Aplicarea sancțiunii disciplinare “avertisment”.

Aplicarea sancțiunii disciplinare “avertisment”.

Doar sancţionarea disciplinară  a angajatei, fără ca alte acte de discriminare/hărţuire să fie dovedite în prezentul litigiu , nu poate fi reţinută de către Curte ca temei de obligare a intimatei la plata de daune morale, cu atât mai mult cu cât contestaţia împotriva deciziei de sancţionare disciplinară a fost respinsă ca tardiv formulată.

(Secția a VII-a pentru Cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale;

decizia civilă nr.789 din data de 12 februarie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 29.12.2015, reclamanta VN a chemat în judecată pe pârâţii CNGȘ, CA CNGȘ, reprezentat de MSM, în calitate de preşedinte, comisia de cercetare disciplinară, a solicitat a se dispune anularea Hotărârii nr. 4/07.10.2015 a CA CNGȘ, prin care i s-a aplicat sancţiunea „avertisment”, obligarea numitei MSM, în dubla sa calitate, de director şi Preşedinte al Consiliului de Administraţie, să-şi ceară scuze în consiliul profesoral, să publice scuzele pe site-ul liceului şi să le menţină 12 luni, să se publice hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunţa pe site-ul liceului şi să o menţină 12 luni, să-i plătească suma de 10.000 lei, cu titlu de daune morale, sub sancţiunea acordării de daune cominatorii de 10 lei/zi pentru fiecare zi de întârziere, obligarea în solidar a membrilor consiliului de administraţie la plata sumei de 17.500 lei cu titlu de daune morale, obligarea în solidar a membrilor Comisiei de cercetare la plata sumei de 9.000 lei.

La data de 22.01.2016, reclamanta a completat acţiunea, prin precizarea motivelor de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat pretenţiile cu titlu de despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 4884/26.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 47682/3/2015, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta VN, în contradictoriu cu pârâţii ISMB, Municipiul Bucureşti – Sector 4, prin Primar şi Consiliul Local al Sectorului 4, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

Prin aceeaşi sentinţă, a fostrespinsă acţiunea formulată de reclamanta VN în contradictoriu cu pârâţii CA CNGȘ şi cu Comisia de Cercetare Disciplinară din cadrul CNGȘ, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

De asemenea, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanta VN împotriva deciziei nr. 94/7.10.2015 şi împotriva Hotărârii nr. 4/7.10.2015, emise de pârâtul CNGȘ, ca tardiv formulată, iar cererea având ca obiect plata daunelor morale în cuantum de 10.000 lei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin sentinţă, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului CNGȘ de MSM, în contradictoriu cu reclamanta VN.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

În şedinţa publică din 15.12.2016, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei funcţionale, motivele respingerii regăsindu-se menţionate în încheierea de dezbateri. De asemenea, la data de 22.12.2016, a fost constatată admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie.

La termenul de judecată din 09.02.2017 a fost respinsă excepţia lipsei semnăturii întâmpinării CNGȘ şi s-au admis excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a CA CNGȘ şi a Comisiei de Cercetare Disciplinară din cadrul CNGȘ, lipsei calităţii procesuale pasive a ISMB, a Municipiului Bucureşti – Sector 4, prin Primar şi a Consiliului Local al Sectorului 4 şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 94/7.10.2015 şi împotriva Hotărârii nr. 4/7.10.2015, emise de pârâtul CNGȘ, motivele ce au stat la baza soluţionării în acest mod a incidentelor fiind precizate în încheierea de la acea dată.

În cauză au fost administrate probele cu înscrisuri, cu înscrisurile pârâtului şi ale intervenientei, precum şi proba testimonială, martora BM fiind propusă de reclamantă, iar SIG, din partea pârâtului.

Instanţa a reţinut că, între reclamantă şi pârâtul CNGȘ, a fost încheiat contractul individual de muncă înregistrat cu nr. (..), în temeiul căruia reclamanta a desfăşurat activitate în postul de profesor.

Prin decizia nr. 18/11.09.2015 a pârâtului, s-a dispus constituirea comisiei de cercetare a presupuselor abateri săvârşite de reclamantă, iar prin Hotărârea nr. 4/7.10.2015, consiliul de administraţie al pârâtului a decis sancţionarea reclamantei cu avertisment.

Reclamantei i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară constând în avertisment, prin decizia nr. 94/7.10.2015 emisă de pârât, reţinându-se încălcarea de către aceasta a prevederilor art. 7 alin. (2) şi (3), art. 8 lit. d) şi e) şi art. 9 lit. a) din Codul de etică pentru învăţământul preuniversitar.

Cercetarea disciplinară a pornit de la memoriul unei părţi a colectivului de părinţi ai clasei a IX-a H, înregistrat cu nr.3078/23.06.2015, şi de la consemnările procesului verbal al şedinţei cu părinţii clasei a IX-a F, înregistrat cu nr. 3030/19.06.2015, aceste aspecte rezultând din raportul comisiei de cercetare nr.6537/7.10.2015. Prin aceste înscrisuri, erau sesizate anumite aspecte în legătură cu modalitatea de evaluare a elevilor de către reclamantă şi cu stilul acesteia de predare. Astfel, preşedintele comitetului de părinţi ai clasei a IX-a H a solicitat înlocuirea reclamantei cu un alt cadru didactic, justificat de caracterul inechitabil al evaluării elevilor, fără criterii clare şi cu diferenţe de notare în cazul unor greşeli identice, fără consolidarea materiei după absentarea repetată pe perioade ce au ajuns chiar şi la 4 săptămâni, dar şi crearea unei relaţii ostile cu elevii, fapt ce ar duce la îndepărtarea acestora de la studiul limbii franceze.

Potrivit art. 253 alin. (1) C.mun., angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru a se angaja răspunderea angajatorului este necesar a fi îndeplinite anumite condiţii, şi anume este necesar a se constata săvârşirea de către acesta cu vinovăţie a unei fapte ilicite care să cauzeze salariatului un prejudiciu, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta.

În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu moral asupra sa, prin fapte ale angajatorului constând în informarea sistematică a Consiliului profesoral, de către directorul unităţii de învăţământ, cu privire la motivele şi stadiul cercetării disciplinare, fără legătură cu tema consiliilor respective, în publicarea pe platforma informatică a liceului a deciziilor de începere a cercetării disciplinare şi a celei de sancţionare a sa cu avertisment, în prezentarea în consiliul profesoral, de către consilierul psihologic al şcolii, a unui referat având drept temă mobbingul, în scopul ridiculizării, umilirii şi discreditării reclamantei, în înlăturarea de la comisia de corigenţe, în diminuarea calificativului, în solicitarea monitorizării activităţii sale de către ISMB, în refuzul comunicării, printr-o colegă, a unei adeverinţe privind numărul zilelor de concediu medical din ultimele 12 luni, în diminuarea salariului, prin înlăturarea de la numirea în calitate de diriginte, în înscenare de sesizări, în vederea sancţionării salariatei, evenimente petrecute în anul şcolar 2014 – 2015 şi ulterior.

Prin răspunsul la întrebarea nr. 14 din interogatoriu, reprezentantul pârâtului a recunoscut faptul că în anul şcolar 2014 – 2015 reclamanta nu a fost desemnată diriginte al unei clase de elevi, că a solicitat de la doi medici un punct de vedere referitor la starea de sănătate a reclamantei, respectiv dacă aceasta este aptă să predea în învăţământ, în contextul absenţei de la serviciu pe o perioadă de 71 de zile lucrătoare din perioada cursurilor, justificată prin 21 de certificate medicale.

În ceea ce priveşte diminuarea de către angajator a punctajului şi acordarea calificativului „bine”, pentru activitatea reclamantei desfăşurată în anul şcolar 2014 – 2015, comunicat acesteia prin adresa nr. (..), art. 92 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 prevede evaluarea anuală a activităţii personalului didactic de predare, care se realizează la nivelul fiecărei unităţi şi instituţii de învăţământ preuniversitar, hotărârile privind angajarea, motivarea, evaluarea, recompensarea, răspunderea disciplinară şi disponibilizarea personalului didactic luându-se la nivelul unităţii de învăţământ, de către consiliul de administraţie. Câtă vreme calificativul respectiv este definitiv, nefiind contestat sau fiind rezultatul soluţionării contestaţiei, nu se poate reţine caracterul ilicit al actului de acordare a calificativului emis de pârât, acesta fiind abilitat prin lege să evalueze activitatea cadrelor didactice.

Solicitarea de monitorizare a activităţii reclamantei, adresată de pârât ISMB, rezultă din înscrisul depus în copie la fila 127, volum II din dosar, însă aceasta a fost justificată de sesizările părinţilor elevilor, referitoare la activitatea didactică a reclamantei şi în special la evaluarea elevilor. Potrivit art. 95 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2011, ISMB are printre atribuţii controlarea aplicării legislaţiei şi monitorizarea calităţii activităţilor de predare-învăţare şi respectarea standardelor naţionale/ indicatorilor de performanţă, prin inspecţia şcolară. Existând sesizări în legătură cu activitatea didactică a reclamantei, nu se poate aprecia că scopul demersului pârâtului a vizat intimidarea salariatei. Nici împrejurarea că actele de sesizare a nemulţumirilor unor părinţi au fost iniţiate de către colegiul naţional nu a fost confirmată de probele administrate, menţiunile din înscrisurile constând în memorii şi declaraţii ulterioare ale părinţilor semnatari fiind confirmate de depoziţia martorului SIG, profesor de religie în şcoală, care a avut cunoştinţă despre nemulţumirile unor părinţi legate de absenţele pe perioade mai lungi ale reclamantei de la ore, urmate de evaluarea copiilor cu note mici.

De asemenea, împrejurarea că reclamanta nu a fost numită diriginte al unei clase în anul şcolar 2014 – 2015, respectiv că nu a făcut parte din comisia de corigenţe la materia de predare nu constituie în sine comportamente nelegale ale angajatorului, întrucât potrivit art.22 alin. (4) lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul nr. 5115/2014 al Ministerului Educaţiei Naţionale, în vigoare până la 18.09.2016, directorul unităţii de învăţământ are atribuţia de a numi, după consultarea consiliului profesoral, în baza hotărârii consiliului de administraţie, profesorii diriginţi la clase.

Referitor la înlăturarea reclamantei din comisia de corigenţe, această măsură a fost comunicată salariatei cu adresa nr.3105/24.06.2015 (fila 27 dosar fond). Art. 213 din regulament prevede atribuţia directorului unităţii de învăţământ de a stabili, prin decizie, în baza hotărârii consiliului de administraţie, componenţa comisiilor şi datele de desfăşurare a examenelor; sesiunea de corigenţe are un preşedinte şi câte două cadre didactice examinatoare pentru fiecare comisie pe disciplină [alin. (4)]. Pentru examinarea elevilor corigenţi, unul dintre cadrele didactice este cel care a predat elevului disciplina/modulul de învăţământ în timpul anului şcolar. În mod excepţional, în situaţia în care între elev şi profesor există un conflict care ar putea vicia rezultatul evaluării, în comisia de examinare este numit un alt cadru didactic de aceeaşi specialitate sau după caz de specialităţi înrudite din aceeaşi arie curriculară [alin. (6)]. Din înscrisul depus la filele 164 – 167, volum II dosar fond, rezultă că în cadrul şedinţei consiliului de administraţie al pârâtului din 23.06.2015 a fost pusă în discuţie cererea înregistrată cu nr. (..), formulată de SA, tatăl unui elev, de a aproba excluderea reclamantei din comisia de corigenţe la limba franceză, aceasta fiind aprobată cu unanimitate.

În opinia primei instanţe, susţinerea referatului în consiliul profesoral de către consilierul psiholog al pârâtului, cu tematica privind mobbingul, a fost confirmată de către pârât la interogatoriu, însă potrivit art. 49 lit. t) din regulament, consiliul profesoral are printre atribuţii dezbaterea problemelor legate de conţinutul său organizarea activităţii instructiv-educative din unitatea de învăţământ, iar potrivit martorului propus de pârât, şedinţele ţinute de psihologul şcolii nu au făcut niciodată referiri la vreunul dintre cadrele didactice, astfel că nu rezultă că între subiectul dezbaterii şi persoana reclamantei ar exista o legătură directă.

Nici informările făcute de directorul colegiului consiliului de administraţie, în legătură cu stagiul cercetării disciplinare a reclamantei, nici publicarea pe platforma informatică a liceului a deciziilor de începere a cercetării disciplinare şi a celei de sancţionare a sa cu avertisment nu au caracter de nelegalitate, având în vedere dispoziţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora Consiliul de administraţie este organul de conducere al unităţii de învăţământ, iar preşedintele consiliului de administraţie este directorul unităţii de învăţământ (alin.4), printre atribuţiile consiliului fiind şi aceea privind sancţionarea abaterilor disciplinare, etice sau profesionale ale cadrelor didactice, conform legii [art. 96 alin. (7) lit.h)]. De asemenea, afişarea în format electronic, pe site-ul colegiului, a hotărârilor consiliului profesoral constituie o practică constantă a organului de conducere al pârâtului, potrivit martorului SIG, din acest motiv publicarea deciziei de sancţionare a reclamantei nu a rezultat că a constituit un fapt singular, întreprins cu scopul prejudicierii imaginii salariatei.

Tribunalul a mai arătat că înmânarea personală a documentelor eliberate de angajator, în considerarea calităţii de salariat, a reprezentat o practică constantă a pârâtului, acelaşi martor declarând că i s-a impus prezenţa pentru comunicarea actului solicitat, argumentul privind comunicarea directă către solicitant sau către o persoană împuternicită prin procură, exprimat prin întâmpinare, fiind pe deplin justificat, câtă vreme sunt înscrisuri care privesc situaţia salariatului, iar angajatorul asigură în acest mod siguranţa circuitului unor astfel de documente.

Din aceste considerente, instanţa a reţinut că faptele, respectiv actele organelor de conducere ale pârâtului nu au avut un caracter ilicit, deoarece nu au fost săvârşite, emise prin încălcarea unor prevederi legale sau în scopul afectării imaginii, onoarei, demnităţii reclamantei, rezultând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, respectiv că nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare a declarat apel, în termen legal şi motivat, apelanta-reclamantă VN.

În motivare, apelanta a arătat că achiesează la dispoziţia de respingere a acţiunii împotriva ISMB şi a Consiliului local al Municipiului Bucureşti - Sector 4, ca în îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală, precum şi că achiesează la dispoziţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu paraţii CA CNGȘ şi Comisia de Cercetare disciplinară din cadrul CN GȘ.

Potrivit apelantei, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Civilă, a refuzat greşit să-şi decline competenţă în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ, invocând art. 266 C.mun.

În acest sens, a arătat că are funcţia de personal didactic de predare, angajată la CN GȘ, unitate de învăţământ de interes public cu personalitate juridică [în conf. cu art. 10 alin. (1) şi 96 alin. (1) Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011].

Legea care reglementează structura funcțiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ este Legea Educației Naţionale nr. 1/2011 (în continuare, LEN nr.1/2011).

Potrivit art. 5 din LEN 1/2011, dispoziţiile acesteia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. În caz de conflict între acestea, se aplică dispoziţiile prezentei legi.

Conform art.14 din LEN 1/2011, Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului (devenit între timp Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice) proiectează, fundamentează şi aplică strategiile naţionale în domeniul educaţiei. Aplicarea se face prin acte normative emise de ministru.

Un asemenea act este Anexa la Ordinul nr. 3866/2012 al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Potrivit art. 3 din Anexă, „Personalul didactic de predare are dreptul de a contesta decizia de sancţionare, în termen de 15 zile de la comunicare,a Colegiile de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare, conform art. 280 alin. (8) din Legea nr. 1/2011.

În conformitate cu art. 4 din Anexa la Ordinul 3866/2012, Colegiile de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare sunt organe administrativ-jurisdicționale. Astfel cum dispune art.10 alin. (2) din Anexa la Ordinul 3866/2012, Colegiile de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare sunt competente să soluţioneze contestaţiile conform art. 3 alin. (2).

Faţă de aceste dispoziţii, apelanta consideră că instanţa de judecată, oricare ar fi fost aceasta, era necompetentă absolut, competenţa aparţinând Colegiului de disciplină de pe lângă ISMB.

Cu toate acestea, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 6 alin. (4) „Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială sau pentru calea de atac la un alt organ administrativ-jurisdicțional, înţelege să renunţe la aceasta în timpul soluţionării litigiului, este obligată să notifice decizia de renunţare organului administrativ-jurisdicțional în cauză.

Partea sesizează instanţa de contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificare. În această situaţie procedura administrativă prealabila prevăzută de art.7, nu se mai aplică.

Având în vedere că a înţeles să renunţe la calea de atac la organul administrativ-jurisdicțional, în timpul soluţionării litigiului, notificând decizia de renunţare, apelanta arată că avea posibilitatea legală să se adreseze instanţei de contencios administrativ, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art. 6 alin. (4), astfel cum a procedat.

Având în vedere că atât instanţa de contencios administrativ, cât şi instanța de jurisdicţia muncii, sunt organizate ca secţii ale Tribunalului Bucureşti, greşit a fost repartizat dosarul la Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale şi tot greşit a refuzat această secţie să-şi decline competenţa în favoarea Secţiei de contencios administrativ.

Din respingerea greşită a excepţiei necompetenţei şi reţinerea procesului spre judecare au rezultat şi greşita respingere a cererii sale ca tardiv formulată, admiterii cererii de intervenţie accesorie a intervenientei M.S.M., greşita respingere cererii având ca obiect despăgubiri pentru daunele morale.

Respingerea cererii ca tardiv formulată s-a făcut în funcţie de dispoziţiile Codului muncii.

Or, potrivit art. 280 din LEN 1/2011, anexei la Ordinul nr. 3866/2012 al Ministrului Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului şi art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul trebuia calculat potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Referitor la cererea de intervenţie accesorie, aceasta a fost greşit admisă în principiu.

Potrivit art. 61 alin. (1) C.pr.civ., oricine are interes, poate interveni într-un proces care se judecă intre părţile originare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică este orice organ de stat care acţionează în regim de putere publică.

Sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi persoanele juridice autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004 cererile în justiţie pot fi formulate şi personal, împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului.

Prin cererea introductivă de instanţă, apelanta a chemat în judecată CN GȘ reprezentat de MSM, în calitate de director, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.554/2004 şi pe MSM, în dubla să calitate de director şi preşedinte al Consiliului de Administraţie, astfel cum a menţionat în cererea de modificare a cererii introductive de instanţa (punctul IV).

Potrivit art. 97 alin. (2) lit. a) din LEN 1/2011, directorul unităţii de învăţământ de stat este reprezentantul legal al unităţii de învăţământ.

Or, o persoană juridică are reprezentant legal, prin intermediul căruia încheie acte juridice numai în situaţia în care este lipsită de capacitate de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu se răsfrânge în plan procesual, persoana în privinţa căreia se impune reprezentarea legală fiind lipsită de capacitate procesuală de exerciţiu.

Capacitate procesuală de exerciţiu este aptitudinea persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l putea apăra în proces, personal.

Capacitate procesuală de exerciţiu reprezintă o cerinţă esenţială pentru exercitarea acţiunii civile; ea se determină în funcţie de întinderea capacităţii civile.

Persoanele juridice dobândesc capacitate procesuală de exerciţiu din momentul desemnării organelor lor de conducere, în speţa directorul, potrivit art. 97 din LEN 1/2011.

Faţă de cele ce preced, apelanta arată că intervenienta MSM, la momentul intervenţiei în interesul CN GȘ, era deja parte originară în proces, partea pentru care a intervenit neavând capacitatea procesuală de exerciţiu şi neputând să stea în proces decât prin intermediul intervenientei.

Aşa fiind, la momentul cererii de intervenţie, nu erau îndeplinite condiţiile art. 61 alin.(1) intervenienta fiind parte originară în proces, în calitate de reprezentant legal al părţii pentru care a intervenit.

Intervenienta MSM nu putea să lipsească persoana juridică de capacitatea procesuală de exerciţiu, pentru a putea să intervină în interesul aceleiaşi persoane juridice pe care a lăsat-o fără capacitate procesuală de exerciţiu,.

Potrivit art. 29 C.civ., nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Cazul în care reprezentantul legal îşi neagă această calitate, lipsind persoana pe care legea îi impune să o reprezinte, de capacitate procesuală de exercițiu, cu scopul de a interveni în interesul său, nu este unul dintre cele „expres prevăzute de lege”.

Referitor la excepţia lipsei semnăturii de pe întâmpinarea formulată de CN GȘ şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Consilierului ISMB pentru CN GȘ, apelanta consideră că greşit le-a respins instanţa, în condiţiile în care:

Semnătura de pe întâmpinare nu aparţine reprezentantului legal, ci unui consilier juridic angajat de altă persoană juridică, ISMB.

Deşi prezent în instanţă la interogatoriu, reprezentantul legal MSM nu a înțeles să semneze întâmpinarea.

În această situaţie, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al consilierului ISMB pentru CN GȘ.

Instanţa i-a respins şi această excepţie invocând dispoziţiile art. 95 alin. (1) lit. 1) din LEN 1/2011 potrivit cărora ISMB „acordă consiliere şi asistenţă unităţilor şi instituţiilor de învăţământ în gestionarea resurselor umane şi a posturilor didactice la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti”. Or, în opinia apelantei, art. 95 din LEN nu se referă la asistenţă şi consiliere juridică. Chiar interpretată ca asistenţă juridică, nu se poate confunda gestionarea resurselor umane şi a posturilor didactice cu apărarea în faţa instanţei într-un proces civil.

A invocat Decizia nr. 9/2016 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Braşov - Secţia 1 civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: modul de interpretare a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) C.pr.civ., în sensul de a şti dacă acestea permit reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa instanțelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv formularea cererii introductive de instanţă printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, pronunţând următoarea soluţie: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă în dosarul nr. 21.531/197/2015 şi, în consecinţă, a stabilit că:„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) C.pr.civ., cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”.

Sentinţa apelată nu corespunde exigentelor art. 425 C.pr.civ. în condiţiile în care nu s-au arătat motivele pentru care i s-au respins alegaţiile întemeiate pe Decizia nr. 9/2016 a ÎCCJ, obligatorie pentru instanţe.

Greşit a fost analizată cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale separat de analiza legalităţii actului în condiţiile în care acestea trebuia analizată în legătură cu actul a cărui anulare a solicitat-o.

Chiar în aceste condiţii, a analizei separate, legalitatea actelor putea şi trebuia să fie analizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, dar în lumina exigenţelor art. 280 alin. (7) din LEN 280/2011, iar nu în funcţie de Codul muncii.

În drept: apelanta a invocat art. 466 şi urm.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul CN GȘ a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei şi încheierilor apelate.

La termenul de judecată din 23.10.2018, Curtea a luat act de achiesarea apelantei cu privire la soluţia de respingere a acţiunii faţă de următorii pârâţi: ISMB şi Consiliul Local Sector 4 Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, respectiv faţă de CA CNGȘ şi Comisia de Cercetare Disciplinară din cadrul CN „GȘ”, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

În ceea ce priveşte cadrul procesual în apel, Curtea a luat act că, potrivit informaţiilor din ECRIS, rezultă că, în dosarul disjuns din prezenta cauză în faţa Tribunalului Bucureşti, respectiv dosarul nr. 25174/3/2016, s-a pronunțat sentinţa civilă nr. 6793/30.06.2016, prin care s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de mai mulţi pârâţi din dosarul iniţial, inclusiv faţă de pârâta MSM, în nume propriu. Această sentinţă prin care s-a luat act de cererea de renunţare la judecată a rămas definitivă prin pronunţarea deciziei nr.75/13.03.2017, de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 25174/3/2016. Curtea a dispus, din oficiu, ca aceste înscrisuri, respectiv sentinţa civilă nr. 6793/30.06.2016 şi decizia civilă nr.75/13.03.2017, să fie ataşate la dosar în copie conformă cu exemplarele originale aflate în dosarul disjuns.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în apel, pârâta MSM nu mai are calitate de intimată în nume propriu, ci doar în calitate de reprezentant al CN „GȘ” şi de intimată-intervenientă.

În ceea ce priveşte cererea de apel, Curtea a constatat că este formulată şi împotriva încheierilor premergătoare prin care au fost soluţionate excepţia de necompetenţă materială, excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva deciziei de sancţionare disciplinară. Apelanta a solicitat să se constate că, în mod greşit au fost respinse, respectiv admise, excepţiile menţionate. În consecinţă, apelanta a solicitat admiterea apelului cu privire la aceste aspecte, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă de contencios administrativ.

Curtea a acordat cuvântul părţilor în susţinerea motivelor de apel care vizează pretinsa greşită soluţionare a excepţiilor, trimiterea cauzei spre rejudecare şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de intervenţie accesorie formulată în cauză de intimata-intervenienta MSM.

Apelanta a susţinut motivele de apel, arătând că invocă excepţia necompetenţei materiale şi a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru aceleaşi considerente, apreciind că această cauză este de competenţa unei instanţe de contencios administrativ.

De asemenea, prin încheierea din 23.10.2018, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant pentru consilierul desemnat să reprezinte unitatea de învăţământ intimata, având în vedere decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 84 din C.pr.pen. civilă, dispoziţiile Legii nr. 1/2011, regulamentul de ordine interioară, cum a fost depus în extras în dosarul de fond şi fişa postului consilierului juridic, considerând că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru acordarea mandatului consilierului juridic să formuleze apărări pentru unitatea de învăţământ.

Prin decizia civilă nr. 4919/13 11 2018 pronunţată în acest dosar de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a soluţionat apelul declarat de reclamantă împotriva încheierilor premergătoare şi sentinţei de fond, mai puţin criticile privind soluţionarea cererii de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat, după cum urmează:

1. Apelul împotriva încheierii premergătoare din 15.12.2016, cu privire la respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a – conflicte de muncă şi asigurări sociale

În prezenta cauză, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei contestaţii formulate de reclamantă împotriva hotărârii nr. 4/07.10.2015, emise de CA CNGȘ şi împotriva deciziei nr. 94/07.10.2015, emisă de CN GȘ, prin director, privind aplicarea unei sancţiuni disciplinare cu avertisment, precum şi o cerere de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu moral produs acesteia prin fapte ilicite ale angajatorului, la locul de muncă.

Apelanta critică în apel respingerea excepţiei necompetenţei materiale de către prima instanţă, reiterând excepţia şi în faza apelului.

Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că a fost învestită cu un litigiu din sfera jurisdicţiei muncii, având în vedere existenţa unui contract de muncă încheiat între părţi. De asemenea, din perspectiva invocării incidenţei Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Curtea apreciază că nu este suficient să se facă trimitere la caracterul de organ administrativ-jurisdicțional al Colegiului de disciplină de pe lângă ISMB, în condiţiile în care nu există o normă specială de competenţă, care să se aplice derogatoriu faţă de cea de la art. 266 C.mun., şi care să dea în competenţa instanţelor de contencios administrativ contestaţiile formulate în materie disciplinară în cazul sancţiunilor aplicate prin urmarea procedurii instituite de dispoziţiile art. 280 din Legea nr. 1/2011 şi de ordinele aprobate de Ministerul Educaţiei în materie.

Astfel, potrivit art. 15 pct. xx din Ordinul nr. 4619/22.09.2014 pentru aprobarea Metodologiei-cadru de organizare şi funcţionare a consiliului de administrație din unităţile de învăţământ preuniversitar, emis de Ministerul Educaţiei Naţionale, consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ îndeplineşte atribuţiile prevăzute de legislaţia în vigoare privind răspunderea disciplinară a personalului didactic de predare.

Dacă, în general, potrivit art. 14 alin. (4) din acest ordin, hotărârile consiliului de administraţie pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, cu respectarea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte materia disciplinară, este aplicabilă o procedură diferită, cu o reglementare distinctă.

Prin art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 3866/02.05.2012 al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Colegiului Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi ale colegiilor de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare, s-a prevăzut dreptul personalului didactic de a contesta deciziile de sancţionare disciplinară, în termen de 15 zile de la comunicare, la colegiile de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare, conform art. 280 alin. (8) din Legea nr. 1/2011. Aceste colegii de disciplină sunt organe administrativ-jurisdicţionale, potrivit art. 4 din acelaşi ordin.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 17 şi 18 din ordinul menţionat, hotărârile pronunţate de colegiile de disciplină pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa competentă – secţia specializată în soluţionarea conflictelor de muncă.

Din analiza acestor dispoziţii, rezultă că a fost instituită o procedură prealabilă de soluţionare a contestaţiilor în materie disciplinară, iar aceste contestaţii formulate împotriva hotărârilor pronunţate de colegiile de disciplină, ca organe administrativ-jurisdicţionale, sunt date în competenţa instanţelor judecătoreşti specializate în soluţionarea conflictelor de muncă, iar nu în competenţa instanţelor de contencios administrativ, astfel cum sunt acestea definite la art. 2 lit. g) din Legea nr. 554/2004.

Faptul că legiuitorul a stabilit caracterul de organ administrativ-jurisdicţional pentru colegiile de disciplină de pe lângă inspectoratele şcolare nu determină, în opinia Curţii, aplicarea automată a jurisdicţiei contenciosului administrativ, această asimilare fiind realizată în scopul de a asigura în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiilor anumite garanţii, cum ar fi principiul contradictorialităţii sau principiul dreptului la apărare. În acest sens, se remarcă faptul că, într-adevăr, potrivit art. 9 din Ordinul nr. 3866/2012, colegiul de disciplină se pronunţă asupra contestaţiei, prin hotărâre motivată, pe baza probelor administrate şi a susţinerilor părţilor orale sau în scris.

Pe de altă parte, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. Or, în situaţia actelor de sancţionare disciplinară a personalului didactic, a fost instituită o procedură de contestare în faţa unui organ administrativ-jurisdicţional, iar hotărârile pronunţate de acest organ sunt date în competenţa instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă. Prin urmare, dacă înseşi actele emise de aceste organe administrativ-jurisdicţionale sunt scoase din sfera contenciosului administrativ, Curtea a dedus, pe cale de interpretare ratio legis, că şi în ipoteza în care se renunţă la această procedură administrativă prealabilă, revine tot unei instanţe specializate în conflicte de muncă competenţa de a soluţiona litigiul pornit de persoana sancţionată, care alege să conteste actul de aplicare a sancţiunii disciplinare în faţa unei instanţe judecătoreşti, prevalându-se de dispoziţiile art. 280 alin. (10) din Legea nr.1/2011 – legea educaţiei naţionale.

Deşi apelanta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, pentru a motiva excepţia necompetenţei materiale procesuale, considerând că, potrivit acestor dispoziţii, dacă a ales să renunţe la jurisdicţia administrativă în timpul soluţionării litigiului, poate să sesizeze instanţa de contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificarea renunţării către organul administrativ-jurisdicţional, Curtea a apreciat că aceste dispoziţii din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul de faţă. Aceasta deoarece nici Legea nr.1/2011, nici Ordinul nr. 3866/2012, care instituie procedura de soluţionare a contestaţiilor în faţa colegiilor de disciplină, nu au preluat aceste dispoziţii ca atare şi nici nu au prevăzut posibilitatea de a te adresa instanţei judecătoreşti, într-un anumit termen de la renunţarea la contestaţia în faţa colegiului de disciplină, pentru a opera o repunere, prin lege, în termenul de atacare a deciziei de sancţionare disciplinară.

În al doilea rând, art. 6 alin. (4) este aplicabil în ipoteza în care înseşi actele emise de organele administrativ-jurisdicţionale sunt supuse contenciosului administrativ, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă, în care hotărârile emise de colegiile de disciplină sunt date în competenţa instanţelor specializate în soluţionarea conflictelor de muncă.

Prin urmare, chiar dacă, potrivit dreptului comun, apelanta poate renunţa la o cerere introdusă pe rolul unui organ administrativ-jurisdicţional, potrivit principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în absenţa unei norme speciale introduse în actul normativ care reglementează procedura ce se desfăşoară în faţa colegiilor de disciplină, Curtea a apreciat că nu se poate aplica dispoziţia din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care această lege nu guvernează fondul raporturilor juridice dintre părţi (raporturi de dreptul muncii), iar, pe de altă parte, s-ar ajunge la crearea unei lex tertia.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că nu sunt întemeiate motivele de apel prin care s-a susţinut că a fost greşit soluţionată excepţia necompetenţei materiale în cauză, astfel încât a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din 15.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 47682/3/2015..

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte faza de judecată a apelului, competenţa materială procesuală de soluţionare a apelului de faţă revenind secţiei specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, sens în care a fost respinsă ca nefondată excepţia invocată de apelantă în şedinţa publică din 23.10.2018.

De asemenea, mai trebuie arătat că, deşi apelanta a invocat Decizia nr. 17/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că ne aflăm în prezenţa unei excepţii de ordine publică, motiv pentru care a invocat-o din nou în apel, Curtea a reamintite că, inclusiv în cazul excepţiilor de ordine publică, cum ar fi şi cea din cazul de faţă, când se ridică problema încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei secţii specializate, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile art. 130 alin. (2) C.pr.civ., potrivit cărora necompetenţa materială de ordine publică trebuie invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. În orice situaţie, în prezentul litigiu, întrucât excepţia de necompetenţă a fost invocată în termen legal, în faţa primei instanţe, nu se mai justifica ridicarea acesteia din nou, în faţa instanţei de apel.

2. Apelul formulat împotriva încheierii din 09.02.2017, prin care a fost admisă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 94/07.10.2015 şi împotriva hotărârii nr. 4/07.10.2015 şi prin care a fost respinsă excepţia lipsei semnăturii de pe întâmpinarea formulată de pârâtul CNGȘ.

Curtea a reţinut ca fiind legale şi temeinice aprecierile primei instanţe în privinţa aplicabilităţii termenului de 30 de zile calendaristice de la data comunicării pentru a contesta la instanţele judecătoreşti o decizie de sancţionare disciplinară, conform dispoziţiilor art. 252 alin. (5) C.mun.

Astfel, apelanta-reclamantă nu a contestat faptul că actul de sancţionare a fost comunicat acesteia la data de 09.10.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă, prin poştă, la Tribunalul Bucureşti, la data de 23.12.2015, peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. (5) C.mun.

Apelanta a susţinut că, în situaţia sa, ar deveni incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în privinţa termenului de sesizare a instanţei judecătoreşti, arătând că a introdus contestaţia în termenul legal de 15 zile prevăzut de această dispoziţie legală, calculat de la data comunicării către colegiul de disciplină a renunţării la calea de atac la acest organism administrativ-jurisdicţional.

Curtea a reamintit că, în cazul contestaţiei formulate împotriva hotărârii şi deciziei din 07.10.2015, de aplicare a sancţiunii disciplinare, reclamanta avea posibilitatea de a se adresa colegiului de disciplină de pe lângă Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti, în termen de 15 de la comunicarea actelor contestate, potrivit prevederilor art. 280 alin. (8) din Legea nr.1/2011. De asemenea, împotriva hotărârii pronunţate de colegiul de disciplină, se putea formula cerere în faţa instanţei competente, specializate în soluţionarea conflictelor de muncă, în termen de 30 de la comunicarea hotărârii, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 280 alin. (10) şi art. 18 raportat la art. 17 din Ordinul nr. 3866/2012.

Or, în cauza de faţă, apelanta a renunţat la calea de atac în faţa organului administrativ-jurisdicţional şi s-a adresat instanţei de judecată la data de 23.12.2015, după ce a comunicat, prin poştă, la data de 04.12.2015 (conform înscrisurilor de la filele 71-72, vol. I, dosar fond), notificarea sa de renunţare la contestaţia formulată în faţa colegiului de disciplină de pe lângă ISMB.

Aşa cum s-a arătat mai sus, Curte a apreciat că dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr.554/2004 nu se aplică în cazul de faţă, având în vedere că atât actele contestate de reclamantă, cât şi actele emise de colegiul de disciplină, în calitate de organ administrativ-jurisdicţional, nu intră în sfera contenciosului administrativ, astfel cum este acesta definit la art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 („activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”).

Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii legale exprese, similare celei de la art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care să fie introdusă în Legea nr. 1/2011 sau în Ordinul nr.3866/2012, prin care să fie stabilit un termen de introducere a contestaţiei în materie disciplinară, în funcţie de data renunţării la calea administrativ-jurisdicţională, Curtea a reţinut că singurul termen, prevăzut de lege, în care poate fi formulată contestaţie împotriva hotărârii şi deciziei de sancționare disciplinară este termenul de 30 de zile calendaristice de la comunicarea acestor acte către reclamantă, astfel cum este instituit la art. 252 alin. (5) C.mun., care constituie dreptul comun în materie.

Prin urmare, în prezenta cauză, între data comunicării actelor contestate, 09.10.2015, şi data sesizării instanţei judecătoreşti, 23.12.2015, au trecut mai mult de 30 de zile calendaristice, fiind depăşit termenul reglementat de art. 252 alin. (5) C.mun.

Nu în ultimul rând, Curtea a observat că – inclusiv în ipoteza avansată de apelantă, potrivit căreia ar fi avut la dispoziţie un termen de 15 zile de la comunicarea notificării renunţării la calea contestaţiei la colegiul de disciplină -, sesizarea instanţei s-a făcut cu încălcarea acestui termen, în condiţiile în care notificarea renunţării a fost transmisă prin poştă la data de 04.12.2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă, prin poştă, la data de 23.12.2015.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că în mod corect a fost admisă excepţia tardivităţii şi a respins ca nefondat apelul formulat împotriva încheierii din 09.02.2017 şi a părţii din dispozitivul sentinţei civile apelate nr. 4884/26.06.2017, referitoare la respingerea ca tardivă a contestaţiei formulate de apelanta-reclamantă VN împotriva Hotărârii nr. 4/07.10.2015 a CA CN„GȘ” şi a Deciziei nr. 94/07.10.2015 a CN „GȘ”.

3. Cu privire la excepţia lipsei semnăturii de pe întâmpinarea formulată de pârâtul CNGȘ şi la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a consilierului juridic, pentru pârâtul CNGȘ, respinse prin încheierea de şedinţă din 09.02.2017

Curtea a respins aceleaşi excepţii, invocate şi în faza apelului, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă din 23.10.2018.

Aşa cum a statuat şi prima instanţă, Curtea a considerat că desemnarea unui consilier juridic din cadrul ISMB, să reprezinte în instanţele judecătoreşti o unitate din învăţământul preuniversitar, astfel cum rezultă din delegaţiile depuse atât la dosarul de fond, cât şi în apel, s-a realizat în limitele legii, cu respectarea dispoziţiilor din Legea nr. 1/2011 şi a celor din Regulamentul de organizare şi funcţionare al ISMB (filele 226-227, vol. III, dosar fond), în care, la art. 20 denumit „Compartimentul Juridic”, la lit. b), se prevede că personalul serviciului „Juridic” are atribuţia de „a reprezenta interesele legitime ale inspectoratului şcolar în faţa instanţelor judecătoreşti de orice nivel, precum şi ale unităţilor de învăţământ, la solicitarea acestora, cu avizul/dispoziţia inspectorului şcolar general”. Aceleaşi atribuţii sunt prevăzute şi în fişa postului consilierului juridic (filele 228-230, vol. III, dosar fond).

Curtea a reţinut că nu a fost învestită cu anularea regulamentului de organizare şi funcţionare menţionat anterior, nici nu s-a invocat, pe cale de excepţie, nelegalitatea acestuia.

Faţă de aspectele invocate de apelanta-reclamantă în apel, Curtea a reţinut că nu sunt incidente cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 9/2016, prin care a dispus în sensul că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) C.pr.civ., cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă”, având în vedere că situaţia-premisă reţinută în sesizarea care a stat la baza soluţiei pronunţate în decizia nr. 9/2016 este diferită de cea din cauza de faţă.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere situaţiile în care reprezentarea convenţională avea la bază un contract de mandat încheiat între două persoane juridice, obiectul mandatului fiind chiar activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată (ceea ce ar însemna eludarea legislaţiei privind exercitarea profesiei de avocat sau de consilier juridic), în timp ce, în prezenta cauză, reprezentarea pârâtului prin consilierul juridic al ISMB nu a avut la bază un contract cu titlu oneros, ci reprezintă chiar exercitarea atribuţiilor legale conferite inspectoratului şcolar, potrivit Legii nr. 1/2011, prin intermediul corpului de consilieri juridici, în limitele stabilite prin propriul regulament de organizare şi funcţionare, emis în aplicarea Legii nr. 1/2011.

Pentru toate aceste considerente, s-a respins ca nefondat şi apelul formulat de reclamantă referitor la respingerea excepţiei lipsei semnăturii de pe întâmpinare şi a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, prin încheierea de şedinţă din 09.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 47682/3/2015.

4. Asupra motivelor de apel care vizează modul de soluţionare a cererii de intervenţie accesorie formulate de intervenienta MSM, în interesul pârâtului CNGȘ – cerere admisă în principiu prin încheierea din 22.12.2016 şi, pe fond, prin sentinţa civilă nr. 4884/26.06.2017

Prin cererea de intervenţie, formulată la data de 22.09.2016, intervenienta a motivat interesul său în introducerea cererii, prin aceea că deţine calitatea de director al CN „GȘ” şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie – pârâţi în cauză la acel moment procesual, iar aceste calităţi justificau, în opinia intervenientei, interesul său, legitim şi actual în participarea la judecată. A arătat că, în ipoteza în care cei doi pârâţi ar pierde procesul, intervenienta, datorită calităţii de conducător al celor două entităţi, ar suferi daune morale, constând în prejudicierea imaginii, onoarei şi reputaţiei sale, dar şi daune materiale reprezentate de o eventuală admitere a unei acţiuni în pretenţii ce ar putea fi promovată de CNGȘ, pentru daunele morale solicitate de reclamantă.

Prin încheierea din 22.12.2016, Tribunalul Bucureşti a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, arătând că art. 61 alin. (1) şi (2) C.pr.civ. reglementează posibilitatea oricărei persoane de a interveni într-un proces care se judecă între părţile originare, atunci când sprijină apărarea uneia dintre părţi. Cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii are ca obiect principal verificarea legalităţii măsurii sancţionării disciplinare a reclamantei, drepturile şi obligaţiile decurgând din raporturile individuale de muncă, iar titulara cererii de intervenţie accesorie este conducătorul unităţii de învăţământ angajatoare, împotriva căreia reclamanta a formulat şi pretenţii cu titlu de despăgubiri morale. În această calitate, intervenienta fiind una dintre persoanele care au determinat adoptarea măsurii sancţionării disciplinare, prima instanţă a apreciat că aceasta justifică un interes în scopul pronunţării unei soluţii favorabile pârâţilor în favoarea cărora a intervenit în proces, interes ce constă în evitarea acţionării ulterioare în judecată a sa de către pârâţii pe care îi sprijină în prezenta cauză.

Apelanta-reclamantă critică această soluţie, arătând că intervenienta este reprezentantul pârâtului CNGȘ, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 1/2011, situaţie în care, în această calitate, nu mai poate interveni în interesul părţii originare din proces, pe care o reprezintă. În opinia apelantei, a accepta că intervenienta poate sta în proces în nume propriu ar duce la lipsirea de capacitate de exerciţiu a pârâtului, care ar fi astfel lipsit de reprezentant legal.

Curtea, analizând cererea de intervenţie accesorie, formulată de intervenienta MSM, raportat la dispoziţiile art. 61 C.pr.civ., astfel cum au fost redate mai sus, a apreciat că, faţă de motivele invocate de intervenientă în cererea sa, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Astfel, pe de o parte, Curtea a reţinut că, prin încheierea din 30.06.2016, Tribunalul a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta MSM, iar prin sentinţa civilă nr. 6793/30.06.2016, pronunţată în dosarul disjuns nr.25174/3/2016, a luat act de renunţarea la judecată faţă de această pârâtă, astfel încât, în raport de cadrul procesual pasiv de la acel moment, nu mai exista riscul obligării pârâtei, în nume propriu, dar având în vedere calitatea sa de director şi de preşedinte al consiliului de administrație al colegiului, la despăgubiri sau la publicarea unor scuze în consiliul profesoral, la publicarea unor scuze pe site-ul liceului sau la publicarea hotărârii judecătoreşti pe site-ul liceului.

 Pe de altă parte, atât în cererea de intervenţie, cât şi în concluziile scrise depuse în dosarul de apel, intervenienta susţine că, prin cererea sa, apără un „interes propriu”, care ar rezulta din eventuala acţiune în regres promovată de colegiu, în ipoteza pierderii procesului de faţă, scopul fiind preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu în patrimoniul său, dar şi prevenirii atingerilor aduse onoarei, reputaţiei şi imaginii sale.

Or, în cauza de faţă, dispoziţiile art. 61 alin. (3) C.pr.civ. permit formularea unei cereri de intervenţie accesorie, numai în ipoteza în care intervenţia sprijină apărarea uneia dintre părţi, iar nu şi atunci când se urmăreşte prevenirea unui prejudiciu eventual, incert în privinţa existenţei şi întinderii, dar care nu derivă în mod direct din raporturile juridice deduse judecăţii. De altfel, apărarea imaginii, onoarei şi reputaţiei intervenientei nu au legătură cu interesele apărate de colegiu, în calitate de pârât în prezenta cauză.

De asemenea, având în vedere calitatea intervenientei MSM de reprezentant legal al părţii în interesul căreia pretinde că a formulat cererea de intervenţie, Curtea a apreciat că toate apărările şi mijloacele legale de susţinere a intereselor acestei părţi pot fi formulate sau utilizate prin însăşi exercitarea calităţii de reprezentant legal, ceea ce s-a şi întâmplat în cauza de faţă, cererea de intervenţie accesorie devenind superfluă în aceste condiţii.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de intervenţie accesorie nu întruneşte condiţiile de admisibilitate, motiv pentru care a admis apelul formulat împotriva încheierii din 22.12.2016, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de intervenţie accesorie ca inadmisibilă. În consecinţă, în raport de această soluţie, a admis şi apelul formulat sub acest aspect împotriva sentinţei civile nr. 4884/26.06.2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de intervenţie accesorie ca inadmisibilă.

În raport de aspectele analizate în prezenta decizie, Curtea a constatat că au rămas în discuţie motivele de apel care vizează soluţionarea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, formulat de apelanta-reclamantă VN în contradictoriu cu intimatul-pârât CNGȘ, în limitele învestirii primei instanţe, motiv pentru care a fixat termen pentru continuarea judecăţii la data de 05.02.2019.

Analizând motivele de apel formulate de apelanta-reclamantă care vizează soluţionarea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, potrivit dispoziţiilor art. 477 C.pr.civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

În şedinţa publică din data de 05 02 2019 apelanta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nulitate a Hotărârii nr. 2/10.09.2015 a Consiliului de Administraţie şi a Deciziei nr. 18/11.09.2015 de constituire a Comisiei de cercetare disciplinară, excepţii invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la aceste critici , Curtea constată în primul rând faptul că nu au fost invocate prin cererea de apel,fiind susţinute pentru prima dată de apelanta-reclamantă în şedinţa publică din data de 05 02 2019.

Potrivit art. 477 alin. (1) C.pr.civ. „Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”

Conform prevederilor art. 478 alin. (2) C.pr.civ. „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.”

În temeiul acestor dispoziţii procedurale instanţa de apel este obligată să verifice stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, numai în limitele cererii de apel. Ca urmare, deşi devolutiv, apelul este limitat numai la criticile formulate prin cerere de către partea nemulţumită de soluţia primei instanţe.

Regula consacrată de lege priveşte limitarea devoluţiunii în apel la criticile formulate prin motivele de apel de titularul căii de atac, în timp ce depăşirea acestor limite nu este posibilă decât în situaţia de excepţie în care părţile sau instanţa de apel însăşi invocă motive de ordine publică, dat fiind regimul juridic de invocare a acestora.

Rezultă astfel că ,atât timp cât reclamanta nu a invocat aceste critici prin cererea de apel, nu există o legală investire cu privire la aceste aspecte şi nu vor face obiectul analizei instanţei de apel.

În al doilea rând, conform prevederilor art. 444 alin (1) C.pr.civ.”Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare.”

În raport cu prevederile art. 445 C.pr.civ., respectiv „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444”, Curtea constată inadmisibilitatea  motivelor de apel referitor la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra excepţiei de nulitate a Hotărârii nr. 2/10.09.2015 a Consiliului de Administraţie şi a Deciziei nr. 18/11.09.2015 de constituire a Comisiei de cercetare disciplinară , faţă de împrejurarea că nu s-a formulat de către reclamantă o cerere de completare a dispozitivului sentinţei de fond cu soluţia dată acestor cereri.

Cu privire la cererea reclamantei de obligare a angajatorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral ce i s-a produs, Curtea reţine că în cererea de chemare in judecată s-a invocat vătămarea reclamantei  prin fapte ale angajatorului constând în informarea sistematică a Consiliului profesoral, de către directorul unităţii de învăţământ, cu privire la motivele şi stadiul cercetării disciplinare, fără legătură cu tema consiliilor respective, în publicarea pe platforma informatică a liceului a deciziilor de începere a cercetării disciplinare şi a celei de sancţionare a sa cu avertisment, în prezentarea în consiliul profesoral, de către consilierul psihologic al şcolii, a unui referat având drept temă mobbingul, în scopul ridiculizării, umilirii şi discreditării reclamantei, în înlăturarea de la comisia de corigenţe, în diminuarea calificativului, în solicitarea monitorizării activităţii sale de către ISMB, în refuzul comunicării, printr-o colegă, a unei adeverinţe privind numărul zilelor de concediu medical din ultimele 12 luni, în diminuarea salariului, prin înlăturarea de la numirea în calitate de diriginte, în înscenare de sesizări, în vederea sancţionării salariatei, evenimente petrecute în anul şcolar 2014 – 2015 şi ulterior.

Instanţa de fond a analizat fiecare faptă invocată de reclamantă, concluzionând in sensul că nu se poate reţine săvârşirea cu vinovăţie de către angajator a unor fapte ilicite care să fi produs un prejudiciu angajatei, nefiind întrunite condiţiile răspunderii angajatorului impuse de art. 253 alin. (1) C.mun.

În cuprinsul cererii de apel se critică modalitatea în care a procedat instanţa de fond, reclamanta susţinând că în mod neîntemeiat au fost analizate aspectele privind cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale separat de analiza legalităţii actului în condiţiile în care acestea trebuia analizată în legătură cu actul a cărui anulare a solicitat-o.

Curtea constată că această critică este nefondată întrucât era imposibilă analiza eventualului prejudiciu moral produs reclamantei prin raportare la motivele de nulitate a deciziei de sancţionare disciplinară, respectiv a Hotărârii nr. 4/07.10.2015 a CA CN GȘ din Bucureşti, prin care i s-a aplicat sancţiunea „avertisment”, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut tardivitatea formulării de către reclamantă a contestaţiei împotriva acestei din urmă hotărâri, nemaiexistând temei pentru a se analiza pe fond motivele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată .

A mai invocat apelanta şi faptul că, chiar în condiţiile analizei separate, legalitatea actelor putea şi trebuia să fie analizată în conformitate cu dispoziţii art. 4 din Legea nr.554/2004, dar în lumina exigenţelor art. 280 alin. (7) din LEN 280/2011, iar nu în funcţie de Codul muncii.

Curtea nu poate primi nici această susţinere a apelantei dat fiind faptul că , după cum s-a reţinut anterior, instanţa de fond şi cea de apel , prin decizia civilă nr. 4919/13 11 2018, au constatat că prezenta cauză reprezintă un litigiu de muncă, competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine instanţei de dreptul muncii şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea  nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ, invocate de reclamantă.

Curtea reţine că apelanta-reclamantă a invocat în faţa instanţei de fond producerea prejudiciului moral prin fapte de hărţuire ale angajatorului, mai sus enumerate.

Prin cererea de apel nu se aduc critici cu privire la argumentele expuse de către tribunal în sensul neîndeplinirii condiţiilor răspunderii angajatorului, nici cu privire la motivele pentru care instanţa de fond a reţinut faptul că angajatorul a acţionat in raport cu reclamanta în limitele legii şi Regulamentului.

În atare condiţii Curtea constată că , în limitele investirii sale prin cererea de apel, nu există aspecte noi de analizat , instanţa de fond argumentând în mod legal şi temeinic soluţia de respingere a cererii reclamantei.

Astfel, în ceea ce priveşte diminuarea de către angajator a punctajului şi acordarea calificativului „bine”, pentru activitatea reclamantei desfăşurată în anul şcolar 2014 – 2015, comunicat acesteia prin adresa nr. (..), Curtea constată că acest calificativ nu a fost contestat de către apelanta-reclamantă, motiv pentru care nu se poate reţine caracterul ilicit al actului de acordare a calificativului emis de pârât, angajatorul având obligaţia de a evalua activitatea reclamantei.

Solicitarea de monitorizare a activităţii reclamantei, adresată de pârât Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti a fost determinată de sesizările părinţilor elevilor cu privire  la activitatea didactică a reclamantei şi în special la evaluarea elevilor. Potrivit art. 95 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2011, ISMB are printre atribuţii controlarea aplicării legislaţiei şi monitorizarea calităţii activităţilor de predare-învăţare şi respectarea standardelor naţionale/indicatorilor de performanţă, prin inspecţia şcolară. Cum au existat sesizări în legătură cu activitatea didactică a reclamantei,pârâtul avea obligaţia de a le da curs şi de a solicita această monitorizare .

Nu rezultă din probele administrate in cauză că actele de sesizare a nemulţumirilor unor părinţi au fost iniţiate de către angajatorul reclamantei.

Faptul că apelanta-reclamanta nu a fost numită diriginte al unei clase în anul şcolar 2014 – 2015, respectiv că nu a făcut parte din comisia de corigenţe la materia de predare reprezintă punerea in aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul nr. 5115/2014 al Ministerului Educaţiei Naţionale, în vigoare până la 18.09.2016, potrivit cu care directorul unităţii de învăţământ are atribuţia de a numi, după consultarea consiliului profesoral, în baza hotărârii consiliului de administraţie, profesorii diriginţi la clase.

Art. 213 din acelaşi regulament prevede atribuţia directorului unităţii de învăţământ de a stabili, prin decizie, în baza hotărârii consiliului de administraţie, componenţa comisiilor şi datele de desfăşurare a examenelor; sesiunea de corigenţe are un preşedinte şi câte două cadre didactice examinatoare pentru fiecare comisie pe disciplină [alin. (4)]. Pentru examinarea elevilor corigenţi, unul dintre cadrele didactice este cel care a predat elevului disciplina/modulul de învăţământ în timpul anului şcolar. În mod excepţional, în situaţia în care între elev şi profesor există un conflict care ar putea vicia rezultatul evaluării, în comisia de examinare este numit un alt cadru didactic de aceeaşi specialitate sau după caz de specialităţi înrudite din aceeaşi arie curriculară [alin. (6)]. Din înscrisul depus la filele 164 – 167, volum II dosar fond, rezultă că în cadrul şedinţei consiliului de administraţie al pârâtului din 23.06.2015 a fost pusă în discuţie cererea înregistrată cu nr. 3020/19.06.2015, formulată de S.A., tatăl unui elev, de a aproba excluderea reclamantei din comisia de corigenţe la limba franceză, aceasta fiind aprobată cu unanimitate. Prin urmare această măsură a conducerii angajatorului a fost luată în condiţiile Regulamentului, în raport cu situaţia obiectivă existentă, respectiv existenţa unei cereri exprese a unui părinte de elev în acest sens.

Nu rezultă din probele administrate în cauză că, cu ocazia susţinerii referatului în consiliul profesoral de către consilierul psiholog al pârâtului, cu tematica privind mobbingul, s-ar fi făcut referire la vreunul dintre cadrele didactice, deci nici cu privire la apelanta-reclamantă.

Informările făcute de directorul colegiului consiliului de administraţie în legătură cu stagiul cercetării disciplinare a reclamantei şi publicarea pe platforma informatică a liceului a deciziilor de începere a cercetării disciplinare şi a celei de sancţionare cu avertisment a apelantei a reprezentat o practică constantă a organului de conducere al pârâtului, potrivit declaraţiei martorului SIG, astfel încât nu rezultă că această publicarea s-a făcut în considerarea persoanei apelantei şi că prin aceasta s-ar fi urmărit prejudicierea imaginii acesteia.

A rezultat din declaraţiile de martori că la nivelul angajatorului se solicita expres ca, pentru înmânarea documentelor eliberate de angajator, în considerarea calităţii de salariat, angajatul solicitat să se prezinte personal, astfel încât nu se poate reţine că s-a procedat in acest mod doar în ceea ce o priveşte pe apelantă, pentru a fi umilită, prejudiciată, etc.

Curtea nu are temei să reţină faptul că apelanta a fost supusă unor tratamente discriminatorii sau că a fost hărţuită de către reprezentanţii angajatorului , doar prin prisma faptului că a fost cercetată şi sancţionată disciplinar .

Potrivit art. 247 C.mun., „angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Doar sancţionarea disciplinară  a angajatei, fără ca alte acte de discriminare/hărţuire să fie dovedite în prezentul litigiu , nu poate fi reţinută de către Curte ca temei de obligare a intimatei la plata de daune morale, cu atât mai mult cu cât contestaţia împotriva deciziei de sancţionare disciplinară a fost respinsă ca tardiv formulată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 480 alin. (1) C.pr.civ., constatând legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de fond, Curtea va respinge apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 4884/2017 privind soluţia pronunţată cu privire la cererea de despăgubiri şi cu privire la nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei de nulitate a Hotărârii nr.2/10.09.2015 a Consiliului de Administraţie şi a Deciziei nr. 18/11.09.2015 de constituire a Comisiei de cercetare disciplinară, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare