Certificat de atestare fiscală pentru impozit pe clădiri.

Certificat de atestare fiscală pentru impozit pe clădiri. Necesitatea calculării impozitului în raport de  Hotărârea de Consiliu Local de zonare  aplicabilă pentru fiecare dintre anii 2012-2015 şi ajustării acestuia conform  dispoziţiilor din Codul fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 2150/20.12.2018, Curtea de apel Galați Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarate împotriva sentinței civile nr. 468/11.04.2018 pronunțată de Tribunalul Galați.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul C.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMUNA B., anularea certificatului de atestare fiscală cu suma de 381.507 lei.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că i-a fost precizat că datorează suma totală de 381507 lei ca reprezentând debit impozit clădire, impozit teren curţi construcţii situate în zona A, 1000 m.p. din care s.c. 476 mp şi suprafaţă curte 524 mp şi 53553,79 mp din care 18669,33 mp s.c. Perioada impunerii este 01.01.2011-01.01.2016, însă debitul specificat nu reflectă realitatea.

În plângerea administrativă  a arătat că, în data de 07.09.2009, a achiziţionat imobilul, imobilele au fost construite în anul 1978 şi astăzi se află în stare avansată de degradare. În declaraţia de impunere a specificat că bunurile sunt imobile şi reprezintă anexe, în urma desfiinţării societăţii ce funcţiona înainte de 1989.

Chiar dacă imobilele sunt situate în intravilanul comunei ele nu pot fi situate în zona de impozitare A. Fiind la periferie, bunurile sunt situate în zona de impozitare D. Conform legislaţiei în materie, la stabilirea impozitului se ţine seama şi de nivelul de racordare la utilităţi. În speţă, însă, lipsesc toate utilităţile.

Nu a fost efectuată nicio inspecţie fiscală, nu a fost comunicat niciun raport ori vreo  decizie de impunere conform modelului  I.T.L. 017 din  Legea  nr.571/2003.

Reclamantul a argumentat că, potrivit contractului, regimul fiscal este cel pentru persoane fizice, zona de impozitare este D cu aplicarea art.251 alin.(5) şi (7) din Legea nr.571/2003. Conform art.253 Legea nr.571/2003 doar persoanele juridice au obligaţia de a înregistra la organul fiscal raportul de reevaluare din 3 în 3 ani.

Reclamantul a învederat că la plângerea transmisă a primit răspunsul nr.11838 din 19.12.20161, în care nu se menţionează dacă se admite ori se respinge plângerea. Pârâţii recunosc că imobilul are regim persoane fizice, menţin zona de impozitare care s-a realizat în baza unui HCL, menţionează că nu a fost redusă valoarea de impozitare cu 20%, motivând că nu este trecută data realizării construcţiei, dar nu s-a răspuns la toate solicitările.

A mai susţinut că o parte din debite sunt prescrise deoarece a trecut perioada de 5 ani de la data stabilirii lor.

În drept, au fost invocate: Legea nr.215/2001, Legea nr.207/2015, Legea nr.227/2015, Legea nr.571/2003, OG nr.92/2003 şi Legea nr.554/2004.

În dovedirea cererii a solicitat proba cu înscrisuri şi expertiză.

Prin Întâmpinare, s-a solicitat respingerea plângerii ca inadmisibilă întrucât nu a avut loc procedura prealabilă.

Cu privire la fond, s-au formulat, în esenţă, următoarele apărări:

Reclamantul a achiziţionat terenurile şi clădirile în anul 2009 contra sumei de 80000 euro, echivalent al sumei de 339488 lei. La data de 07.10.2016 reclamantul a completat declaraţiile fiscale. În mod temeinic şi legal, conform programelor informatice în concordanţă cu prevederile Legii nr.571/2003 sunt înregistrate şi majorări de întârziere. Declaraţia de impunere nu există, motiv pentru care s-au calculat penalităţile. Prin HCL nr.40/24.11.2008 privind stabilirea impozitelor şi taxelor locale s-au stabilit zonele de impozitare. Reclamantul nu poate proba că a depus declaraţia în anul 2009, acesta a depus-o mai târziu.

Pe pagina 3 a cererii introductive, reclamantul a afirmat, fără temei juridic, că nu au fost efectuate reevaluări ori inspecţii fiscale deşi în răspunsul la contestaţie petentului i-a fost clarificat acest aspect.

În drept, au fost invocate art.205 Cod de procedură civilă.

În dovedirea apărărilor s-a solicitat proba cu înscrisuri.

La data de 15.09.2017 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a primarului comunei B.

Prin Sentinţa civilă nr. 468/2018 din data de 11.04.2018 pronunţată în cauză, Tribunalul Galaţi a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. A admis acţiunea. A constat prescris debitul de 8.835 lei, aferent anului 2010, şi debitul de 8.835 lei, aferent anului 2011 şi  a exonerat  petentul de la plata acestuia.

A fost anulată dispoziţia de stabilire a impozitului pe terenuri şi clădiri (certificatul de atestare fiscală nr.241 din 23.11.2016).

A fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de stabilire a impozitului cu privire la terenul şi construcţiile reclamantului prin raportare la rangul IV, zona D (coeficient de 0,95%) şi cu încadrarea clădirilor ca fiind anexe potrivit lit. C) art. 251 Vechi Cod Fiscal (şi corespondent în Noul Cod Fiscal la anexe cu cadru din beton armat sau similar).

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt şi în drept, următoarele:

În fapt, reclamantul este proprietarul terenului şi clădirilor descrise în certificatul de moştenitor nr.241/23.11.2016, în urma achiziţionării în anul 2008.

Contrar celor alegate de pârâtă, nu poate fi reţinut că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă întrucât reclamantul a primit certificatul de atestare fiscală, act administrativ prin care s-au stabilit şi impozitele pe care acesta le-a atacat.

 Prin cererea din 05.12.2016 reclamantul a solicitat anularea impozitelor stabilite, iar actul prin s-a soluţionat cererea acestuia a fost Răspunsul nr.11838/19.12.2016.

În ce priveşte prescripţia dreptului de a stabili impozitele, instanţa de fond a reţinut că aceasta este întemeiată pentru anii 2010-2011. Pentru debitele fiscale, prescripţia este de 5 ani şi începe din anul următor stabilirii impozitului. Pentru debitul din anul 2011 prescripţia a început să curgă în ianuarie 2012 şi s-a împlinit în ianuarie 2018. Aşa fiind,  pentru anii relevaţi s-a apreciat că se impune a fi admisă prescripţia şi a exonera petentul de la plată.

 Asupra fondului, tribunalul a reţinut că, contrar afirmaţiilor pârâtei, clădirile nu sunt decât anexe necesare zootehniei. Nu se poate susţine că este obligatoriu ca una dintre clădiri să fie centrală ori utilizată ca principal.

În cauză, după cum rezultă din toate actele depuse la dosar, clădirile sunt doar anexe utilizate în zootehnie care nu necesită şi, în mod direct, o clădire centrală, aceasta putând fii situată în altă parte, ori, cum este cazul în speţă, neexistând activitate de producţie poate lipsi clădirea la care sunt anexele.

În orice caz, la momentul vinderii petentul a cumpărat numai anexele, fiind dezlipită clădire de birouri de restul clădirilor anexe.

Contrar afirmaţiilor reclamantului nu a putut fi reţinută expertiza evaluatorie, întrucât aceasta stabileşte valoare de piaţă.

În cauză sunt aplicabile, pentru perioada 2010-2015, dispoziţiile art.251 din Legea nr.571/2003 „valoare impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a acesteia, exprimate în metrii pătraţi, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/mp, din tabel”.

Potrivit art. 251 alin.(5) Legea nr.571/2003 valoarea impozabilă se ajustează în funcţie de rangul localităţii şi zona în care este amplasată clădirea, prin înmulţirea valorii determinate conform alin.(3) cu coeficientul de corecţie corespunzător, prevăzut în tabel.

S-a mai apreciat că nu poate fi aplicată Hotărârea de Consiliu Local nr.40/2008 deoarece aceasta priveşte stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul 2009 (fila 59), deci ea nu poate fi aplicată pentru alţi ani, pe de o parte, şi nici nu efectuează zonare, pe de altă parte. În materie de zonare era necesară emiterea unei hotărâri de consiliu local separate prin care să se stabilească în mod exact zonele de impozitare.

Aşadar HCL nr.40/2008 este neaplicabilă din cele două motive expuse, şi, oricum, nu se putea stabili zonarea cu înlăturarea prevederilor legale care stabilească zonele şi rangurile localităţilor respectiv zona A spre zona D, unde, potrivit dispoziţiilor legale, zona D este zona periferiei localităţii.

Astfel cum s-a reţinut şi în expertiză, toate clădirile reclamantului se încadrează în Tipul  de Cădire C), respectiv clădire – anexă cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic şi fără instalaţii.

Rangul comunei este IV comuna fiind reşedinţă.

Având în vedere că nu este aplicabilă HCL din motivele arătate, şi contrar expertizei fiscale care nu a stabilit şi zonarea, zona în cadrul localităţii nu poate fi decât zona D, deoarece terenul şi clădirile de pe acesta se află în zona de periferie.

Certificatul de atestare fiscală nu a ţinut cont de reperele anterior menţionate, pe care inclusiv expertul contabil le-a reţinut, cu excepţia încadrării în zona D, fiind indus în eroare de HCL aplicabil doar în anul 2009 şi care nu este de zonare.

Prin urmare, certificatul de atestare fiscală este lovit de nulitate , impozitul urmând a fi calculat  în raport de criteriile din hotărârea aplicabilă . Spre exemplu pentru anul 2012-  102 lei (valoarea din forma legii din 2012) X 18.669,33 mp = 1904271,66 lei.

Valoare impozabilă urmează a fi ajustată în funcţie de zonarea D: 1904271,66 lei X 0,95 = 1809058,07 lei.

Această valoare impozabilă urmează a fi ajustată din nou conform, art.251 alin.(7) cu 20% dacă clădirile sunt mai vechi de 50 de ani sau cu 10% dacă sunt mai vechi de 30 de ani, astfel cum reiese din contractul depus de către reclamant sau de toate datele realităţii.

Valoare impozabilă ajustată şi redusă cu cel puţin 10%:

1809058,07 lei – (10/100X1809058,07) = 1.628.152,26 lei, ca valoare ajustată şi redusă finală.

Pentru anul 2012, potrivit art.251 alin.(1) „În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 0,1% la valoarea impozabilă a clădirii” se va calcula impozitul 1.628.152,26 lei X 0,1% rezultă un impozit de 1628,15 lei.

Pentru anii 2012 – 2015 se va calcula valoarea impozabilă cu aplicarea procentului de 0,1%.

 Contrar afirmaţiilor pârâtei şi expertului, reclamantul nu a fost informat cu privire la obligativitatea depunerii unui raport de evaluarea a terenurilor, astfel că nu se poate aplica şi sancţiunea, respectiv calcularea impozitului din anul 2016 la procentul de 2%.

Aceasta deoarece potrivit art.458 Cod Fiscal „Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 – 1,3 % asupra valorii care poate fi: a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referinţă, b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă; c) valoarea clădirilor care rezult din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă” alin.(2) „Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului local”, alin.(4) „În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin.(1), impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art.457”.

Potrivit art.461 Cod Fiscal „În cazul dobândirii ... unei clădiri în cursul anului, proprietarul acesteia are obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii şi datorează impozit pe clădiri începând cu data de 1 ianuarie a anului următor” alin.(4) „Declararea clădirilor în vederea impunerii şi înscrierea acestora în evidenţele autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă o obligaţie legală a contribuabililor care deţin în proprietate aceste imobile, chiar dacă ele au fost executate fără autorizaţie de construire”

Art.495 Cod Fiscal „În vederea stabilirii impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2016, se stabilesc următoarele reguli: a) persoanele fizice care la data de 31 decembrie 2015 au în proprietate clădiri nerezidenţiale sau clădiri cu destinaţie mixtă au obligaţia să depună declaraţii până la data de 31 martie 2016 inclusiv, conform modelului aprobat prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României Partea I, a prezentului cod”.

Punctul 38 alin.(1) din H.G. nr.1/2016 prevede că „Pentru stabilirea impozitului pe clădiri conform art.458 şi art.460 alin.(2) şi (3) din Codul fiscal, în cazul în care contribuabilul depune al organul fiscal local o declaraţie la care anexează un raport de evaluare, valoarea impozabilă a clădirii este considerată a fi cea care rezultă din raportul de evaluare, chiar şi în cazul în care clădirea a fost finalizată sau dobândită în anul anterior anului de referinţă”, coroborat de pct.-ul 48 lit. d) din HG care priveşte clădirile mixte „dacă valoarea suprafeţei folosite în scop nerezidenţial nu reiese dintr-un raport de evaluare sau dintr-un act doveditor al transferului de proprietate încheiat în ultimii 5 ani anteriori anului 2016, respectiv 2011-2015, impozitul aferent se calculează conform art.458 alin.(4), astfel:”.

Secţiunea a 6-a din HG nr.1/2016 priveşte „Declararea, dobândirea, înstrăinarea şi modificarea clădirilor”, pct.-ul 53 „Pentru aplicarea art.458 alin.(1) lit. c) ... în cazul în care valoare clădirii nu se evidenţiază distinct în actele prin care se dobândeşte/înstrăinează dreptul de proprietate, impozitul pe clădiri se va stabili la valoarea totală din actul respectiv. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare a unei clădiri şi a unui teren, în sumă totală de 300.000 lei, în care nu este identificată distinct valoarea clădirii, impozitul pe clădiri se va calcula asupra valorii de 300.000 lei”, pct.-ul 57 „În vederea stabilirii impozitului pe clădiri, contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie la organul fiscal local în a cărui rază teritorială se află clădirea, în termen de 30 de zile după cum urmează: a) pentru o clădire dobândită prin acte translative ale dreptului de proprietate, de la data menţionată în act”, pct.-ul 58 „Impozitul pe clădiri se stabileşte pe baza declaraţiilor prevăzute la pct.57, începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor”.

Pct.-ul 171 din HG nr.1/2016 „În aplicarea art.495 din Codul fiscal, pentru stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2016 se stabilesc următoarele: a) persoanele fizice care au în proprietate clădiri nerezidenţiale sau clădiri cu destinaţie mixtă au obligaţia să depună declaraţii până la 31 martie... b) declaraţiile vor fi însoţite, după caz, de: (i) raportul de evaluare... (ii) procesul-verbal de recepţie ... (iii) actul de dobândire a dreptului de proprietate asupra clădirii, în ultimii 5 ani, din care reiese valoarea clădirii..., lit. d) persoanele fizice care deţin în proprietate clădiri cu destinaţie nerezidenţială şi care nu depune niciunul dintre documentele menţionate la lit. a), cota care se aplică impozitului pe clădiri este cea prevăzută la art.458 alin.(4) din Codul Fiscal”, alin.(2) „Formularele tipizate pentru activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor locale, aflate în stocul autorităţilor administraţiei publice locale până la data de 31 decembrie 2015, se vor utiliza până la epuizarea acestora”

Din dispoziţiile redate rezultă că art.495 Cod fiscal se aplică numai în cazurile în care persoanele, care deţineau la data de 31 decembrie 2015 un imobil, nu le-au declarat pentru a fi înregistrate ca noi proprietari. Această dispoziţie se aplică persoanelor care anterior 31 decembrie 2015 au declarat că au dobândit un imobil nerezidenţial, însă valoarea acestuia nu a fost stabilită conform art.458. Adică, fie actul dobândirii în intervalul ultimilor cinci ani fie raport de evaluare.

Art.495 Cod fiscal se aplică când proprietarul rămâne neschimbat la data de 31.12.2015 chiar dacă acesta şi-a îndeplinit obligaţia de a declara proprietatea, însă actul de dobândire a fost încheiat anterior perioadei 2011-2015.

În cauză Contractul din 2009 atestă dobândirea în acel an.

Pe cale de consecinţă, reclamantul avea obligaţia întocmirii unui raport de evaluare a imobilului şi depunerea acestuia.

Cu toate acestea, reclamantul a susţinut că dacă ar fi fost înştiinţat ar fi procedat la întocmirea unui raport de evaluare.

Acesta a făcut şi a şi depus un raport de evaluare atunci când a fost înştiinţat de către Comuna Brăhăşeşti cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii la data de (filele 128-159), prin depunerea şi la instanţă a unui exemplar al raportului de evaluare pentru impozitare.

Raportul a fost întocmit la 31.12.2017, de către expert POSNID CONSULTING (file 128-159), conform noii situaţii impozabile din anul 2017.

Potrivit art.7 alin.(1) Legea nr.207/2015 (Cod proc. fisc.) „În desfăşurarea unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale, organul fiscal înştiinţează contribuabilul/plătitorul asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în desfăşurarea procedurii”, alin.(2) „Organul fiscal are obligaţia ..., precum şi să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea legislaţiei fiscale, în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitării contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa organului fiscal, după caz”, art.9 „Înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei” alin.(2) prevede excepţiile de la regula reţinută, iar lit. b) prevede că nu trebuie ascultat contribuabilul dacă cuantumul creanţelor fiscale urmează să se modifice cu mai puţin de 10% din valoarea creanţei fiscale stabilită anterior.  Nu mai trebuie înştiinţat nici contribuabilul care a primit la domiciliul o notificare dar care refuză sau omite să se prezinte, în condiţiile art.9 alin.(3) din Codul de procedură fiscală.

S-a apreciat că se acceptă că primul impozit trebuie să respecte procedura prealabilă de înştiinţare, iar dacă diferenţele anuale la acelaşi impozit nu sunt mari, atunci impozitul nu mai este precedat de o înştiinţare a contribuabilului.

Reclamantul nu a fost înştiinţat despre obligaţiile sale nici prin certificatul de atestare fiscală, deoarece nu s-au precizat obligaţiile pe care le avea şi nici nu s-a precizat modul detaliat al calculului impozitului pentru a putea depista, în mod indirect, regulile care se aplică.

În cazul în care, impozitul ce urmează a fi stabilit pentru un an urmează să depăşească impozitul ce s-a calculat în anii anteriori, cu mai mult de 10%, atunci este necesar să fie respectat dreptul la informare, chiar cu prezentarea către contribuabil a posibilităţilor sale de declarare. Respectiv, era necesară o înştiinţare din care rezultă termenul până la care poate depune o declaraţie de valoare şi actele necesare pentru cota de 0,3% sau pentru altă cotă.

Reclamantul nu fost înştiinţat niciodată cu privire la faptul că dacă nu depune raportul de evaluare până la data de 31.05.2016 urmează să se calculeze impozitul prin utilizarea cotei de 2%. Rezultă că pentru acesta, termenul de la art.495 nu poate fi luat în considerare, nefiind respectată obligaţia de informare, într-un termen rezonabil, pentru ca acesta să poată efectua raportul de evaluare şi să îl depună, astfel cum prevede art.7 Cod proc. fisc.

În acest sens, cu privire la această problematică este constantă jurisprudenţa Tribunalului şi a Curţii de apel în dosarele nr.1389/233/2017, nr.635/121/2017 nr.4489/121/2016 şi nr. 4536/121/2016.

Pentru nerespectarea acestui drept, instanţa de fond a constatat că certificatul de atestare fiscală este nul în ce priveşte calcularea impozitului pe clădire, şi a dispus anularea împreună cu dispoziţia de soluţionare a contestaţiei.

Pârâta a fost obligată să calculeze impozitul pe anul 2016 prin raportare la raportul de evaluare şi cota stabilită de art.458 Cod Fiscal Nou.

Împotriva susmenţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta, criticând-o pe motive de nelegalitate, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Greşit instanţa a calificat certificatul de atestare fiscală ca fiind un act administrativ fiscal, câtă vreme acest act nu stabileşte, nu modifică şi nu stinge drepturi sau obligaţii fiscale, neintrând sub incidenţa art. 93 din Legea nr. 207/2015.

Nefiind emisă o decizie de impunere, instanţa nu avea competenţa să stabilească criteriile şi coeficientul de impunere, acest atribut aparţinând autorităţii administrative locale, conform art. 93 din Lega nr. 207/2015.

Greşit a apreciat instanţa că ar fi intervenit prescripţia pentru debitul în cuantum de 8835 lei aferent perioadei 2010-2011, cu atât mai mult cu cât intimatul nu a invocat prescripţia.

Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a depus declaraţie de impunere, deşi nu există dovezi în acest sens.

Calificarea dată de instanţă construcţiilor în litigiu este eronată, câtă vreme halele proprietatea reclamantului sunt destinate creşterii animalelor  neavând deci caracter auxiliar.

De altfel, în cartea funciară a fost înscris imobilul aşa cum este descris în contractul de vânzare.

Din aceste considerente, instanţa nu avea dreptul să clasifice şi să schimbe destinaţia construcţiilor.

Pentru motivele expuse succint mai sus, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi reformarea hotărârii în sensul respingerii  acţiunii ca nefondată.

Intimatul-reclamant, deşi legal citat, nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, însă a fost prezent la termenul dezbaterilor când, prin reprezentant convenţional, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Curtea de Apel reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Întrucât prin certificatul de atestare fiscală contestat au fost cuantificate obligaţii fiscale considerabile şi s-a procedat la o încadrare greşita a clădirilor în litigiu,  cu neluarea în seamă a conţinutului declaraţiei de impunere înaintate de reclamant şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză,  Curtea apreciază nefondate susţinerile recurentei referitoare la lipsa de relevanţă juridică a acestuia.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menţionat în  cursul anului 2008, astfel că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, în vederea stabilirii impozitului pe această clădire, reclamantul avea obligaţia întocmirii unui raport de evaluare a clădirii şi depunerii acestuia la pârâtă împreună cu declaraţia prevăzută de art. 495 din Codul fiscal.

Dat fiind faptul că în anul 2016 s-au aplicat pentru prima dată reglementările privind impozitarea diferită a clădirilor cu destinaţie nerezidenţială sau mixtă, legiuitorul a prevăzut aceste norme speciale aplicabile în anul 2016, din care rezultă că în anul fiscal 2016 impozitul pe clădiri se stabileşte în funcţie de destinaţia finală a clădirii, care poate fi rezidenţială, nerezidenţială sau mixtă, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a contribuabilului.

În contextul modificărilor legislative aplicabile începând cu anul 2016 cu privire la impozitarea clădirilor nerezidenţiale, Curtea constată că mod corect a reţinut prima instanţă incidenţa în cauză a reglementărilor cuprinse în art. 7 alin. 1 şi 2 şi art. 9 alin. 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a reţinut ca fiind întemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamant în raport de faptul că organul fiscal nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a contribuabilului cu privire la consecinţele nedepunerii declaraţiei şi raportului de evaluare prevăzut de lege.

Astfel  cum a reţinut şi judecătorul fondului, reclamantul  a  depus un raport de evaluare atunci când a fost înştiinţat de către Comuna Brăhăşeşti cu privire la îndeplinirea acestei obligaţii la data de (filele 128-159 dosar fond),  aşa încât valoarea cuprinsă în acest raport urmează a fi luată în considerare de către intimată  pentru stabilirea obligaţiilor fiscale.

Cât priveşte perioada anterioară, în ceea ce priveşte prescriptibilitatea parţială a debitului contestat (anii 2010-2011), Curtea conchide, de asemenea, în sensul legalităţii concluziilor instanţei, neconfirmându-se criticile recurentei,  sub acest aspect câtă vreme reclamantul  este cel care a invocat în cauză prescripţia.

Pe fond, Curtea opinează  în sensul legalităţii statuărilor instanţei de fond.

Contrar afirmaţiilor pârâtei, clădirile în discuţie nu sunt decât anexe necesare zootehniei.

Astfel cum s-a reţinut şi în expertiză, toate clădirile reclamantului  sunt  anexe cu cadre din beton armat sau cu pereţi exteriori din cărămidă arsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic şi fără instalaţii, fiind deci încadrabile în zona de impozitare D, având în vedere şi poziţia lor periferică.

Rangul comunei este IV comuna fiind reşedinţă.

Din această perspectivă, sunt legale concluziile primei instanţe în sensul necesitării calculării impozitului în raport de  HCL (de zonare)  aplicabilă pentru fiecare dintre anii 2012-2015 şi ajustării acestuia, conform  dispoziţiilor din Codul fiscal.

Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Municipiul Galaţi.

Domenii speta

Spete similare