedură civilă, cu privire la reprezentarea convenţională a persoanelor fizice/juridice în fata instanţei de judecată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a stabilit, prin Decizia nr. 9/2016, că cererea de chemare în judecată și reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridica, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

Cu toate acestea, art. 43 al Deciziei anterior menţionate prevede următoarele: „În măsura în care situaţia concretă din speţă va releva existența în cauză a unui raport juridic de administrare a bunurilor altuia, instituţia reprezentării nu mai este guvernată de prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care constituie norma generală în materia reprezentării convenţionale în fata instanţelor de judecată a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 810 din Codul civil, care instituie un caz de reprezentare legală, conferind administratorului dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor altuia.”

Cu alte cuvinte, în măsura în care o persoană juridică împuterniceşte în mod expres o altă societate să îi administreze în integralitate sau parţial patrimoniul său, cu privire la orice solicitări în instanţă în legătură cu aceste bunuri, mandatarul are dreptul de a sta în judecată prin propiul avocat/consilier juridic.

Cu privire la relaţia contractuală dintre BB și CC, a arătat că depune Procura încheiată între cele două societăţi şi încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 1750/01.03.2016, prin care CC este expres împuternicită cu privire la administrarea creanţelor cumpărate de BB și pentru a fi reprezentantul convenţional al acesteia în faţa autorităţilor publice din România, inclusiv instanţele de judecată.

Referitor la condiţiile necesare pentru aplicarea instituţiei de administrare a bunurilor altuia (și, pe cale de consecinţă, aplicarea articolului 810 din Codul civil privind reprezentarea în instanţă), a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile menţionate în Codul civil cu privire la existența unui astfel de raport juridic ce dă dreptul administratorului să reprezinte mandantul în fata instanţei de judecată prin avocatul sau consilierul său juridic.

Astfel, articolul 792 alin 1 din Codul civil evidenţiază dreptul proprietarului unui bun sau a unei mase de bunuri, indiferent de natura acestora (mobiliare, imobiliare, corporale, incorporale etc.) de a împuternici o altă persoană, numită „administrator”, să se ocupe de administrarea unor astfel de valori patrimoniale. Acest drept poate fi acordat printr-un înscris sau poate rezulta direct din lege (de exemplu, în cazul unui copil minor). Administratorul poate fi o persoană fizică sau juridică, singura condiţie obligatorie impusă de lege fiind capacitatea sa juridică deplină. În cazul de față, intimata a susținut că sunt îndeplinite toate condiţiile aplicării acestei instituţii de drept. Astfel, BB a acordat în mod expres societăţii CC dreptul de a administra creanţele pe care le achiziţionează pe teritoriul României, prin intermediul procurii ataşate întâmpinării.

Articolul 795 din acelaşi act normativ se referă la administrarea simplă și precizează că, în ceea ce priveşte bunurile administrate, persoana împuternicită poate efectua numai acte de conservare (de exemplu, diverse acte juridice care au drept scop prevenirea pierderii unui drept civil subiectiv), precum și orice alte acte de administrare (de exemplu, acte materiale necesare pentru a asigura utilizarea activelor conform destinaţiei lor obişnuite). În contrast, administrarea deplină, așa cum este stabilită în articolele 800 și 801 din Codul civil, conferă dreptul de a conserva și de a exploata în mod profitabil bunurile încredinţate.

Articolele 976 şi 797 prevăd principalele activităţi ale administrării simple, precizând în mod expres faptul că administratorul are dreptul de a efectua orice acte de administrare a bunurilor şi dreptul de a încasa creanţele aferente acestora și de a elibera în mod valabil chitanţele descărcătoare de plată, activităţi realizate în mod curent de Kruk România SRL cu privire la valorile mobiliare achiziţionate de către Secaptal SaRL. Din acest punct de vedere, în cazul de faţă, suntem în mod evident în cazul unei administrări simple, întrucât toate actele pe care CC le poate încheia pe seama mandantului (prevăzute cu titlu exemplificativ în art. 1-9 din Procură) sunt incluse în categoria generică a actelor de conservare şi administrare, care au drept scop păstrarea în patrimoniul BB a creanţelor cumpărate - în mod evident, astfel de acţiuni includ și acţiunile în justiţie, care pot duce la diminuarea sau pierderea acestor creanţe.

Concluzionând, în cazul de faţă, nu se poate reţine incidenţa Deciziei 9/2016 pronunţate de ÎCCJ, din moment ce aceasta în mod expres exclude de la aplicarea sa obligatorie instituţia administrării bunurilor unei alte persoane, caz în care devine aplicabil art. 810 din Codul civil. Astfel, împuternicirea administratorului îi conferă acestuia și dreptul de reprezentare în justiţie a proprietarului sau a beneficiarului pentru orice cerere sau acţiune legată de administrarea bunurilor sau care are ca obiect bunurile administrate, reprezentare ce se poate face direct de avocatul sau consilierul juridic al administratorului.

Cu privire la solicitarea contestatorului de a anula actele de executare întocmite de către BEJ DD în dosarul execuțional nr. 844/2017, a arătat că toate documentele întocmite în cadrul procedurii de executare silită au fost transmise la adresa menţionată în Contractul de credit încheiat în data 10.07.2008 de contestator cu PIRAEUS BANK S.A. acesta fiind domiciliul declarat de către contestator.

Aplicarea de către instanţa de judecată a unei măsuri de natura anulării executării silite înseși, a tuturor formelor de executare sau a unui act de executare este condiţionată de dovedirea de către reclamant a încălcării dispoziţiilor legale aplicabile în materia executării silite, condiţie ce nu este îndeplinită în prezenta cauza.

Simplul fapt al invocării unor motive lipsite de suport real nu sunt de natură a proba existența unor vicii de procedură care să îl fi prejudiciat pe contestator.

Executarea silită însăși, cât și toate actele de executare ce au fost întocmite de către executorul judecătoresc au respectat toate regulile de fond şi de formă impuse de dispoziţiile Codului de procedură civilă, motiv pentru care anularea formelor de executare este lipsită de temei legal.

Întrucât debitorului i s-au oferit nenumărate oportunităţi de plată prin înţelegere amiabilă şi totuşi a ales să ignore eforturile creditorului de soluţionare amiabilă, dar şi datorită faptului că motivele şi argumentele sunt neprobate, intimata a considerat că această contestaţie la executare este depusă tocmai pentru a îngreuna procesul cu rea-credinţî, fiind aplicabile prevederile art. 719 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Instanţa de executare, în speţă Judecătoria Piatra-Neamţ, a încuviinţat demararea executării silite sub toate formele prevăzute de lege: prin poprire, mobiliar şi imobiliar, astfel că BEJ DD nu a făcut decât să respecte prevederile ce o privesc și anume să înfiinţeze poprire pe veniturile lunare ale debitorului, pe baza răspunsului primit de la ANAF cu privire la entitatea juridică ce îi asigură veniturile debitorului.

În ceea ce priveşte susţinerea debitorului contestator referitor la onorariul executorului judecătoresc, intimata a apreciat că acesta este în concordanță cu prevederile legale în vigoare, cheltuielile de executare ocazionate de efectuarea executării silite fiind în sarcina debitorului urmărit. Totodată, conform art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligaţiei stabilite de titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar.

În ceea ce priveşte legalitatea stabilirii onorariului executorului judecătoresc, a considerat că instanţa nu poate interveni pentru a mări sau micşora cuantumul cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de executor, având în vedere că legea a reglementat plafoanele minime şi maxime între care trebuie să fie stabilit, conform pct. 3 lit. a) - Onorarii maximale din Anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/C din data de 14.11.2006, astfel cum a fost modificată prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2561 din data de 30.07.2012, oferind astfel protecţie debitorului. TVA-ul, fiind o taxa pe care executorul nu o reţine pentru el, ci o virează imediat la bugetul de stat, nu se include în cuantumul onorariului propriu-zis şi nu se are în vedere la aplicarea algoritmului de calcul prevăzut de art. 39 din Legea nr. 188/2000, dar se impută tot celui ce se face vinovat pentru declanşarea procedurii de executare silită.

Referitor la invocarea de către contestator a prescripţiei, intimata a considerat că debitorul contestator doreşte să se sustragă de la plata datoriei izvorâte din contractul de credit. Faţă de susţinerile contestatorului, cu privire la intervenirea presupusei prescripţii, a subliniat că aceasta se află într-o absolută eroare cu privire la termenul de la care începe să curgă această prescripţie.

Debitorul a fost pus în întârziere în conformitate cu prevederile art. 2537 alin. 4 din Codul civil: „Prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere.”, iar de la data întreruperii se şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi începe să curgă o nouă prescripţie conform art. 2541, alin. 1 și 2 din Codul civil.

A precizat că, de la data cesiunii de creanţă, s-au depus nenumărate demersuri pentru soluţionarea amiabilă a dosarului, transmițându-se în acest sens nenumărate notificări către contestator.

Totodată, a încercat recuperarea creanţei pe cale amiabilă, prin intermediul contactării telefonice a debitorului, iar conform art. 2532 alin. (6 ) din Codul civil: „Prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.”

Actuala creditoare a dat dovadă de toată bunăvoinţa în a-l ajuta pe debitor la achitarea debitului și totuşi acesta a continuat tergiversarea procedurilor.

Împotriva tuturor acestor acte juridice (contract de credit de consum și notificări) a căror existență nu a fost contestată, contestatorul debitor nu a formulat până la momentul actual nicio opoziţie de natură să poată fi interpretată și reţinută drept o nerecunoaștere a creanţei intimatei-creditoare, acest lucru conducând la concluzia clară de recunoaştere a debitului.

În acelaşi sens, a arătat că, în acord cu dispoziţiile art. 969 din Codul civil de la 1864, „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit dispoziţiilor art. 970 alin. l din Codul civil de la 1864, „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

Astfel, contestatorul - debitor este doar prezumat a acţiona cu bună-credință în executarea obligaţiilor pe care și le-a asumat prin încheierea contractului de împrumut, având însă și obligaţia de a acţiona în acest mod.

Faptul necontestat al neplăţii ratelor de credit la care debitorul s-a obligat potrivit contractului de credit, coroborat cu pasivitatea nejustificată a debitorului în onorarea/executarea obligaţiilor sale contractuale, chiar și ulterior declarării scadenței anticipate a creditului, nu îl îndreptățesc pe contractant, respectiv pe debitor, să invoce implicit, nerecunoașterea atât a obligaţiilor sale contractuale, dar și a urmărilor faptice și juridice aferente.

În ceea ce priveşte sumele datorate de către debitor, a susținut că acestea sunt în concordanță cu prevederile titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

În cuprinsul contractului de credit bancar pentru persoane fizice, a condiţiilor generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar, cât și în graficul de rambursare - anexă la contractul de credit bancar, au fost indicate în mod clar și potrivit dispoziţiilor legale în vigoare obligaţiile şi consecinţele în cazul nerespectării de către împrumutaţi a clauzelor contractuale.

Mai mult decât atât, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei datorate societăţii a fost deja analizat de instanţa de executare, respectiv de Judecătoria Piatra-Neamţ care a încuviinţat executarea silită în baza titlului executoriu menţionat. Creanţa deţinută împotriva debitorului contestator este certă deoarece rezultă cu claritate din contractul de credit, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 663 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.” Creanţa deţinută împotriva debitorului contestator este lichidă, exprimată în bani, cuantumul creanţei fiind clar determinat prin contractul de credit, graficul de rambursare - anexă la contract, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 663 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea lui.”

Creanţa deţinută împotriva debitorului contestator este exigibilă, întrucât aceasta a ajuns la scadenţă în conformitate cu prevederile contractului de credit: „Dacă, în termen de 30 de zile de la data scadenţei, împrumutatul și/sau coplătitorii/garanţii nu achită rata totală de rambursat, întregul credit și toate celelalte obligaţii asumate prin semnarea prezentului contract devin exigibile, iar banca este îndreptăţită să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe calea executării silite prin valorificarea garanţiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului şi/sau coplătitorilor/garanţilor.” Şi cu respectarea dispoziţiilor art. 663 alin. 4 din Codul de procedură civilă, „Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată”.

Referitor la susţinerile debitorului contestator cu privire la caracterul creanţei, a arătat că această creanţă deţinută împotriva debitorului provine din nerespectarea obligaţiilor asumate prin încheierea contractului de credit.

A precizat că perioada contractuală stabilită prin contractul de credit, cât şi rambursarea în rate a creditului era valabilă numai cu condiţia ca graficul de rambursare -anexă la contractul de credit să fie respectat de către debitor, respectiv trebuia să achite în fiecare lună rata aferentă lunii în curs, la data agreată ca și scadență, astfel cum s-a obligat în momentul semnării contractului de credit.

În conformitate cu contractul de credit semnat de către debitor, banca este îndreptăţită să declare scadența anticipată a creditului la apariţia oricărui caz de culpă, precum și pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale. Astfel, având în vedere faptul că debitorul a întârziat cu plata ratelor, contractul de credit a devenit scadent anticipat rezultând o creanţă certă, lichidă și exigibilă.

Pentru acest contract încheiat cu Banca, au fost înregistrate întârzieri la plata ratelor lunare. În condiţiile existenței unor întârzieri de sute de zile înregistrate cu privire la plata ratelor lunare de credit, creditorul cedent a făcut aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Condiţiile Generale de Creditare, anexă la contractul încheiat cu debitorii în cauza conform cărora „dacă în termen de 30 de zile de la data scadenţei, împrumutatul și/sau coplătitorii/ garanţii nu achită rata totală de rambursat, întregul credit și toate celelalte obligaţii asumate prin semnarea prezentului contract devin exigibile, iar banca este îndreptăţită să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe calea executării silite, prin valorificarea garanţiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului și/sau coplătitorii/garanţii”.

Aşadar, declararea anticipată a scadenţei creditului s-a realizat numai după ce refuzul debitorului de a-şi respecta obligaţiile de plată a fost evident, deoarece numai creditorul care şi-a executat sau se declară gata să îşi execute obligaţiile este singurul în drept a aprecia dacă este cazul să aplice rezoluțiunea contractului sau să ceară executarea silită a contractului și de a nu ajunge la rezoluțiune.

În concluzie, întrucât debitorului i s-au oferit nenumărate oportunităţi de plată prin înţelegere amiabilă și totuşi a ales să ignore eforturile creditorului de soluţionare amiabilă, dar și datorita faptului că motivele şi argumentele sunt neprobate (la acţiune nefiind anexate dovezi ale celor susţinute), intimata a considerat că această contestaţie la executare este depusă tocmai pentru a îngreuna procesul cu rea-credinţă, fiind aplicabile prevederile art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Cu privire la pretinsa pierdere a calităţii de titlu executoriu a contractului de credit după momentul cesiunii, a susţinut intimata că această consacrare prin art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. În consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, aşa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanţei, care se transmite prin cesiune.

Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.

Modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.

Majoritatea doctrinarilor, pornind de la concepţia potrivit căreia cesiunea nu transferă numai emolumentul creanţei, iar cesionarul este parte survenită în contractul iniţial, apreciază că cesionarul poate exercita toate acţiunile ce au aparţinut cedentului; cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile, iar creanţa rămâne neschimbată.

În susţinerea tezei afirmative, principalul argument ar fi art. 1396 din Codul Civil din 1864, care stabilea că vinderea sau cesionarea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca (art. 1568 din Codul civil); cu alte cuvinte, se apreciază de cei ce îmbrăţişează acest punct de vedere că odată cu creanţa se cesionează și caracterul de titlu executoriu.

Și în literatura juridică franceză, având în vedere că textele de lege au aceeaşi redactare, punctul de vedere exprimat este în sensul că din categoria accesoriilor fac parte şi acţiunile în justiţie (mai puţin acţiunea rezolutorie). Uneori se face distincţie după cum titlul executoriu a fost obţinut sau nu de cedent anterior cesiunii, apreciindu-se că dacă s-a obţinut anterior cesiunii titlul executoriu îşi păstrează valabilitatea și se transmite la cesionar.

Instituindu-se astfel un sistem execuțional unitar, simplificat, de natură a asigura recuperarea cu celeritate a creanţelor bancare, fără a se mai recurge la procedura complicată, specifică răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes public, de garantare a creditului, care să înlăture riscul pentru depunători şi acţionari de a ajunge în situaţia de a fi lipsiţi de economiile sau investiţiile pe care le-au făcut.

În această privinţă, este de reţinut că activitatea bancară, deși se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.

Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către bănci printr-o dispoziţie a legii, în sensul că actul juridic prin care împrumutul a fost convenit să aibă și caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, în cadrul unei proceduri suple, simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii de rea-credință care ar refuza să le restituie la termenele scadente.

În ce priveşte capătul de cerere referitor la intoarcerea executării silite, intimata a menţionat că, potrivit art. 723 din Codul de procedurp civilă, „în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia”. Din chiar conţinutul legal al art. 723 din Codul de procedură civilă, reiese, cu titlu de principiu, că această procedură este doar la îndemâna celui interesat. Aşadar, chiar în situaţia în care este formulată pe cale principală o cerere de întoarcere a executării, instanţa este obligată să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii, respectiv dacă persoana care formulează cererea este îndreptăţită la restabilirea situaţiei anterioare.

Din sintagma „cel interesat” care poate solicita restabilirea situaţiei anterioare executării rezultă o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru restituirea bunurilor și anume ca plata efectuată în cadrul executării silite să nu fi fost datorată.

Dacă este să analizăm condiţiile plăţii nedatorate, o condiţie esenţială ce nu este îndeplinită în cauză este aceea ca datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens.

Nu poate face obiectul restituirii un bun (respectiv sume de bani) care erau datorate şi nu au fost plătite ca urmare a relei-credinţe şi comportamentului culpabil ale debitorului. În caz contrar, ar însemna ca o simplă cerere de întoarcere a executării să ducă doar la analiza formală a cerinţei desfiinţării titlului executoriu, iar dacă această cerinţă este îndeplinită să se procedeze la admiterea cererii.

Aceasta ar presupune de fapt că procedura întoarcerii executării este una necontencioasă, ceea ce legiuitorul nu a urmărit. Raţiunea instituţiei intoarcerii executării silite este reprezentată de protejarea intereselor persoanelor care nu au calitatea de debitor în cadrul unui raport juridic obligațional şi împotriva cărora s-a pornit executarea silită cu nerespectarea cerinţelor legale.

În situaţia în care o persoana are calitatea de debitor, iar creditorul său a obţinut un titlu executoriu care i-a dat dreptul să pornească executarea silită și să își recupereze sumele datorate, chiar dacă titlul executoriu este ulterior desfiinţat, debitorul nu poate fi repus automat în situaţia anterioară pe acest simplu motiv.

Înainte de demararea procedurii executării silite, intimata a arătat că a încercat în nenumărate rânduri recuperarea creanţei izvorâte din contractul de credit în cauză, pe cale amiabilă, prin intermediul notificărilor și contactării telefonice a debitorilor.

Mai mult decât atât, a considerat că a dat dovadă de toată bunăvoinţa în a ajuta debitorul contestator la achitarea debitului, oferind consiliere și chiar posibilitatea eşalonării debitului în rate lunare cu valoare mică prin stabilirea unui angajament de plată şi totuşi debitorii au continuat tergiversarea procedurilor.

Având în vedere că debitorul nu şi-a respectat obligaţiile în acest sens, în conformitate cu prevederile contractuale, creditul acordat acestuia a devenit scadent anticipat, rezultând astfel o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Contestatorul, în calitate de împrumutat al Băncii, nu a restituit sumele datorate în temeiul contractului de credit încheiat, dar solicită în schimb concursul forţei coercitive a statului pentru a obţine modificarea nejustificată a obligaţiilor asumate, urmărind prin această cerere ruperea echilibrului contractual şi încălcarea principiului pacta sunt servanda, fără a avea însă o motivaţie legitimă, ci exclusiv pentru a face imposibilă creditorului recuperarea atât a capitalului împrumutat, cât şi a spezelor aferente, solicitând practic instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să legitimeze atitudinea lor culpabilă în executarea contractului de credit.

În drept, a invocat art. 205 și urm din Codul de procedură civilă.

În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, anexând în copie Procura autentică şi apostilată din data de 19.02.2016.

Contestatoarea a depus răspuns la întâmpinare, la data de 13.11.2017, la filele 119-122 din dosar, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată şi pe fond anularea executării silite pornită în dosarul de executare nr. 844/2017 al BEJ DD.

A solicitat respingerea excepţiei netimbrării acţiunii, motivat de faptul că a achitat taxa de timbru în cuantum de 680 lei, achitată cu chitanţa depusă la dosar.

Totodată, a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, acţiunea fiind depusă în instanţă în termen de 15 zile de la comunicare. A susţinut că această excepţie este invocată jocandi causa şi absolut nemotivată, ea luând cunoştinţă de actele de executare la data de 14.09.2017, în momentul când a mers la executorul judecătoresc să solicite copii după dosarul de executare şi a introdus în termen contestaţia la executare, la data de 19.09.2017.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii privind prescripţia extinctivă, contestatoarea a afirmat că intimata este în eroare deoarece contestaţia la executare este o acţiune în realizarea dreptului şi, astfel, o eventuală acţiune în constatare ar fi de plano inadmisibilă. Chiar practica Judecătoriei Piatra-Neamț este unanimă în sensul de a constata prescripţia dreptului de a cere executarea silită în cadrul procesual al contestaţiei la executare.

A reiterat că, la data de 22.11.2010, creditorul Piraeus Bank S.A. a confirmat că a primit plata de la asigurător şi că a intervenit subrogaţia legală a asigurătorului în drepturile băncii, noul creditor fiind Garanta Asigurări S.A. A considerat că aceste este momentul de la care noul creditor Garanta Asigurări S.A. putea să acţioneze împotriva sa pentru plata sumei de 10.920,97 lei, achitată conform contractului de asigurare. A precizat că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, raportat la data introducerii de către creditor a cererii de executare silită, respectiv 27.07.2017, iar creditorul cesionar BB a preluat o creanţă prescrisă.

În cauză, sunt incidente art. 706 – art. 711 din Codul de procedură civilă care reglementează instituţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate.

Referitor la aşa-zisele cauze de întrerupere a prescripţiei, invocate de intimată prin întâmpinare, a precizat că dispoziţiile Noului Cod civil nu sunt aplicabile în prezenta cauză, iar contactarea telefonică nu este prevăzută în niciun act normativ ca fiind o cauză de întrerupere a prescripţiei. Prin urmare, observând că dreptul de a cere executarea silită s-a născut la data de 22.11.2010 şi s-a împlinit la data de 22.11.2013 (nefiind cauze de întrerupere sau de suspendare), contestatoarea a solicitat anularea executării silite.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 ianuarie 2018, instanţa a respins ca nefondată excepţia netimbrării contestaţiei la executare, fiind depusă chitanţa la fila 98 din dosar, şi a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privitor la prescripţia extinctivă, invocată de intimată, prin întâmpinare, motivat de faptul că din prevederile art. 706 – art. 711 din Codul de procedură civilă rezultă că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită poate fi invocată de către debitor pe calea contestaţiei la executare, reprezentând un impediment legal la executarea silită.

Cu privire la excepţia tardivităţii contestaţiei la executare, instanţa o apreciază ca nefondată, având în vedere că, potrivit actelor comunicate de executorul judecătoresc Moraru Sebatian, la filele 13-143, prima comunicare a actelor de executare s-a realizat la adresa de pe Bulevardul Decebal, la data de 05.09.2017, pe procesul-verbal de înmânare fiind făcută menţiunea „destinatarul nu mai locuieşte la acea adresă”, motiv pentru care executorul judecătoresc a solicitat relaţii de la Direcţia Locală de Evidenţă a Persoanelor. Ulterior, comunicarea primelor acte de executare la adresa de domiciliu actuală a contestatoarei, din str. Aleea Paltinilor, s-a realizat la data de 25.09.2017. Contestaţia la executare a fost depusă la poştă la data de 18.09.2017, astfel încât termenul legal de 15 zile de la comunicarea primelor acte de executare este, în mod evident, respectat în speţa de faţă.

În consecinţă, instanţa va respinge ca nefondată excepția tardivității contestației la executare.

De asemenea, având în vedere precizarea contestatoarei depusă la data de 01.02.2018, la fila 132 din doar, în sensul că suma solicitat prin cererea de întoarcere a executării silite este de 299 lei, instanța constată că este legal timbrat și acest capăt de cerere.

Pe fondul cauzei, instanţa a administrat, la solicitarea părţilor, proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a respins ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba cu expertiza contabilă, solicitată de către contestatoare.

Examinând probele administrate în cauză şi apreciindu-le în mod liber, potrivit convingerii sale, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 07.07.2017, creditoarea BB s-a adresat executorului judecătoresc DD cu o cerere de executare silită împotriva debitoarei AA în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr., emis de Piraeus Bank S.A. şi asigurat de Garanta Asigurări S.A., în vederea recuperării debitului în cuantum de 11.490,43 RON.

Au fost anexate cererii de executare silită: contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr., încheiat de Piraeus Bank România S.A., în calitate de creditor, cu debitoarea AA, în calitate de împrumutat; Notificarea nr. 63569 din 22.11.2010, comunicată debitoarei, prin care banca Piraeus Bank România S.A. a confirmat că a intervenit subrogația legală a S.C. Garanta Asigurări S.A. în toate drepturile deținute de Piraeus Bank aferente contractului de credit menționat; contractul de vânzare-cumpărare de creanţe nr. 7653 din 04.11.2015 încheiat de Garanta Asigurări S.A., în calitate de vânzător, şi BB, în calitate de cumpărător, contract notificat debitoarei la adresa din Bulevardul Decebal.

Executorul judecătoresc DD a deschis dosarul de executare nr. 844/2017, iar prin încheierea de executare silită nr. 3418/19.07.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, în dosarul nr. 7416/279/2017, instanţa a încuviinţat executarea silită.

Actele de executare silită emise de executorul judecătoresc DD în dosarul de executare nr. 844/2017, au fost comunicate debitoarei, așa cum s-a arătat anterior.

În drept, instanța reține că, potrivit art. 712 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.”, iar potrivit art. 720 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.”

Aşadar, contestaţia la executare se prezintă ca o cale de atac specifică fazei executării silite, întrucât prin intermediul ei se tinde la desfiinţarea unor acte execuţionale, efectele sale fiind similare cu cele ale desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti sau a altui act jurisdicţional.

Instanţa apreciază că motivele contestaţiei referitoare la lipsa calităţii de creditor a BB şi absenţa titlului executoriu în favoarea acestei societăţi sunt nefondate. Aceste aspecte au fost, definitiv şi cu caracter obligatoriu, tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în privinţa caracterului de titlu executoriu al contractului de credit inclusiv pentru creditorul cesionar, în considerentele Deciziei nr. 3/2014, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Instanţa Supremă a arătat următoarele: „Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin cesiune. Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții. Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, poziția cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanța.”

De asemenea, în ceea ce priveşte subrogaţia legală a asigurătorului, în considerentele Deciziei nr. 3/2014, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Instanţa Supremă a arătat următoarele: „Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin subrogație. Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții. Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, întrucât asigurătorul plătitor subrogat în drepturile creditorului din contractul de credit beneficiază de executabilitatea contractului de credit astfel preluat, având în vedere însăși natura juridică a subrogației, respectiv aceea de mod de transmitere a obligațiilor, astfel încât creditorul subrogat dobândește toate drepturile creditorului plătit în legătură cu creanța.”

Instanţa apreciază, însă, că este fondată apărarea debitoarei contestatoare AA privind prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a contractului de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr., încheiat cu Piraeus Bank România S.A.

Pentru început, trebuie arătat că, în cauză, regimul juridic al prescripţiei extinctive a dreptului de a obţine executarea silită este reglementat de Codul de procedură civilă în vigoare la data formulării cererii de executare silită. Nu este deci aplicabil Decretul nr. 167/1958.

Astfel, potrivit art. 706 din Codul de procedură civilă, „Termenul de prescripţie - (1) Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. ... (2) Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită...”

Pentru calculul termenului legal de prescripţie de 3 ani, instanţa reţine că intimata creditoarea Secapital S.a.R.L. a cumpărat creanţa deţinută de bancă împotriva debitoarei contestatoare la data de 04.11.2015, însă subrogaţia legală în drepturile băncii a asigurătorului Garanta Asigurări S.A., de la care BB a cumpărat creanţa, a avut loc anterior datei de 22.11.2010, când banca a notificat debitoarea în legătură cu această subrogaţie (fila 28).

Într-adevăr, aşa cum a susţinut şi contestatoarea, termenul de prescripţie în care se putea obţine executarea silită a contractului de împrumut se calculează de la data când a avut loc subrogaţia legală a asigurătorului în drepturile băncii, fiind fără relevanţă momentul cesiunii de creanţă.

Instanţa subliniază că cesiunea de creanţă nu este prevăzută de lege ca o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, astfel că cesionarul nu poate avea o creanţă nouă, din această perspectivă, ci este ţinut de termenul de prescripţie care curge în raport de scadenţa creanţei, iar nu în raport de persoana creditorului.

Este şi firească această soluţie deoarece în caz contrar s-ar ajunge ca, prin simpla voinţă unilaterală a creditorului direct interesat, creanţa să devină în fapt imprescriptibilă, procedându-se periodic la cesionarea creanţei. Or, regimul legal al prescripţiei extinctive interzice o asemenea abordare.

Aşadar, termenul de prescripție a dreptului de a obţine executarea silită a contractului de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. se socotește de la data de 22.11.2010, fiind epuizat la data de 22.11.2013.

Prioritar analizării pe fond a cazurilor de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei antamate de intimată în cuprinsul întâmpinării, instanţa precizează că aceste cazuri invocate de intimata BB vizează perioada de timp de după cesiunea creanţei la data de 04.11.2015, fiind deci ulterioare împlinirii termenului de prescripţie. Or, subliniază instanţa, în mod logic, nu poate fi întrerupt sau suspendat cursul prescripţiei extinctive ulterior împlinirii termenului de prescripţie, deoarece după epuizarea acestui termen nu mai există un curs al prescripţiei care să poată fi întrerupt ori suspendat.

Cum în perioada 22.11.2010-22.11.2013 creditoarea prin subrogație Garanta Asigurări S.A., cedenta în cauză, a rămas în pasivitate, iar cursul prescripţiei nu a fost nici întrerupt, nici suspendat, potrivit probelor administrate în cauză, instanţa apreciază că intimata creditoare cesionară nu mai poate obţine executarea silită a contractului de împrumut amintit, acesta pierzându-şi puterea executorie, potrivit art.707 din Codul de procedură civilă: „Efectele împlinirii termenului de prescripţie - (1) Prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. (2) Prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie…”

Este adevărat că debitoarei contestatoare îi revenea sarcina probei împlinirii termenului de prescripţie, însă acest aspect rezultă din actele dosarului, după cum a arătat instanţa anterior, eventuala intervenţie a unui caz de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive în perioada 22.11.2010-22.11.2013 trebuia dovedită de intimata creditoare. Or, o asemenea dovadă nu a fost făcută în cauză.

Dată fiind soluţia cu privire la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, celelalte motive de contestaţie referitoare la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de executare, respectiv a onorariului executorului judecătoresc, nu se mai impun a fi analizate.

În consecinţă, instanţa va admite contestaţia la executare formulată de contestatoarea AA în contradictoriu cu intimata Secapital S.a.R.L. şi va anula executarea silită pornită în dosarul de executare nr. 844/2017 aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc DD privind pe creditoarea Secapital S.a.R.L. şi pe debitoarea AA, ca fiind prescris dreptul de a obţine executarea silită.

Cu privire la cererea de întoarcere a executării silite, instanţa reţine că, potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă, „Dreptul la întoarcerea executării - (1) În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.” Potrivit art. 724, „Modalitatea de restabilire (1) În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării. …”

Aşadar, instanţa reţine că, pentru a se naşte raportul juridic de drept material care să permită solicitarea de întoarcere a executării silite este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să se fi procedat la executarea integrală sau numai în parte a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, iar executarea să fie desfiinţată fie ca efect al desfiinţării titlului executoriu, fie ca efect al admiterii contestaţiei la executare.

În cauza de faţă, obligaţia de plată a debitului rezultat din contractul de împrumut a fost executată silit prin poprire, în limita sumei de 216 lei, din actele depuse de contestatoare la filele 135-136 rezultând că în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2017 s-a reţinut din contul bancar al debitoarei în total această sumă de 216 lei.

Instanţa anulând executarea silită însăşi a lipsit de fundament juridic poprirea sumelor aparţinând contestatoarei.

În consecinţă, instanţa va dispune întoarcerea executării silite efectuate în dosarul nr. 844/2017 de executorul judecătoresc DD şi, în consecinţă, va obliga intimata. la restituirea către contestatoarea AA a sumei de 216 lei, reţinute prin poprire din contul bancar al contestatoarei în octombrie, noiembrie şi decembrie 2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

 Respinge ca nefondată excepţia tardivităţii, invocată de intimată prin întâmpinare.

Admite contestaţia la executare formulată de contestatoarea AA în contradictoriu cu intimata, prin reprezentant convenţional

Anulează executarea silită pornită în dosarul de executare nr. aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc DD privind pe creditoarea. şi pe debitoarea AA, ca fiind prescris dreptul de a obţine executarea silită.

Dispune întoarcerea executării silite efectuate în dosarul nr. de executorul judecătoresc DD şi în consecinţă:

Obligă intimata la restituirea către contestatoarea AA a sumei de 216 lei, reţinute prin poprire din contul bancar al contestatoarei în octombrie, noiembrie şi decembrie 2017.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Piatra-Neamţ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 februarie 2018.

Domenii speta

Spete similare