Recurs. Uzucapiune. Cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ.
Posesia utilă a unui bun imobil neînscris în evidenţele fiscale. Regimul juridic al prezumţiilor instituite de art. 1854 şi art. 1855 C.civ. 1864
- Codul de procedură civilă, art. 488 pct. 8
- Codul civil 1864, art. 1854, art. 1855
Verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru constatarea uzucapiunii, respectiv corecta calificare juridică a faptelor constatate, constituie o chestiune de legalitate, iar nu de temeinicie şi dacă se reţine că reclamantul şi autorul său au stăpânit, material, imobilul timp de 30 de ani, dar se neagă elementul animus printr-un raţionament care contravine normelor legale incidente acestuia, această calificare juridică şi soluţie vădeşte elemente de nelegalitate, de vreme ce se bazează pe neaplicarea unor reguli de drept incidente în cauză şi obligatorii pentru instanţele de fond.
În aplicarea prevederilor art. 1854 şi art. 1855 C.civ. 1864, tribunalul nu putea răsturna prezumţia legală de posesie printr-o prezumţie simplă trasă doar din faptul neînscrierii în registrele fiscale, căci procedând astfel nu doar că s-a încălcat sistemul Codului civil în materia dovedirii posesiei, ci şi regimul prezumţiilor simple, care pot fi trase doar în lipsa unei prezumţii legale, iar nu împotriva acesteia. (…) Este eronată în drept erijarea înscrierii în registrele fiscale drept o condiţie decisivă pentru a fi reţinută posesia utilă, întrucât o asemenea cerinţă este străină art. 1847 şi următoarele C.civ. 1864.
(Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 159/R din data de 27 februarie 2019)
Prin sentinţa civilă nr. 4066/2016, Judecătoria B a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Primăria Voluntari, a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului de 1341 m.p. situat în Oraşul Voluntari, Judeţul Ilfov şi identificat în raportul de expertiză topo, efectuat în cauză de inginer G.I., raport ce face parte integrantă din hotărâre.
Analizând cererile şi materialul probator administrat în cauză, instanţa a apreciat că reclamantul a dobândit imobilul teren, în prelungirea căruia se află terenul în litigiu de la părinţii săi, aceştia la rândul lor stăpânind terenul (ca şi reclamantul) posesie, sub nume de proprietar, fără a fi tulburaţi vreodată de cineva. Posesia a fost exercitată timp de peste 30 de ani de reclamant şi autorii săi, astfel că, nu se impune îndeplinirea vreunor alte condiţii.
Din actele emise de Primăria Voluntari a rezultat că terenul a fost într-adevăr stăpânit însă nu sub nume de proprietar, simpla îngrădire a acestuia neavând relevanţă. Martorii audiaţi în cauză contrazic însă, susţinerile pârâtei, în condiţiile în care percepţia generală a oamenilor din zonă era aceea că, reclamantul (autorul acestuia) este proprietarul terenului pe care-l folosea de un mare număr de ani.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Primăria Voluntari, prin care a solicitat admiterea apelului şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, invocând lipsa elementului animus al posesiei, în lipsa înscrierii în evidenţele fiscale.
Prin decizia civilă nr. 2170/14.05.2018 pronunțată de Tribunalul (...), s-a admis apelul formulat de apelanta Primăria Voluntari împotriva sentinţei civile nr. 4066/2016 pronunţată de Judecătoria Buftea în contradictoriu cu intimatul A., a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de apel a pârâtei s-a susținut că în cauză nu erau îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, întrucât posesia nu a fost exercitată de către intimat sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar.
Tribunalul a reţinut că uzucapiunea de 30 de ani invocată de către reclamant presupune exercitarea unei posesii utile asupra unui bun pe durata unui termen de 30 de ani (art. 1847 coroborat cu art. 1890 C.civ. anterior, în vigoare la data naşterii raportului de drept şi aplicabil în cauza de faţă).
Pentru a fi considerată utilă, posesia trebuie să nu fie afectată de vicii (discontinuitate, violenţă, clandestinitate şi - într-o opinie - echivoc).
Mai înainte de toate, însă, posesia trebuie să fie exercitată „sub nume de proprietar”, prin această sintagmă înţelegându-se întrunirea, de către posesor, a elementelor subiectiv şi obiectiv ale posesiei (animus şi corpus). Cel mai important dintre acestea, elementul psihologic, constă în intenţia, voinţa celui care stăpâneşte bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca un adevărat proprietar.
Exercitarea posesiei sub nume de proprietar asupra unui teren (elementul subiectiv al posesiei) presupune că posesorul se comportă, cu privire la bun, ca un adevărat proprietar, considerându-se astfel. Or, normele juridice din perioada în care reclamanta susţine că a posedat imobilul ca proprietar impuneau înscrierea proprietarilor de imobile în evidenţele oficiale şi plata de către aceştia a impozitelor aferente. Este de neconceput o posesie „sub nume de proprietar” în lipsa unor astfel de înregistrări oficiale.
Din evidenţele comunicate de către Direcţia economică – serviciul de taxe şi impozite din cadrul Instituţiei Primarului Voluntari rezultă că terenul în suprafaţă de 1.341 m.p. care face obiectul cauzei de faţă nu a figurat înregistrat în evidenţele fiscale, nefiind achitate taxe şi impozite pentru această suprafaţă de teren.
Prin urmare, nu s-a putu reţine că în perioada menţionată intimatul-reclamant a întrunit elementul subiectiv al posesiei cu cel obiectiv. Prezumţia simplă întemeiată pe evidenţele oficiale publice are mai multă greutate decât cea întemeiată pe actele materiale invocate de către intimatul - reclamant.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (2) C.pr.civ., apelul a fost admis şi s-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul reclamant A., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de Primăria Orașului Voluntari și menținerea sentinței civile nr. 4066/02.06.2016 pronunțată de Judecătoria Buftea ca temeinică și legală.
Critica formulată de către de către intimata-pârâtă Primăria Voluntari, prin apelul declarat împotriva sentinţei, privea un singur aspect, și anume faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, "întrucât posesia nu a fost exercitată de către intimat sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar".
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani aşa cum este reglementat în art. 1890 C.civ. este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiţii: 1.posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată şi 2.să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună credinţă sau de rea credinţă. În acest sens, art. 1846 alin. (1) C.civ. prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii iar potrivit art. 1847 C.civ., ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar.
Aşadar, ceea ce trebuie să dovedească reclamantul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani, este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv că reunea cele două elemente constitutive (animus şi corpus possidendi) şi toate calităţile cerute pentru ca posesia să fie utilă.
Caracterul util al posesiei este prezent numai în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile referitoare la o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică si sub nume de proprietar, iar în cazul în care una dintre aceste condiţii nu este satisfăcută, uzucapiunea nu poate opera.
Analizând toate aceste condiţii prin raportare la probele administrate în cauză, recurentul reclamant apreciază că posesia invocată de recurent este una utilă, nefiind în vreun fel afectată de vreun viciu. Aşadar, pentru existenţa posesiei ca stare de fapt producătoare de efecte juridice trebuie îndeplinite cumulativ două elemente constitutive: 1. Elementul material - corpus şi 2. Elementul psihologic, intenţional - animus.
Elementul material - corpus possindendi - presupune un contact direct, material cu lucrul, cum ar fi deţinerea bunului respectiv. Actele materiale de exercitare a posesiei există, putând prin ele însele să conducă la recunoaşterea existenţei unei posesii susceptibile de protecţia legii - elementul animus fiind chiar prezumat.
Elementul psihologic - animus possidendi - constă în intenţia celui care are contactul direct cu bunul, care îl stăpâneşte în fapt, de a efectua această deţinere pentru sine şi de a se comporta ca un adevărat proprietar exclusiv al bunului.
Lipsa elementului psihologic face ca cel care deţine lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.
Cu privire la dovedirea elementului psihologic al posesiei, trebuie reţinută în favoarea intimatului prezumţia instituită de art. 1854 C.civ., conform căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Din probatoriul testimonial administrat în cauză a rezultat faptul că reclamantul și autorii săi au posedat imobilul continuu, neîntrerupt, public, pe o perioadă de 30 ani, nefiind tulburaţi în stăpânirea imobilului terenul a fost împrejmuit cu gard pe toate laturile, limitele proprietăţii nu au fost modificate, terenul reprezentând terenul aferent casei de locuit şi că nici o persoană nu a ridicat pretenţii asupra acestui teren, calităţi care oferă caracterul unei posesii propriu-zise, astfel cum a reţinut de altfel si Judecătoria Buftea in motivarea sentinţei.
De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamantul a achitat taxe și impozite pentru acest teren, dar în funcţie de suprafaţa declarată, terenul în speţa făcând corp comun cu întreaga suprafaţa deţinuta de către recurent și fiind îngrădit.
Cu privire la înregistrările în evidentele publice, instanţa a reţinut în cuprinsul deciziei susţinerile apelantei în sensul ca "[...] înregistrarea in evidentele agricole, fiscale si cadastrale, înainte de anul 1990 se efectua declarativ, fără a se solicita acte doveditoare, aceste evidente neconferind vreun drept real de proprietate.
A precizat că anterior anului 1990, nu se făceau determinări de precizie pentru fiecare parcela de teren, calculul acestor suprafeţe efectuându-se grafic, suprafeţele astfel determinate având diverse erori."
Ignorând aceste susțineri care sunt, de altfel, de notorietate, instanţa motivează ca "Prezumţia simpla întemeiata pe evidentele oficiale publice are mai multa greutate decât cea întemeiata pe actele materiale invocate de către intimatul-reclamant".
Achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul stăpânit reprezintă doar unul şi nu singurul dintre aspectele care pot demonstra că deţinerea materială a bunului are natura juridica a posesiei, iar nu a unei simple detenţii precare.
Chiar omisiunea înregistrării în evidentele fiscale ar fi putut fi generata, cel mai probabil, nu de lipsa elementului psihologic al posesiei, ci doar de dorinţa de a nu achita taxele si impozitele aferente către bugetul statului, atitudine ce ar putea fi sancţionată prin mijloacele reglementate de Codul fiscal, iar nu prin paralizarea acţiunii în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.
În altă ordine de idei, conform Codului fiscal, „orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel", ceea ce înseamnă că obligaţia de plată a impozitului pe teren revine proprietarului acelui bun şi nu posesorului, or recurentul reclamant nu a avut calitatea de proprietar.
De altfel, este de notorietate faptul că, în vederea înregistrării unui teren în evidentele fiscale, este necesar sa se formuleze o cerere însoţită de declaraţia de impunere si, în mod obligatoriu, şi de titlul de proprietate al contribuabilului, ceea ce reclamantul în cauză nu a avut.
"Faptul plăţii impozitului pentru terenul în litigiu nu poate fi apreciat ca o condiţie sine qua non a existenţei elementelor animus şi corpus cerute de lege, câta vreme omisiunea înregistrării în evidenţele fiscale poate fi generată nu în mod obligatoriu de lipsa elementul psihologic al posesiei, ci de o imposibilitate de a formula declaraţia de impunere pentru întreaga suprafaţă de teren.
Pe linia acestui raţionament juridic, impozitul pe teren este o obligaţie fiscală ce incumbă proprietarului bunului, dar nerealizarea unei astfel de plăţi nu poate paraliza, prin ea însăşi, acţiunea în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, o astfel de atitudine putând atrage pentru proprietar doar o sancţiune prin mijloacele reglementate de C. fisc."
A mai susținut intimata, in cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare in judecata, faptul ca "îngrădirea terenului, cultivarea acestuia nu sunt manifestări suficiente ale elementului animus", acestea "putând fi efectuate şi în temeiul unui simplu drept de folosinţă". Afirmaţia a fost reluată identic în cuprinsul apelului.
În ciuda afirmaţiilor intimatei din cuprinsul apelului, nu se poate reţine în cauză calitatea de detentor precar a reclamantului și a autorilor săi, calitate ce este incompatibilă cu cea de posesor (singura în măsură să nască în persoana reclamantului dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului - teren) în contextul în care detenţia precară, spre deosebire de posesie, nu este o stare de fapt ci o stare de drept, deoarece rezultă întotdeauna dintr-un titlu (convenţional, legal sau judiciar) în baza căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru, or în cauză reclamantul si autorii săi nu au exercitat stăpânirea imobiliară (imobil uzucapat) în temeiul unei decizii de atribuire în folosinţă (ce viza exclusiv terenul aferent construcţiei) sau de locaţiune.
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, presupune aşadar exercitarea unei posesii utile asupra unui imobil în timpul fixat de lege. În prezenta cauză, reclamantul și autorii săi au folosit terenul (amplasat în continuarea proprietăţii), şi nu au avut calitatea de detentori precari ci de posesori ai terenului, în contextul în care nu a existat un acord al unui ipotetic proprietar.
Ori, potrivit art. 1853 alin. (1) şi (2) C.civ. doar actele de folosinţă exercitate „prin simpla îngăduinţă a proprietarului" nu constituie posesie sub nume de proprietar, însă posesia exercitată de reclamanţi nu a fost precară si îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1847 C.civ..
Neexistând o posesie precară asupra terenului reclamanţilor nu le este aplicabilă prezumţia instituită de prevederile art. 1855 C.civ. - când posesorul a început o posesie pentru altul (detentor precar) se presupune că a conservat aceeaşi calitate, până la o probă contrară.
Ca atare, în mod corect Judecătoria Buftea a admis cererea reclamantului și a constatat dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului in suprafaţa de 1341 m.p. situat în oraș Voluntari, prin efectul uzucapiunii.
Pentru toate aceste considerente recurentul reclamant solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond, ca fiind temeinică și legală.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 şi urm. Cod civil.
Curtea constată că recursul este fondat.
În prealabil analizării motivelor de casare, întemeiate astfel cum se va arăta, Curtea consideră necesar să evoce situaţia de fapt definitiv stabilită de cele două instanţe de fond, suverane în ce priveşte stabilirea faptelor, doar calificarea juridică a faptelor constatate şi aplicarea legii fiind supusă cenzurii instanţei de recurs.
S-a reţinut astfel că reclamantul A. a dobândit imobilul teren, în prelungirea căruia se află terenul în litigiu de la părinţii săi, aceştia la rândul lor stăpânind terenul (ca şi reclamantul) sub nume de proprietar, fără a fi tulburaţi vreodată de cineva. Posesia a fost exercitată timp de peste 30 de ani de reclamant şi autorii săi.
Prima instanţă a analizat susţinerea intimatei, potrivit căreia terenul a fost într-adevăr stăpânit însă nu sub nume de proprietar, simpla îngrădire a acestuia neavând relevanţă, şi a înlăturat-o, statuând pe temeiul probei testimoniale, că percepţia generală a fost că imobilul este stăpânit sub nume de proprietar.
În esenţă, situaţia de fapt nu a fost schimbată de tribunal, care însă a reţinut inexistenţa elementului animus (stăpânirea sub nume de proprietar, deci pentru sine a imobilului) în considerarea neînscrierii reclamantului şi a autorilor săi în rolul fiscal. S-a reţinut că din evidenţele comunicate de către Direcţia economică – serviciul de taxe şi impozite din cadrul Instituţiei Primarului Voluntari rezultă că terenul în suprafaţă de 1.341 m.p. care face obiectul cauzei de faţă nu a figurat înregistrat în evidenţele fiscale, nefiind achitate taxe şi impozite pentru această suprafaţă de teren.
Prin urmare, tribunalul a acordat o valoare preponderentă acestei împrejurări şi a tras o prezumţie simplă, întemeiată pe evidenţele oficiale publice, considerând că aceasta are mai multă greutate decât cea întemeiată pe actele materiale invocate de către intimatul - reclamant.
Decizia recurată este supusă casării, întrucât a realizat o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, decizia fiind totodată pronunţată cu nesocotirea unor prezumţii legale incidente în cauză (art. 488 pct. 8 C.civ.).
Curtea subliniază că verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru constatarea uzucapiunii, respectiv corecta calificare juridică a faptelor constatate, constituie o chestiune de legalitate, iar nu de temeinicie, or controlul de legalitate substanţială prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.civ. este definitoriu pentru rolul instanţei de recurs, de a asigura corecta interpretare şi aplicare a legii [(cf. art. 483 alin. (3) C.civ., care desigur se referă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca arhetip al instanţei de recurs, însă este aplicabil tuturor instanţelor competente funcţional să judece recursuri].
Aşadar, dacă s-ar fi reţinut din probe că reclamantul nu a exercitat o posesie utilă, în considerarea lipsei unor acte utile de stăpânire materială, această situaţie ar fi scăpat cenzurii instanţei de recurs.
Dimpotrivă, dacă se reţine că reclamantul şi autorul său au stăpânit, material, imobilul timp de 30 de ani, dar se neagă elementul animus printr-un raţionament care contravine normelor legale incidente acestuia, această calificare juridică şi soluţie vădeşte elemente de nelegalitate, de vreme ce se bazează pe neaplicarea unor reguli de drept incidente în cauză şi obligatorii pentru instanţele de fond.
Posesiei exercitate de reclamant şi de autorii acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile C.civ. 1864 cu privire la uzucapiune, faţă de data începerii posesiei (art. 82 din Legea nr. 71/2011).
Pornind de la situaţia de fapt evocată, care nu mai poate fi schimbată ori cenzurată în recurs, se constată incidenţa prezumţiilor instituite de art. 1854 – 1855 C.civ. 1864, care prevăd următoarele:
Art. 1854 - Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Art. 1855 - Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie.
Aceste texte de lege instituie o prezumţie că posesia se exercită pentru sine, sub nume de proprietar, precum şi faptul că, odată făcută dovada contrară, a detenţiei precare, se consideră că aceasta şi-a păstrat acest caracter, sub rezerva dovedirii intervertirii în posesie.
Aşadar, tribunalul nu putea răsturna prezumţia legală de posesie – pe care, de altfel, nu a analizat-o, de unde rezultă că nu a luat-o în considerare – printr-o prezumţie simplă trasă doar din faptul neînscrierii în registrele fiscale, căci procedând astfel nu doar că s-a încălcat sistemul Codului civil în materia dovedirii posesiei, ci şi regimul prezumţiilor simple, care pot fi trase doar în lipsa unei prezumţii legale, iar nu împotriva acesteia. Desigur, instanţa de apel era liberă ca, administrând ori reapreciind motivat probe, să tragă concluzia unor fapte materiale din care să rezulte că posesia a fost exercitată pentru altul, aşadar ca detentor precar, dar o asemenea concluzie nu a fost trasă în cauză.
Este eronată în drept erijarea înscrierii în registrele fiscale drept o condiţie decisivă pentru a fi reţinută posesia utilă, întrucât o asemenea cerinţă este străină art. 1847 şi urm. C.civ. 1864.
Aşadar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.civ., va fi admis recursul şi casată în tot decizia tribunalului, iar rejudecând în fond, potrivit art. 498 alin. (1) C.civ., Curtea constată că din adresa emisă de Primăria Voluntari (f. 46 şi urm. dosar tribunal) rezultă înscrierea fiscală a familiei A. pentru imobilul din str. P. nr. .., adresă la care se află şi terenul stăpânit în fapt suplimentar, la care se referă prezenta cauză (potrivit schiţei aflate la f. 71 dosar judecătorie), motiv pentru care, în temeiul art. 1847 C.civ. şi art. 1854 C.civ. 1864, se constată nefondat apelul, de vreme ce posesia utilă a fost dovedită în cauză, urmând ca apelul să fie respins ca atare, în temeiul art. 480 alin. (1) C.civ.