Depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii, prin pronunţarea asupra altui obiect decât cel dedus judecăţii. Motiv de apel invocat din oficiu.

Depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii, prin pronunţarea asupra altui obiect decât cel dedus judecăţii. Motiv de apel invocat din oficiu.

-Codul de procedură civilă, art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6)

-Legea nr. 165/2013, art. 35

Principiul disponibilităţii este unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, impunând instanţei să se pronunţe numai cu privire la obiectul cererii, cu luarea în considerare a apărărilor formulate în cauză. În speţă, obiectul cererii în reprezintă obligarea pârâţilor la soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin pretenţia astfel formulată se tinde la stabilirea judecătorească în sarcina pârâţilor a obligaţiei de a ieşi din pasivitate în ceea ce priveşte îndeplinirea atribuţiilor pe care legea specială le-a conferit entităţilor administrative în legătură cu soluţionarea cererilor/notificărilor. Or, prima instanţă nu s-a limitat la a verifica în ce măsură pârâţilor le revin atribuţii privind soluţionarea notificării şi dacă aceştia au rămas în pasivitate fără justificare, ci s-a substituit ea însăşi în atribuţiile entităţii notificate, soluţionând notificarea, ceea ce conduce la încălcarea principiului disponibilităţii.

(Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

decizia civilă nr. 159 A din data de 11 februarie 2019)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă sub nr.8821/3/2018, reclamanta RV a solicitat obligarea pârâţilor MB şi PMB să soluţioneze notificarea nr. 1864/20.07.2001 depusă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de şedinţă din 29.05.2018, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării acţiunii, prima instanţă reţinând în esenţă că, deşi termenul reglementat la art. 35 din Legea nr. 165/2013 s-a împlinit, exigenţele art. 6 alin. (1) din CEDO impun a se reţine că simpla expirare a termenului administrativ de soluţionare a notificării, fără ca pârâtul să fi soluţionat notificarea în respectivul termen, coroborată cu lipsa de sancţiune disuasivă statuată de Legea nr. 165/2013, este de natură să atragă netemeinicia excepţiei tardivităţii. Admiterea excepţiei ar presupune reinvestirea pârâtului cu notificarea formulată de către reclamantă, pârâtul nemaifiind legat de alt termen administrativ pentru soluţionarea acestei notificări, ceea ce ar presupune amânarea sine die a soluţionării acestei notificări, de natură să aducă o atingere inadmisibilă principiului echităţii şi dreptului de acces la instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1139/12.06.2018, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu PMB ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, a fost admisă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul MB şi a fost obligat acesta să emită în favoarea reclamantei dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, prin compensarea prin puncte, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.165/2013, pentru imobilul compus din locuinţa de la demisol, formată din 3 camere, 4 culoare, baie, bucătărie, WC, pivniţă, precum şi din terenul de 157,33 mp.

Împotriva încheierii din data de 29.05.2018 şi a sentinţei a formulat apel pârâtul, iar împotriva sentinţei a declarat apel şi reclamata.

Prin decizia civilă nr. 159A/11.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis motivul de apel invocat din oficiu privind nerespectarea limitelor învestirii primei instanţe, şi, în consecinţă, a admis apelurile formulate de apelanta-reclamantă şi de apelantul-pârât împotriva sentinţei civile nr. 1139/12.06.2018 şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să soluţioneze notificarea nr.1864/20.07.2001.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Principiul disponibilităţii este unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, el impunând instanţelor să se pronunţe numai cu privire la obiectul cererilor, şi respectiv apărărilor ce sunt formulate de părţi prin actele de procedură îndeplinite în cauzele concret deduse judecăţii. În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâţilor la soluţionarea notificării nr. 1864/20.07.2001 privind imobilul preluat abuziv. Prin pretenţia astfel formulat se tinde la stabilirea, prin hotărâre judecătorească, a unei obligaţii în sarcina pârâţilor de a ieşi din pasivitate în ce priveşte îndeplinirea atribuţiilor pe care legea specială le-a conferit entităţilor administrative în legătură cu soluţionarea cererilor/notificărilor prin care s-au solicitat măsuri reparatorii. Or, prima instanţă nu s-a limitat la a verifica în ce măsură pârâţilor le revin atribuţii privind soluţionarea notificării şi dacă au rămas în stare de pasivitate fără justificare, ci s-a substituit ea însăşi în atribuţiile entităţii notificate, soluţionând notificarea.

Reclamanta a precizat atât prin întâmpinarea formulată în etapa apelului, cât şi prin concluziile orale de la momentul procesual al închiderii dezbaterilor, că obiectul acţiunii pe care a promovat-o l-a constituit o obligaţie de a face, iar nu o pretenţie de soluţionare pe fond a notificării direct de către instanţa de judecată. Totodată, a precizat că prevederile art. 35 alin.(2) din Legea nr. 165/2013 nu pot fi extinse în privinţa acţiunii pendinte, pentru că ele operează exclusiv în cazurile în care acţiunea are ca obiect pretenţia de soluţionare a notificării pe fond, direct de instanţa de judecată.

Curtea constată că, în cadrul procesul stabilit prin acţiunea formulată de reclamantă, instanţa a fost învestită să se pronunţe exclusiv în sensul de a stabili în sarcina entităţii notificate obligaţia de a proceda la soluţionarea notificării, ieşind astfel din starea de pasivitate manifestată până la data demersului judiciar pendinte.

Pe de altă parte, este util de amintit că Legea nr. 10/2001 a stabilit competenţa entităţilor notificate de a soluţionare notificările primite în cadrul unei proceduri administrative ce trebuie să se desfăşoare în faţa lor, iar abilitarea instanţelor judecătoreşti de a se exercita aceleaşi competenţe – substituindu-se entităţilor notificate – poate avea loc numai în situaţii de excepţie stabilite prin aceeaşi lege specială şi prin Legea nr. 165/2013.

Având în vedere coordonatele menţionate ale cadrului procesual ce s-a stabilit prin acţiunea promovată de reclamantă, exigenţele stabilite prin legile speciale ce guvernează materia în care s-a formulat respectiva acţiune şi rigorile impuse de principiul general de drept specialia generalibus derogant, Curtea constată că analiza ce a fost făcută de prima instanţă cu privire la existenţa şi întinderea dreptului la măsuri reparatorii şi la forma măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantei, excede limitelor învestirii sale, o atare analiză fiind făcută cu nerespectarea principiului disponibilităţii în procesul civil.

Atâta vreme cât reclamanta nu a solicitat ca instanţa să se substituie în atribuţiile entităţii notificate şi nu există o dispoziţie legală care să instituie obligaţia instanţei de a verifica aspecte ce ţin de fondul notificării, rezultă că soluţionarea litigiului presupunea o analiză limitată la stabilirea existenţei sau inexistenţei unei justificări pentru starea de pasivitate (legată de îndeplinirea atribuţiilor speciale privind soluţionarea notificării nr…) a pârâtului şi la adoptarea unei soluţii care să reflecte exclusiv constatarea făcută sub acest aspect, adică obligarea la soluţionarea notificării (în situaţia în care se constata pasivitatea nejustificată) sau respingerea cererii (în cazul în care s-ar fi constatat că entitatea notificată a adoptat o conduită conformă atribuţiilor legale).

Ţinând seama de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C.pr.civ., normă care consacră principiul disponibilităţii, Curtea constată caracterul fondat al motivului de apel de ordine publică ce a fost invocat din oficiu, situaţie faţă de care, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ., urmează a fi reformată sentinţa apelată, în sensul că se va stabili în sarcina pârâtului obligaţia de a soluţiona notificarea nr…..

Dispoziţia de stabilire a acestei obligaţii în sarcina pârâtului derivă din situaţia de fapt ce a fost stabilită prin sentinţa apelată, în sensul că, deşi s-a împlinit termenul limită ce a fost imperativ stabilit prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, această parte a continuat să rămână în pasivitate relativ la obligaţia de a adopta o soluţie (de admitere, sau chiar de respingere în măsura în care îşi asuma constatarea că dosarul administrativ ar fi incomplet) privind notificarea ce i-a fost trimisă în urmă cu peste 17 ani de către reclamantă.

Vor fi înlăturate atât statuările primei instanţe referitoare la întinderea dreptului reclamantei de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, cât şi cele referitoare la forma în care aceste măsuri reparatorii ar urma să fie stabilite, ţinând seama de faptul că dau expresie unei judecăţi ce a fost făcută cu depăşirea limitelor învestirii sale.

În condiţiile în care instanţa nu a fost învestită să se substituie entităţii notificate spre a soluţiona pe fond notificarea, iar acest aspect a fost subliniat prin întâmpinarea depusă la apelul declarat de pârât şi prin concluziile expuse în faţa instanţei de apel, critica privind necesitatea de a se stabili măsurile reparatorii sub o anumită formă (şi anume compensarea prin bunuri sau servicii oferite de entitatea notificată) este formulată de apelanta-reclamantă cu neobservarea exigenţelor art. 22 C.pr.civ. şi a limitelor în care este posibil a fi analizată pretenţia sa concretă ce are ca obiect obligaţia de a face. O acţiune cu acest obiect presupune pronunţarea unei soluţii prin care instanţa judecătorească să îşi exercite atribuţiile jurisdicţionale de a tranşa situaţia litigioasa creată prin pasivitatea pretins manifestată de entitatea pârâtă (în legătură cu îndeplinirea unor obligaţii izvorâte din legea specială), fără ca într-un astfel de cadru procesual instanţa să poată prelua şi exercita ea însăşi atribuţii sau competenţe pe care legea specială le-a conferit pârâtului spre a fi exercitate într-o procedură administrativă. Exercitarea de către instanţă a unor competenţe atribuite prin excepţie este permisă numai în situaţiile în care au fost învestite cu cereri prin care se solicită a fi soluţionat fondul notificărilor şi care să îndeplinească toate cerinţele formale impuse prin art. 33-35. Prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu pot conferi drepturi mai largi persoanelor care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii, pentru că reglementările din cuprinsul acestei legi se complinesc în mod necesar cu cele ale Legii nr. 165/2013, faţă de dispoziţia din art. 4 alin. (1) al acestei din urmă legi.

În ce priveşte apelul declarat de pârâtul-apelant împotriva soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii, acesta că este nefundat, ţinând seama de considerentele expuse în precedent, de obiectul acţiunii şi de limitele învestirii. Din economia dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013 rezultă că legiuitorul a stabilit un termen de 6 luni (de la expirarea termenului stabilit prin art. 33, în care entitatea notificată era ţinută să soluţioneze ea însăşi notificarea, în cadrul procedurii administrative) în cadrul căruia persoanele îndreptăţite se pot adresa instanţelor judecătoreşti cu acţiuni în contextul cărora „instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi”. Cum acţiunea pendinte nu are un astfel de obiect, nu există temei spre a i se aplica rigorile dispoziţiilor legale menţionate, având în vedere că norma are caracter special şi, astfel, se aplică numai categoriei de acţiuni la care ea se referă.

Domenii speta

Spete similare