Drepturi salariale

Determinarea competenţei teritoriale a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în cazul acţiunii în contencios administrativ, având ca obiect plata drepturilor salariale, introduse de către sindicatul reclamant în numele membrilor săi, cu domicilii diferite de cel al sindicatului reclamant. Completarea Legii nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici cu prevederile legislaţiei muncii. Calitatea de reclamant al sindicatului şi aplicabilitatea Deciziei nr.1/21.01.2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în dosar nr.19/2012 şi a prevederilor art.28 alin.3 din Legea nr.62/2011, privind dialogul social.

Litigiul, care priveşte un raport de muncă al funcţionarului public nu poate fi disociat de legislaţia muncii, motiv pentru care îi sunt aplicabile şi prevederile din legislaţia muncii, cu care se completează prevederile Legii Statutului funcţionarilor publici, după cum rezultă din dispoziţiile art.117 din Legea nr.188/1999, republicată privind Statutul funcţionarilor publici.

În materia legislaţiei muncii, s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia în interesul legii nr.1/21.01.2013, în dosar nr.19/2012, potrivit căreia, referitor la acţiunile reglementate expres de lege, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant.

Prin urmare, nu se poate susţine, că sindicatul are doar un drept de reprezentare, acţionând în numele membrilor săi, întrucât s-a statuat că acesta are legitimare procesuală activă şi că nu este doar un simplu mandatar, iar în condiţiile în care chiar şi în legea nouă, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art.28 alin.3 din Legea nr.62/2011, privind dialogul social, se dispune expressis verbis faptul că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă”, rezultă că sindicatul are calitate procesuală activă de a acţiona în numele membrilor săi în calitate de reclamant, iar, potrivit Deciziei nr.1/21.01.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în dosar nr.19/2012, „în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului – reclamant”. 

Aşadar, competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, având ca obiect plata drepturilor salariale, introduse de către sindicatul reclamant în numele membrilor săi cu domicilii diferite de cel al sindicatului reclamant, aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul sindicatul reclamant.

Reclamantul Sindicatul P. din România, în calitate de reprezentant legal al reclamantului APV în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Timiş, a solicitat, pentru membrul de sindicat indicat în tabelul anexă, obligarea pârâtului la recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului din ultimii 3 ani, prin raportare la prevederile Legii nr. 330/2009 şi la normele ulterioare, inclusiv făcând aplicarea deciziei CCR nr. 794/2016, fără a ţine seama de coeficienţii de ierarhizare ai funcţiilor de poliţie şi valoarea de referinţă de „197, 33 lei” cu sediul în anexa 1 abrogată la OG 38/2003 şi art. 11 din OG 8/2008 şi să achite totodată, reclamantului, diferenţele între drepturile salariale efectiv plătite şi drepturile salariale ce vor rezulta din recalculare, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

 Prin Sentinţa civilă nr. 35 din data de 08.01.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti a cererii disjunse privind pe reclamantul Sindicatul P. din România, în calitate de reprezentant legal al reclamantului APV şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului Arad.

În motivare, Tribunalul Bucureşti a apreciat că Tribunalul Arad este competent teritorial să soluţioneze cauza având în vedere prevederile art.10 alin.3 şi 4 din Legea nr.554/2004 actualizată a contenciosului administrativ, care reglementează o competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică, a instanţei de la domiciliul reclamantului, indiferent dacă cererea este formulată personal sau în numele său de un sindicat şi având în vedere că domiciliul reclamantului APV, membru de sindicat, este situat în judeţul Arad.

Primind cauza spre soluţionare, Tribunalul Arad, prin Sentinţa civilă nr.256/24.04.2019, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul Sindicatul P. din România, în calitate de reprezentant legal al reclamantului APV, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş, având ca obiect litigiu cu funcţionari publici, în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Arad - Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Bucureşti, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă. 

În motivarea soluţiei, Tribunalul Arad a reţinut că, prezentul litigiu are ca obiect drepturile salariale ale funcţionarilor publici, motiv pentru care, incidente în cauză sunt dispoziţiile art.109 din Legea nr.188/2009, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe”. Aceste dispoziţii legale stabilesc competenţa materială şi funcţională a instanţei de judecată, în cauzele privind raportul de serviciu al funcţionarului public, respectiv competenţa ratione materiae care aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Cu toate acestea, Tribunalul Arad a reţinut că, dispoziţiile sus citate nu stabilesc competenţa teritorială a instanţei competente să soluţioneze astfel de litigii, motiv pentru care, ele se completează cu prevederile legislaţiei muncii, după cum rezultă din dispoziţiile art.117 din Legea nr.188/1999, republicată privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora: „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”. Ca atare, tribunalul a apreciat că, prezentul litigiu nu poate fi disociat de legislaţia muncii, el privind un raport de muncă al funcţionarului public, motiv pentru care îi sunt aplicabile şi prevederile din legislaţia muncii, cu care se completează prevederile Legii Statutului funcţionarilor publici.

Or, în materia legislaţiei muncii, potrivit celor statuate de instanţa supremă în cuprinsul Deciziei nr.1/21.01.2013, pronunţată în interesul legii, în dosar nr.19/2012: „prin instituirea dreptului organizaţiilor sindicale de a formula acţiuni în justiţie în numele membrilor lor, chiar și în lipsa unui mandat expres din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de dispoziţie procesuală din partea titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizaţii, depășind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală.  Această interpretare a dispoziţiilor art. 28 a fost susţinută de o parte a jurisprudenţei, dar și de doctrina care a abordat direct situaţia calităţii procesuale a organizaţiilor sindicale din perspectiva dispoziţiilor menţionate anterior, așa cum s-a subliniat în raportul întocmit în cauză.

Referitor la categoria interesului apărat prin posibilitatea recunoscută organizaţiilor sindicale de a formula acţiune în numele membrilor lor, concluzia este în sensul că legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizaţiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

 Această concluzie se desprinde atât din formularea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, care se referă expres inclusiv la apărarea drepturilor ce decurg din contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, situaţie în care interesele sunt cu precădere individuale, cât și din dispoziţiile fostului art. 282 din Codul muncii (actual art. 267 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare), care acordă posibilitatea de a fi părţi în conflicte de muncă în mod expres sindicatelor, pe lângă salariaţi, angajatori, patronate, alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale ori al Codului de procedură civilă.

Ținând cont că în cadrul conflictelor de muncă sunt cuprinse și conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă.

 Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenţei și doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizaţiile sindicale acţionează în calitate de reclamante, a reprezentat și voinţa legiuitorului a fost confirmat de evoluţia legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, și anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii.

Atât timp cât organizaţiei sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenţei teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecţie mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizaţiei sindicale.

Această soluţie este aplicabilă și în situaţia în care organizaţia sindicală acţionează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripţiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizaţiei sindicale.

În concluzie, raportat la acţiunile reglementate expres de lege, organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului - reclamant”.

Prin urmare, Tribunalul Arad a apreciat că, nu se poate susţine, aşa cum a făcut-o Tribunalul Bucureşti, că sindicatul are doar un drept de reprezentare, acţionând în numele membrilor săi, întrucât s-a statuat că acesta are legitimare procesuală activă şi nu este doar un simplu mandatar. De altfel, s-a reţinut că, în legea nouă, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art.28 alin.3 din Legea nr.62/2011, privind dialogul social, se dispune expressis verbis faptul că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă”. Mai mult decât atât, Tribunalul Arad a reţinut că însuşi reclamantul, a indicat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, legitimarea sa procesuală activă extraordinară, conferită de Decizia nr.1/21.01.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii. Ca atare, tribunalul a reţinut că sindicatul are calitate procesuală activă de a acţiona în numele membrilor săi în calitate de reclamant, iar, potrivit Deciziei nr.1/21.01.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în dosar nr.19/2012, „în determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului – reclamant”. 

Prin urmare, în condiţiile în care, SINDICATUL P. DIN ROMÂNIA, în calitate de reclamant, îşi are sediul în Municipiul Bucureşti, a rezultat că, Tribunalul Arad nu este competent teritorial de a soluţiona prezentul litigiu, competenţa teritorială de soluţionare a acestuia, aparţinând Tribunalului Bucureşti. 

În consecinţă, Tribunalul Arad a apreciat că, în mod greşit, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa teritorială de soluţionare în favoarea Tribunalului Arad, motiv pentru care a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu.

Soluţia Tribunalului Arad a fost împărtăşită şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin regulatorul de competenţă, cu nr.3348/18.06.2019 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare