Recurs civil. Comparare titluri de proprietate. Constatarea dobândirii, prin prescripţie achizitivă, a dreptul de proprietate asupra terenului excedentar. Stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţi

Deliberând asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

I.  Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C în data de 30.10.2013, sub numărul 2.486/212/2013, astfel cum aceasta a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv prin cererea depusă în data de 27.05.2013 (filele 48-50), reclamanţii P M şi P D au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii R A şi R A, să dispună:

1.)obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în C, strada A M, nr. ..., jud. C, proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de aproximativ 16 metri pătraţi, respectiv o fâşie de teren lungă de 10-11 metri şi lată de 50 de centimetri;

2.)grăniţuirea proprietăţilor părţilor litigante conform titlurilor de proprietate ale acestora;

3.)obligarea pârâţilor să desfiinţeze construcţiile edificate de aceştia pe terenul în litigiu – cel revendicat;

4.)obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei;

În motivare, reclamanţii au învederat că, în anul 1953, soţii B, părinţii reclamantei, au cumpărat un teren în suprafaţă de 406,10 metri pătraţi, situat în municipiul C, strada A M, nr. ..., judeţul C, avându-l ca vecin, la Nord, pe E R, pe care, în temeiul autorizaţiei de construire obţinute în anul 1955, au edificat, în acelaşi an, o locuinţă, lăsând, înspre hotarul cu terenul lui R E, de la locuinţa lor, o fâşie de teren liber lată de 50 de centimetri.

Ulterior, RS, fiul lui R E, şi, după decesul lui RS, soţia acestuia, pârâta R A, au construit mai multe anexe gospodăreşti, ocupând fâşia de teren lăsată liberă de părinţii reclamantei în spatele casei, de 0,50 metri lăţime şi 10-11 metri lungime, fără a avea acordul prealabil al autorilor reclamanţilor.

S-a mai arătat că, începând cu anul 1994, reclamanţii, prin contract de vânzare-cumpărare, au devenit proprietarii imobilului situat în municipiul C, strada A M, nr. ..., judeţul C, în care au rămas să locuiască părinţii reclamantei până la decesul acestora, survenit în anul 2007, respectiv 2011.

Totodată, reclamanţii au mai precizat că, în anul 2012, ulterior obţinerii autorizaţiei de construire, au început construcţia unei case noi pe terenul situat în municipiul C, strada A M, nr. ..., judeţul C, motiv pentru care au formulat prezenta cerere de revendicare a suprafeţei antereferite.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 560, art.563, art.611 şi art. 615 Cod civil.

Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâţii R A şi R A au solicitat instanţei să respingă, ca neîntemeiată, cererea introductivă de instanţă, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În motivare, pârâţii au învederat, în esenţă, că, în anul 1966, socrii pârâtei, împreună cu defunctul său soţ, R Ştefan, au edificat un nou corp de casă pentru defunctul său soţ, pe care, la solicitarea părinţilor reclamantei – soţii B, pentru o mai bună utilizare a celor 2 terenuri învecinate, din motive de confort termic şi pentru evitarea igrasiei, au lipit-o, practic, de construcţia învecinată a familiei B, edificată pe linia de hotar a terenurilor părţilor.

S-a mai arătat că, în anul 1975, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, a obţinut, împreună cu defunctul său soţ, de la socrii săi, proprietatea asupra terenului situat în municipiul C, strada A M, nr. 101, judeţul C, pe care, ulterior, în anul 1976, în continuarea corpului de casă ridicat în anul 1966, pe acelaşi aliniament, pe linia de hotar, stabilită de comun acord cu soţii B, care, dintotdeauna, a fost constituită de construcţiile ambelor părţi, a edificat o nouă construcţie compusă din: o cameră, o bucătărie şi magazii, lipită de construcţiile vecinilor, pentru aceleaşi motive precum cele ale edificării construcţiei din anul 1966 pe linia de hotar.

Pârâţii au mai învederat că, până în anul 2012, când reclamanţii au început demolarea unei părţi din vechea construcţie şi ridicarea unei noi construcţii separate de linia de hotar nu au existat discuţii între aceştia nici cu vechii proprietari, soţii B, nici cu actualii proprietari, reclamanţii.

Aceştia au mai precizat că pârâta locuieşte în imobil începând cu anul 1971, iar, ulterior decesului soţului său, proprietari ai imobilului, teren şi construcţii, situat în municipiul C, strada A M, nr. …, judeţul C, sunt aceasta şi fiul său, pârâtul R A.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 557, ale art. 563 alin. 3 şi ale art. 565 Cod civil.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâţii au solicitat instanţei să constate că au dobândit, prin prescripţie achizitivă de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în suprafaţă de 15,5 metri pătraţi, învederând că, şi în ipoteza în care nu ar deţine acte de proprietate asupra întregului teren în litigiu, apreciază că în privinţa eventualei suprafeţe excedentare de teren ar fi îndeplinite condiţiile uzucapiunii de 30 de ani, fiind împlinit termenul prescris de lege în acest scop, inclusiv prin joncţiunea posesiei acestora cu posesia autorilor, aceştia stăpânind terenul în mod paşnic, public, continuu şi sub nume de proprietar, plătind impozite pentru acesta, astfel că sunt întrunite în persoana lor atât elementul material, cât şi cel intenţional ale posesiei.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.1859-1860 şi art.1890 Cod civil din 1864.

Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, reclamanţii au solicitat respingerea, acesteia, învederând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru dobândirea de către pârâţi, prin prescripţie achizitivă, a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu, cu motivarea că aceştia nu au intrat în posesia terenului în mod paşnic, că posesia acestora nu a fost neîntreruptă şi exercitată în mod public şi sub nume de proprietar, pârâţii fiind de mai multe ori atenţionaţi că au acaparat o suprafaţă de teren de către autorii reclamanţilor, posesia acestora nefiind utilă, deoarece au ştiut că terenul nu le aparţine.

II. Prin sentinţa civilă nr.934/02.02.2017 Judecătoria C a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii-pârâţi P M şi P D; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi R A şi R A.

Instanţa a constatat că pârâţii-reclamanţi R A şi R A au dobândit, prin prescripţie achizitivă, dreptul de proprietate asupra terenului excedentar în suprafaţă de 13 metri pătraţi, identificat prin punctele L-A-B-C-D-E-F-G-H-I-J-K-L din planul topografic încorporat în anexa 2 refăcută (fila 308, vol. I) a raportului de expertiză topografică întocmit de domnul expert P C V, din terenul în suprafaţă totală de 212 de metri pătraţi, identificat prin punctele 1-20-19-18-17-16-15-14-13-12-11-99-98-97-96-95-94-93-92-91-90-89-1 din planul topografic încorporat în anexa 1 refăcută (fila 307, vol. I) a aceluiaşi raport de expertiză, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, situat în municipiul C, strada A M, nr. 101 – lot 2, judeţul C.

A obligat reclamanţii-pârâţi la plata, către pârâţii-reclamanţi, a sumei de 2.585,25 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1.500 de lei şi onorariu de expert în cuantum de 500 de lei, acordate integral, şi taxă judiciară de timbru în cuantum de 585,25 de lei, acordată proporţional admiterii capătului principal de cerere.

III. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei sentinţe, solicitând modificarea hotărârii de fond în sensul admiterii acţiunii principale, stabilirii liniei de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul punctelor 50-51 din suplimentul la raportul de expertiză, realizat de expert P C, planul topografic Anexa 3 A şi obligarea intimaţilor pârâţi la demolarea construcţiilor edificate pe terenul aflat în proprietatea recurenţilor reclamanţi.

Recurenţii apreciază că hotărârea de fond este netemeinică şi nelegală, instanţa făcând o greşită analiză a probelor administrate. Astfel, se susţine că în cauză s-au efectuat 2 expertize care au concluzii total diferite.

Se arată că raportul de expertiză topografică întocmit de expert P G a reţinut că reclamanţii deţin în fapt o suprafaţă de 391 mp, faţă de suprafaţa de 406 mp în acte, iar pârâţii deţin în prezent 218,55 mp, faţă de 203 mp în acte, fără a fi identificată vreo suprafaţă de teren ocupată de părţi.

Recurenţii mai arată că prin expertiza topografică realizată de expert P C se reţine că reclamanţii deţin în fapt 400 mp, iar pârâţii deţin în prezent 212 mp, iar în suplimentul la acest raport se constată că reclamanţii ar deţine suprafaţa de 406 mp, iar pârâţii o suprafaţă de 205 mp, cu un excedent de numai 2 mp teren.

Se apreciază că instanţa de fond nu a stabilit exact suprafeţele de teren deţinute în fapt de fiecare dintre părţi, dar a concluzionat că pârâţii deţin un excedent de 13 mp, pentru care constată intervenită prescripţia achizitivă. Recurenţii consideră că soluţia instanţei este greşită, întrucât situaţia de fapt reţinută este contrazisă de probele administrate, arătând că până în anul 2002 pârâţii şi autorii lor nu au fost proprietari exclusivi asupra terenului deţinut, suprafaţa de 203 mp fiind parte indiviză din suprafaţa totală de 406 mp reprezentând lotul 17 din careul 44 al planului cadastral al municipiului C. Se arată că ieşirea din indiviziune a avut loc în anul 2003 prin contractul de partaj voluntar nr.579/25.03.2002, iar în această situaţie pârâţii şi autorii lor nu au putut uzucapa în nume propriu, nefiind îndeplinite condiţiile unei posesii utile.

Referitor la cererea privind acţiunea în grăniţuire, recurenţii susţin că se contestă semnele liniei de hotar existente între proprietăţile părţilor, astfel că acţiunea este întemeiată, iar respingerea nejustificată a acesteia a influenţat negativ şi stabilirea cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 C.p.c.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

În calea de atac a recursului nu a fost administrată altă probă.

IV. Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma criticilor formulate, tribunalul constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs se referă la modalitatea în care a fost administrată în faţa instanţei de fond proba cu expertiza tehnică imobiliară, specialitatea topografie.

Din analiza înscrisurilor existente în dosarul cauzei, tribunalul constată că au fost întocmite două rapoarte de expertiză, ultimul fiind refăcut printr-un supliment, ca urmare a admiterii unor obiecţiuni formulate de către reclamanţi. Instanţa de fond a înlăturat, motivat şi după o analiză detaliată, concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de domnul P G, pe care l-a apreciat ca nefiind temeinic fundamentat şi motivat în fapt şi a procedat la stabilirea situaţiei de fapt sub aspectul măsurătorilor topografice pe baza concluziilor raportului de expertiză topografică întocmit de domnul expert P C V.

Conform concluziilor acestui raport de expertiză, refăcut ca urmare a admiterii obiecţiunii susţinute de către reclamanţi, prin raportare la suprafeţele de teren înscrise în actele de proprietate ale părţilor,  s-a stabilit că, respectând linia despărţitoare originară, linia de hotar dintre proprietăţile părţilor ar fi reprezentată de punctele A-11 din planul topografic încorporat în anexa 2 refăcută (fila 308), suprafaţă de teren, iniţial a antecesorilor autorilor reclamanţilor, potrivit configuraţiei iniţiale a careurilor din perioada 1934-1938, aflată în prezent în stăpânirea pârâţilor fiind de 13 metri pătraţi, identificată prin punctele L-A-B-C-D-E-F-G-H-I-J-K-L din planul topografic încorporat în anexa 2 refăcută (fila 308), în aceste condiţii, suprafaţă de teren rămasă în proprietatea pârâţilor fiind de 199 de metri pătraţi, deşi, potrivit actului de proprietate, aceştia au o suprafaţă de 203 metri pătraţi, iar suprafaţă de teren rămasă în proprietatea reclamanţilor fiind de 413 metri pătraţi, deşi, potrivit actului de proprietate, aceştia au o suprafaţă de 406,10 metri pătraţi.

Instanţa de fond constată că suprafaţa de 13 metri pătraţi, identificat prin punctele L-A-B-C-D-E-F-G-H-I-J-K-L din planul topografic încorporat în anexa 2 refăcută (fila 308, vol. I) a raportului de expertiză topografică întocmit de domnul expert P C V, reprezintă suprafaţa acaparată din terenul reclamanţilor.

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind dovedită prin probele administrate în cauză, care au fost interpretate în mod coroborat. Tribunalul constată că prin operaţiuni tehnice specifice, expertul procedând la suprapunerea limitei originare cu linia actuală existentă între proprietăţile părţilor aflate în litigiu, a fost identificată o suprafaţă de 13 mp care se află sub construcţiile stabile C1, C2, C3, C4 şi construcţia cu destinaţia de garaj, ce aparţin intimaţilor pârâţi. (planul topografic din anexa 2 la raport - p.308 vol.I)

Un alt motiv de recurs se referă la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 13 metri pătraţi prin prescripţie achizitivă, de către intimaţii pârâţi, recurenţii apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile unei posesii utile, întrucât pârâţii şi autorii lor nu au fost proprietari exclusivi până în anul 2002, în susţinerea acestei apărări invocând contractul de partaj voluntar nr.579/25.03.2002.

Din analiza cronologică a situaţiei de fapt dovedită prin probele administrate, instanţa de recurs constată că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936, R E şi R Safta, părinţii lui RS, au cumpărat terenul în suprafaţă de 406,10 metri pătraţi, situat în municipiul C, strada A M, nr. …, judeţul C, pe care ulterior, în temeiul autorizaţiei de construire din 1966, în partea dreaptă a terenului, cea învecinată cu terenul familiei B, au edificat o locuinţă.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în anul 1975 (fila 85), părinţii lui RS i-au vândut acestuia şi soţiei sale, pârâta R A, construcţia edificată în anul 1966, menţionată mai sus, lipită de construcţia familiei B, terenul aferent acesteia trecând în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974, şi, ulterior, pârâta şi fiul acesteia (pârâţii din prezenta cauză) fiind împroprietăriţi cu suprafaţa de 203 metri pătraţi, trecută în proprietatea statului, prin Decizia nr.180/1993, emisă de Consiliul Judeţean C.

În consecinţă, în intervalul de timp cuprins între anii 1936 – 1993 intimaţii pârâţi şi autorii lor au exercitat o posesie utilă asupra terenului în suprafaţă de 203 mp, ce a făcut obiectul actelor translative menţionate, precum şi asupra suprafeţei de 13 metri pătraţi, ce excede acestei suprafeţe, identificată prin raportul de expertiză omologat de instanţă, iar această posesie a fost continuată în aceleaşi condiţii până în prezent.

Recurenţii au invocat în apărare existenţa unei stări de indiviziune în care a fost exercitată posesia de către intimaţi, care a încetat prin contractul de partaj voluntar nr.579/25.03.2002.

În  cazul unei proprietăţi indivize, coproprietarii sunt presupuşi că stăpânesc bunul împreună, motiv pentru care posesia lor, având acest caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de către coindivizar. Cu toate acestea, viciul echivocităţii posesiei poate fi înlăturat prin acte din care să rezulte intenţia fermă a unui dintre coindivizari de a se comporta ca proprietar exclusiv, fiind în acest caz intervertită posesia comună (animus condomini) în posesie exclusivă (animus domini).

Referitor la condiţia privind termenul de exercitare a posesiei, instanţa apreciază că aceasta este îndeplinită ca efect al joncţiunii posesiei pârâţilor cu posesia autorilor acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 1860 Cod civil.

În cauză, instanţa a constatat că pârâţii stăpânesc terenul excedentar în litigiu din anul 1975, respectiv 1983, iar autorii acestora l-au stăpânit din anul 1936 ori, cel puţin, din momentul edificării locuinţei, în anul 1966, până în anul 1975, iar, prin urmare, perioada de timp scursă până la introducerea în anul 2013 a cererii reconvenţionale, este mai mare de 30 de ani, acest termen împlinindu-se, cel mai târziu, în anul 1996. În consecinţă, apărarea recurenţilor reclamanţi nu este fondată având în vedere că din probe rezultă intenţia fermă a intimaţilor pârâţi de a se comporta ca proprietari exclusivi asupra imobilului litigios, asupra căruia au exercitat acte materiale de stăpânire exclusivă şi continuă, în mod paşnic şi public, fără a fi tulburaţi de nimeni, în fapt sau în drept, până în anul 2012. De altfel, cu excepţia contractului de partaj voluntar nr.579/25.03.2002 (care a fost încheiat între numiţii U I şi E, pe de o parte şi pârâţii R, pe de altă parte) nu au fost administrate alte probe care să facă dovada stării de indiviziune ori a exercitării posesiei de către numiţii U asupra imobilului din litigiu.

 Având în vedere argumentele expuse, Tribunalul constată că instanţa de fond, în exercitarea rolului activ, a iniţiat suficiente demersuri în vederea stabilirii situaţiei de fapt a posesiei, iar proba cu expertiză tehnică de specialitate a fost analizată prin coroborare cu celelalte probe administrate. Pe cale de consecinţă, soluţia pronunţată de prima instanţă referitoare la constatarea dobândirii, prin prescripţie achizitivă, a dreptul de proprietate asupra terenului excedentar în suprafaţă de 13 metri pătraţi, identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert P C V, este corectă.

În raport cu această soluţie pronunţată asupra cererii reconvenţionale, tribunalul constată că este legală şi modalitatea de soluţionare a capătului principal de cerere având ca obiect revendicare, formulat de reclamanţi cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren, o asemenea situaţie fiind de natură a paraliza demersul proprietarului iniţial, de redobândire a posesiei bunului uzucapat.

Un alt motiv de recurs se referă la soluţionarea cererii privind acţiunea în grăniţuire.

Art. 584 din Codul civil vechi stabileşte că, orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa, dispoziţii legale care sunt aplicabile în speţa de faţă. Din perspectiva acestor dispoziţii legale, granituirea constituie o operatiune de determinare prin semne exterioare si vizibile, a limitelor dintre doua proprietati limitrofe, pentru a se cunoaşte limitele fondului asupra caruia poarta dreptul de folosinta al proprietarilor celor doua fonduri.

Instanţa investită cu astfel de cerere se pronunţă asupra configuraţiei terenului care alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate în materialitatea lui, al cărui contur va fi hotărât şi fixat decisiv prin linia de hotar ce desparte proprietăţile, determinată prin semne vizibile.

Judecătoria C, deşi a constatat că linia actuală de hotar dintre proprietăţile părţilor litigante este reprezentată de construcţiile acestora şi, pe o porţiune mică de teren, de un gard, existând astfel semne exterioare ale hotarului dintre proprietăţi, linia de hotar dintre proprietăţi fiind dată de punctele 1-89-90-91-92-93-94-95-96-97-98-99-11 din planul topografic încorporat în anexa 1 refăcută (fila 307, vol. I) a raportului de expertiză topografică întocmit de expert P C V, a respins cererea de grăniţuire formulată de reclamanţi.

Chiar dacă instanţa de fond a stabilit linia de hotar pe amplasamentul deja existent, avea obligaţia de a se pronunţa prin admitere asupra acestui capăt de cerere. Introducerea acestei acţiuni de către reclamanţi demonstrează că există un litigiu cu privire la linia de hotar existentă, iar faptul că au existat semnele de hotar pe teren, faţă de care instanţa se poate orienta, va determina pronunţarea soluţiei în sensul stabilirii liniei de hotar raportat la aceste semne.

Era firesc ca instanţa să stingă în acest mod litigiul cu privire la grăniţuirea celor două proprietăţi, prin stabilirea liniei de hotar raportat la semne de hotar reţinute, deoarece o altfel de soluţie, respectiv cea de respingere a acestui capăt de cerere ar determina perpetuarea conflictului existent între părţi. În raport cu argumentele expuse, tribunalul constată că hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii privind acţiunea în grăniţuire formulată de recurenţii reclamanţi, a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Având în vedere aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9 şi art.312 din vechiul C.p.c., tribunalul va admite recursul şi va dispune modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul că va fi admisă acţiunea în grăniţuire formulată de reclamanţi, urmând ca celelalte dispoziţiile ale instanţei de fond să fie menţinute. Instanţa de recurs va stabili linia de hotar dintre proprietăţile părţilor ca fiind dată de punctele 1-89-90-91-92-93-94-95-96-97-98-99-11 din planul topografic încorporat în anexa 1 a raportului de expertiză topografică întocmit de expert P C V(fila 307, vol. I).

În temeiul dispoziţiilor art.584 din Codul civil vechi, conform cărora „cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate” şi al dispoziţiilor art.247 şi art.276 din vechiul Cod de procedură civilă, instanţa va obliga intimaţii pârâţi la plata, către recurenţi, a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2115 lei (1460 lei – fond şi 655 lei – recurs), reprezentând contravaloarea taxelor de timbru şi a onorariilor de expert şi avocat.

PENTRU ACESTE MPTOVE

ÎN NUMLE LEGII

D E C I D E  :

Admite  recursul declarat de reclamanţii P M şi P D- ambii cu domiciliul în C, str. A M nr. ..., judeţul C şi cu domiciliul procesual ales în C - împotriva sentinţei civile nr.934/2.02.2017, pronunţate de Judecătoria C în dosarul nr.2486/212/2013, în contradictoriu cu pârâţii R A ŞI R A- ambii cu domiciliul în C, judeţul C.

Modifică  în parte sentinţa civilă nr.934/02.02.2017 pronunţată de Judecătoria C, în sensul că admite acţiunea în grăniţuire formulată de reclamanţi.

Stabileşte linia de hotar dintre proprietăţile părţilor ca fiind dată de punctele 1-89-90-91-92-93-94-95-96-97-98-99-11 din planul topografic încorporat în anexa 1 a raportului de expertiză topografică întocmit de expert P C V(fila 307, vol. I).

Menţine celelalte dispoziţiile ale sentinţei recurate.

Obligă intimaţii pârâţi la plata, către recurenţi, a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 2115 lei (1460 lei – fond şi 655 lei – recurs), reprezentând contravaloarea taxelor de timbru şi a onorariilor de expert şi avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 05.10.2017.

Domenii speta

Spete similare