Drept civil – răspundere civilă delictuală.

Rezumatul problemelor de drept.

1. „Fapta ilicită” constă în orice acțiune sau inacțiune  prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv (inclusiv normele morale),  s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu.

Caracterul „ilicit” al faptei este apreciat, așadar, în raport de regulile giirale de comportament instituite de societate prin dispoziții legale și norme morale. Așadar, dacă prin conduita adoptată de către o persoană se încalcă o o dispoziție legală sau o normă morală,  atunci fapta are caracter ilicit.

În același timp, în conformitate cu prevederile art. 1353 Cod civil ”cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Prin urmare, are caracter ilicit și fapta permisă de lege, însă numai dacă aceasta este săvârșită prin abuz de drept, astfel cum este definit acest concept la art. 15 din Codul civil.

2. În conformitate cu prevederile art. 289 C proc pen „plângerea” este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune (gg. 1), iar aceasta trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului (gg. 2).

Așadar, legea recunoaște dreptul persoanei vătămate printr-o faptă penală de a sesiza organele penale printr-un act scris în cuprinsul căruia să indice atât fapta sau faptele comise, cât și persoana făptuitorului, subînțelegându-se astfel dreptul persoanei vătămate de a aduce acuzații unei alte persoane cu privire la săvârșirea unei/unor fapte penale. Mai trebuie notat că nu rezultă sub nicio formă din cuprinsul prevederilor legale anterior citate că dreptul de a formula plângere penală este condițyyat de deținerea unor probe, elemente certe, incontestabile, din partea titularului plângerii, în sensul că persoana împotriva căreia formulează plângere este cu certitudine autorul faptei reclamate, acest lucru urmând a se stabili în cadrul urmăririi penale

Rezultă astfel, în mod lipsit de echivoc, că legea recunoaște dreptul persoanei vătămate de a formula o plângere penală, circumstanțe în care nu se poate reține că prin simpla formulare a unei astfel de plângeri s-a comis o faptă cu caracter ilicit.

3. Potrivit art. 15 din Codul civil „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

Condiţiile cumulative pentru a se reţine exercitarea abuzivă a unui drept sunt următoarele: a) legea să recunoască unei persoane dreptul de a avea o anumită conduită, de a săvârși o anumită faptă, etc; b) persoana să exercite dreptul respectiv; c) dreptul să fie exercitat în limitele sale externe, stabilite de lege; d) dreptul să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege; e) exercitarea abuzivă a dreptului să aibă drept consecinţă încălcarea drepturilor altei persoane.

În cazul de față, dreptul de a formula o plângere penală este recunoscut de lege, iar exercitarea sa abuzivă s-ar putea reține numai în cazul în care dreptul respectiv ar fi deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege.

Cu alte cuvinte, în concret, s-ar putea reține că o persoană și-a exercitat abuziv dreptul de a formula o plângere penală numai în cazul în care ar rezulta din probele administrate că scopul real nu a fost acela de a se antrena răspunderea penală a a altei persoane pentru săvârșirea unei fapte penale reale, ci s-a urmărit un cu totul alt scop, nerecunoscut de lege, cum ar fi, de exemplu: condamnarea pe nedrept a respectivei persoane, șicanarea acesteia și crearea unui disconfort psihic prin participarea la o procedură penală, afectarea imaginii și demnității persoanei respective ca urmare a acuzației penale formulate împotriva sa.

Decizie pronunțată în apel în dos nr. 6225/231/2016.

Prin cererea înregistrată la data de 16.05.2016 sub nr. 6225/19.05.2016 pe rolul Judecătoriei Kk reclamantul Yy Kk Ll a chemat în judecată pe pârâtul Ll Gg Yyuț solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să fie obligată pârâtul la plata sumei de 15.000 lei cu titlul de daune morale ca urmare a prejudiciului nepatrimonial creat prin plângerea penală mincinoasă făcută de pârât, plângere defăimătoare și cu scopul de a fi condamnat pe nedrept și pentru a face șefii instituției unde lucrează să nu mai aibă încredere în reclamant și să-l înlăture de la locul de muncă.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esență, că pârâtul Ll Gg Yyuț a formulat la data de 26.09.2015 o plângere penală împotriva reclamantului cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt, in cuprinsul acesteia aducând acuze mincinoase la adresa reclamantului în scopul obținerii condamnării acestuia.

Din cercetările efectuate a rezultat nevinovăția reclamantului.

În continuarea motivării acțiunii reclamantul a expus pe larg argumente în sprijinul demonstrării îndeplinirii condițiilor cumulative necesare pentru incidența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Prin sentința civilă nr. 2363/27 martie 2017 pronunțată în dosar nr. 6225/231/2016 Judecătoria Kk a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 lei cu titlul de despăgubiri morale.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a făcut trimitere la conținutul plângerii penale formulată de pârât împotriva reclamantului, la conținutul actului de renunțare la urmărire penală, a mențyyat că în cursul anului 2015 părțile au fost chemate la sediul Postului de Poliție Golești circumstanțe în care pârâtul i-a adresat cuvinte vulgare și obscii reclamantului și a reținut că plângerea penală formulată de pârât i-a afectat dreptul la imagine al reclamantului în calitate de cetățean și salariat al GG Vrancea. A mai mențyyat prima instanță că din adresa conducătorului GG Vrancea rezultă că pe perioada în care reclamantul a fost cercetat pentru furt acesta a suferit un blocaj emoțyyal puternic, fiindu-i afectate sarcinile de serviciu.

Reținând incidența prevederilor art. 30 gg. 6) din Constituția României și apreciind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1357 Cod civil ca urmare a faptului că s-a demonstrat nevinovăția reclamantului și că pârâtul a formulat o plângere penală fără a avea vreo bază certă că reclamantul i-a sustras actele din autoturism, prima instanță a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 lei cu titlul de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul.

În motivarea apelului s-au învederat următoarele.

Instanța a dat dovadă de superficialitate și de eludare a normelor de drept substanțial incidente în cauză, trebuind să verifice dacă pârâtul a formulat plângerea în mod abuziv, în scop șicanator, cunoscând că reclamantul nu este autor faptei de furt, iar să rețină caracterul ilicit al faptei pe considerentul că nu a avut o bază certă că reclamantul este autorul faptei.

În acest sens, este suficient ca partea vătămată să aibă doar suspiciunea rezonabilă că o anumită persoană este autorul faptei denunțate, însă este imperios necesar să nu cunoască cu certitudine că autorul faptei nu este altă persoană decât cea denunțată, acestea fiind granițele exercițiului normal al dreptului procesual de a sesiza organele de urmărire penală.

Exercitarea unui drept este abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană.

În speță, apelantul pârât a fost de bună-credință când a exercitat dreptul conferit de art. 289 C proc pen fapt care rezultă din următoarele împrejurări:

- organul de urmărire penală a dispus soluția de renunțare la urmărirea penală împrejurare ce naște prezumția rezonabilă că dreptul de a sesiza organele penale s-a făcut în scop legitim, acestea stabilind că fapta sesizată există, însă apreciind că atingerea valorilor sociale protejate este minimă și nu există interes public de urmărire în continuare a faptei;

- pârâtul era îndreptățit să considere că reclamantul este autorul furtului documentelor din autoturism dat fiind convorbirea telefonică purtată între tatăl pârâtului și o persoană care s-a recomandat a fi mesagerul „domnului Yy”;

- între apelantul pârât și reclamant nu au existat neînțelegeri, ci acestea existau între reclamant și tatăl pârâtului; prin urmare, apare lipsită de suport și de logică o potențială intenție denigratoare din partea apelantului, acesta cunoscându-l doar sporadic pe reclamant;

- organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către apelantul-pârât a infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare și nici nu i-au aplicat vreo amendă judiciară pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procedurale.

Plângerea penală a fost redactată în mod sumar și formal, strict raportat la fapta de sustragere a unei sume de bani și a unor documente, iar nu în termeni defăimători, iar din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că apelantul-pârât ar fi cunoscut că reclamantul nu este autor al furtului. În aceste condiții, fapta de a formula o plângere penală nu constituie o faptă ilicită, ci exercițiul normal al unui drept, respectiv dreptul conferit de art. 289 C proc pen persoanei vătămate.

A mai arătat apelantul că hotărârea primei instanțe este nelegală și în ceea ce privește probatoriul în baza căruia a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cele două adrese avute în vedere de către instanță constituind probe ce nu au fost administrate cu respectarea dispozițiilor procedurale, fiind prezentate argumente detaliate în acest sens.

Intimatul a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului.

În cuprinsul acesteia intimatul a făcut referiri la împrejurările care au giirat conflictul dintre părți, și anume, vânzarea unui autoturism și neînțelegeri privitoare la sumele de bani datorate, circumstanțe în care intimatul-reclamant a primit amenințări de la pârât și de la tatăl acestuia că va fi dat afară de la serviciu și i se vor face plângeri penale.

În privința înregistrării audio, a arătat intimatul că știa că tatăl apelantului înregistrează pe toată lumea cu care intră în contact pentru că are multă aparatură și fac foarte multe cu vocile înregistrate.

În continuare, intimatul a expus argumente în justificarea legalității adreselor emise de IPJ Vrancea și GG, probe luate în considerare de către prima instanță pentru reținerea prejudiciului moral.

În finalul întâmpinării, intimatul a reiterat prima parte a conținutului motivării cererii de chemare în judecată.

În faza de judecată a apelului s-a încuviințat administrarea mijlocului de probă constând într-un CD depus în fața instanței de fond, CD ce cuprinde înregistrarea audio a unei convorbiri telefonice. De asemiia, la ultimul termen de judecată s-a ascultat înregistrarea convorbirii respective punându-se la dispoziție suportul telefonic original în care a fost stocată înregistrarea.

Analizând apelul de faţă Tribunalul reţine următoarele.

I. Cuprinsul cererii de apel. Limite.

Din cercetarea motivelor  expuse de către apelant în cuprinsul cererii de apel Tribunalul constată că s-au formulat critici privitoare la două dintre condițiile necesare pentru incidența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, și anume, existența faptei ilicite și existența prejudiciului moral, precum și critici ce vizează nelegalitatea unor probe reținute de prima instanță în justificarea prejudiciului moral.

Cu alte cuvinte, prin cererea de apel apelantul a înțeles să invoce faptul că prima instanță a reținut în mod greșit:

- că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită;

- că există un prejudiciu nepatrimonial suferit de către reclamant.

II. Cercetarea motivelor de apel.

A. Analizarea primei critici privitoare la reținerea săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite.

1. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că instanța a fost sesizată cu o cerere întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Cele 4 condiții necesare, cumulative, pentru atragerea acestei răspunderi sunt următoarele:

- existența unei fapte ilicite;

- existența unui prejudiciu;

- săvârșirea faptei cu vinovăție;

- existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

2. „Fapta ilicită” constă în orice acțiune sau inacțiune  prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv (inclusiv normele morale),  s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu.

Caracterul „ilicit” al faptei este apreciat, așadar, în raport de regulile giirale de comportament instituite de societate prin dispoziții legale și norme morale. Așadar, dacă prin conduita adoptată de către o persoană se încalcă o o dispoziție legală sau o normă morală,  atunci fapta are caracter ilicit.

În același timp, în conformitate cu prevederile art. 1353 Cod civil ”cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Prin urmare, are caracter ilicit și fapta permisă de lege, însă numai dacă aceasta este săvârșită prin abuz de drept, astfel cum este definit acest concept la art. 15 din Codul civil.

3. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat că „fapta ilicită” comisă de către pârât constă în formularea unei plângeri penale adresată organelor penale, plângere în cuprinsul căreia l-a acuzat pe reclamant, în mod nedrept, mincinos, de săvârșirea unei infracțiuni de furt și de pretinse alte fapte antisociale, în scopul suferirii de către reclamant a unor prejudicii, atât în plan social, cât și pe plan profesyyal.

Plângerea penală la care a făcut trimitere reclamantul se află în copie la fila 25 din dosarul primei instanțe.

Cercetând cuprinsul acesteia Tribunalul reține că aceasta este redactată pe două pagini și are 5 paragrafe având următorul conținut sintetic:

- în primul paragraf  sunt indicate datele de identificare ale petentului Ll Gg Yyuț și acesta învederează că a cumpărat la data de 01.07.2015 de la Yy Kk Ll un autoturism cu suma de 2300 Euro, plătindu-i 1400 euro, iar diferența de 900 euro reprezenta un împrumut luat de reclamant de la tatăl pârâtului;

- în al doilea paragraf se indică faptul că la două zile de la data vânzării reclamantul l-a sunat pe pârât spunându-i că s-a păcălit cu prețul mașinii și că trebuie să i se mai plătească 200 euro, iar reclamantul i-a spus că dacă nu îi convine să restituie banii și îi va întoarce autoturismul, ofertă respinsă de reclamant;

- în al treilea paragraf se arată că la data de 14.07.2015 pârâtul a primit un mesaj de la reclamant prin care îi solicita să-i dea până seara 200 euro și că a aflat din discuțiile cu tatăl pârâtului că actele mașinii sunt la pârât;

- în al patrulea paragraf pârâtul arată la data de 28.07.2015 tatăl său a primit un telefon de la o persoană care a declarat că vorbește în numele reclamantului, această persoană spunându-i că într-una din seri a pus o persoană de sex feminin și a sustras din mașina pârâtului portmoneul cu documente, iar dacă nu-i va da lui Yy Kk suma de 200 euro nu va mai vedea aceste documente;

- în al cincilea paragraf pârâtul a arătat că după discuția aminitită tatăl său l-a sunat solicitându-i să verifice documentele mașinii, iar pârâtul a constatat lipsa portmoneului cu diverse documente de identitate, respectiv acte ale autoturismului. A mai mențyyat pârâtul că după ce a ascultat și el convorbirea pe care tatăl său reușise să o înregistreze „am recunoscut vocea numitului Yy Kk Ll, motiv pentru care sunt convins că el este autorul furtului și formulez plângere penală împotriva acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de furt și doresc să mă judec cu acesta pentru recuperarea documentelor și tragerea la răspundere penală pentru faptele comise”.

Tribunalul mai notează că în evaluarea cauzei de față se va raporta strict la conținutul plângerii penale formulate de către apelantul-pârât, iar nu la alte documente întocmite de alte organe care au reprodus conform propriei aprecieri și interpretări conținutul acestei plângeri (Referat cu propunere de renunțare la urmărire penală, ordonanță de clasare și renunțare la urmărirea penală).

De asemiia, Tribunalul mai notează că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru eventuale alte fapte săvârșite de acesta (cum ar fi, adresarea de jigniri cu ocazia unei întâlniri între părți la Postul de poliție Golești), astfel încât, în raport de prevederile art. 9 și art. 22 gg. 6) C proc civ (principiul disponibilității procesului civil), instanța nu poate cerceta alte eventuale fapte decât aceea de formulare a plângerii penale.

4. După cum s-a arătat mai sus la pct. 2, pentru ca fapta imputată pârâtului să aibă caracter „ilicit” aceasta trebuie să constituie:

- o încălcare a vreunei dispoziții legale sau norme morale;

- exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut de lege.

a) În ceea ce privește prima variantă, Tribunalul constată că nu se identifică nicio dispoziție legală sau morală care să interzică pârâtului formularea plângerii penale descrisă în mod sintetic la pct. 2 de mai sus.

Dimpotrivă, există o prevedere legală care conferă oricărei persoane, deci inclusiv pârâtului, dreptul de a formula o plângere penală în situația în care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală.

Este vorba de prevederile art. 289 C proc pen care reglementează instituția „plângerii” penale.

Conform textului în discuție, „plângerea” este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune (gg. 1), iar aceasta trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului (gg. 2).

Așadar, legea recunoaște dreptul persoanei vătămate printr-o faptă penală de a sesiza organele penale printr-un act scris în cuprinsul căruia să indice atât fapta sau faptele comise, cât și persoana făptuitorului, subînțelegându-se astfel dreptul persoanei vătămate de a aduce acuzații unei alte persoane cu privire la săvârșirea unei/unor fapte penale. Mai trebuie notat că nu rezultă sub nicio formă din cuprinsul prevederilor legale anterior citate că dreptul de a formula plângere penală este condițyyat de deținerea unor probe, elemente certe, incontestabile, din partea titularului plângerii, în sensul că persoana împotriva căreia formulează plângere este cu certitudine autorul faptei reclamate, acest lucru urmând a se stabili în cadrul urmăririi penale

Rezultă astfel, în mod lipsit de echivoc, că legea recunoaște dreptul pârâtului de a formula plângerea penală la care s-a referit reclamantul în acțiune, descrisă sintetic la pct. 2), circumstanțe în care nu se poate reține că prin simpla formulare a acestei plângeri s-a comis o faptă cu caracter ilicit.

b) În ceea ce privește cea de-a doua variantă, Tribunalul reține următoarele.

Potrivit art. 15 din Codul civil „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”.

Condiţiile cumulative pentru a se reţine exercitarea abuzivă a unui drept sunt următoarele: a) legea să recunoască unei persoane dreptul de a avea o anumită conduită, de a săvârși o anumită faptă, etc; b) persoana să exercite dreptul respectiv; c) dreptul să fie exercitat în limitele sale externe, stabilite de lege; d) dreptul să fie deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege; e) exercitarea abuzivă a dreptului să aibă drept consecinţă încălcarea drepturilor altei persoane.

În cazul de față, dreptul de a formula o plângere penală este recunoscut de lege, iar exercitarea sa abuzivă s-ar putea reține numai în cazul în care dreptul respectiv ar fi deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege.

Cu alte cuvinte, în concret, s-ar putea reține că apelantul-pârât și-a exercitat abuziv dreptul de a formula o plângere penală numai în cazul în care ar rezulta din probele administrate că scopul real nu a fost acela de a se antrena răspunderea penală a reclamantului pentru fapta reală de sustragere a unor documente din autoturismul pârâtului, ci s-a urmărit un cu totul alt scop, nerecunoscut de lege, cum ar fi, de exemplu: condamnarea pe nedrept a reclamantului, șicanarea acestuia și crearea unui disconfort psihic prin participarea la o procedură penală, afectarea imaginii și demnității pârâtului ca urmare a acuzației penale formulate împotriva sa.

Din probatorul administrat în cauză nu a rezultat că apelantul-pârât și-a exercitat abuziv dreptul de a formula o plângere penală împotriva reclamantului.

Astfel, nu s-a contestat faptul că pârâtul a fost victima unei sustrageri de documente din autoturismul său fără a-și fi exprimat acordul în acest sens (furt), circumstanțe în care era pe deplin îndreptățit să formuleze o plângere penală prin care să sesizeze această faptă.

De asemiia, informațiile cuprinse în mijlocul material de probă prezentat instanței de apel (convorbirea telefonică înregistrată și stocată în memoria unui telefon mobil), reproduse atât pe CD-ul depus în primă instanță, cât și în scris (transcriptul de la fila 17), coroborate cu mesajul scris SMS transmis de către reclamant pârâtului la data de 14.07.2015 (fila 34) și cu recunoașterea reclamantului că au existat neînțelegeri financiare referitoare la prețul vânzării unui autoturism între părți, constituie elemente suficiente pentru a reține caracterul absolut rezonabil al suspiciunii pârâtului că reclamantul a participat la comiterea unei infracțiuni de furt, constând în sustragerea unor documente din autoturismul ce a făcut obiectul vânzării.

Astfel, reclamantul a relatat în declarația dată la poliție la data de 26.08.2015 că în urma vânzării unui autoturism către pârât a rămas de plătit o diferență de 300 euro și că ulterior vânzării a avut mai multe comunicări cu pârâtul și tatăl acestuia, realizate telefonic sau prin mesaje scrise, prin care le-a solicit diferența de preț (mărturisire extrajudiciară). Așadar, exista o situație conflictuală între părți giirată de vânzarea unui autoturism la începutul lunii iulie 2015.

La data de 28.07.2015 tatăl pârâtului a fost contactat telefonic de o persoană, în cadrul discuției aceasta recomandându-se că o cheamă „Ursu”, solicitându-i tatălui pârâtului să achite o diferență de bani lui „Yy” și aducându-i la cunoștință că actele autoturismului i-au fost sustrase de o fată ce ar fi intrat în contact cu pârâtul la o „crâșmă”, actele urmând să ajungă la „Domnu Yy”, iar recuperarea acestora urmând să fie condițyyată de plata datoriei.

După cum se observă, discuția telefonică cuprinde numeroase referiri ce pot fi considerate că se referă la conflictul dintre reclamant și pârât/tatăl pârâtului cu privire la diferența de preț pretinsă de reclamant în urma vânzării autoturismului. În acest sens, se face referire la numele creditorului ca fiind „Yy”, identic cu numele de familie al reclamantului, la plata unei datorii și la sustragerea documentelor unui autoturism.

Conținutul convorbirii coroborat cu constatarea lipsei documentelor din autoturism (situație necontestată), toate acestea pe fondul conflictului existent între părți pe tema îndreptățirii reclamantului la primirea unei diferențe de bani, constituie elemente mai mult decât rezonabile pentru a îndreptăți pârâtul să considere că reclamantul a participat la săvârșirea faptei de sustragere a documentelor din mașină. La aceasta se adaugă și percepția pe care pârâtul a avut-o după ascultarea convorbirii în privința persoanei care a inițiat apelul telefonic, și anume, că vocea aparține reclamantului, percepție justificată în raport de similaritățile existente între acestea, percepute în mod direct și de către instanța de apel la termenul din 14.11.2017.

În raport de cele arătate mai sus, Tribunalul reține că la data de 29.07.2017 pârâtul se afla în situația de a considera în mod rezonabil și justificat că reclamantul a participat la săvârșirea unei infracțiuni de furt împotriva patrimoniului său, circumstanțe în care nu se poate reține existența unui abuz de drept prin formularea plângerii penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cuprinsul plângerii pârâtul a indicat toate împrejurările de fapt care l-au determinat să formuleze plângerea, iar în final a arătat că este „convins” că reclamantul este autorul furtului.

În consecință, Tribunalul reține că pârâtul, la momentul formulării plângerii penale, nu se afla în situația de a cunoaște cu certitudine că reclamantul nu a avut nicio contribuție la săvârșirea faptei de sustragere a documentelor, ci, dimpotrivă, se afla în situația de a suspicyya în mod rezonabil că acesta a participat la comiterea faptei. În aceste condiții, scopul pentru care s-a formulat plângerea penală corespunde scopului avut în vedere de legiuitor, astfel încât nu s-a săvârșit nici un abuz de drept.

Împrejurarea că în urma investigației penale s-a pronunțat o soluție de renunțare la urmărire penală nu are absolut nicio relvanță în privința abuzului de drept. Mai mult, chiar dacă s-ar fi finalizat cercetările penale și s-ar fi constatat că reclamantul nu are niciun fel de participare la comiterea faptei aceasta nu constituie un element suficient pentru a reține îndeplinirea condiției necesare pentru atragerea răspunderii delictuale, și anume, caracterul „ilicit” al faptei constând în formularea plângerii  penale, astfel cum s-a explicat mai sus.

Împrejurarea că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu moral în urma declanșării mecanismului de cercetare a faptei reclamate nu are nicio relevanță pe planul analizei caracterului ilicit al faptei. În acest sens, chiar dacă, ipotetic, reclamantul ar fi suferit un prejudiciu moral prin fapta pârâtului de a formula o plângere penală împotriva sa, acest prejudiciu nu poate fi reparat decât în condițiile în care dreptul de a formula plângerea penală s-ar fi exercitat abuziv, astfel cum prevede art. 1353 Cod civil ”cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”. Or, după cum s-a arătat mai sus, probatoriul administrat nu a demonstrat sub nicio formă existența unui abuz de drept din partea pârâtului la momentul formulării plângerii penale.

c) În considerarea celor arătate mai sus la lit. a) și b) Tribunalul reține că fapta pârâtului de a formula plângerea penală din data de 29.07.2015 împotriva reclamantului nu îndeplinește cerința de a avea caracter „ilicit”.

Pe cale de consecință, este întemeiată critica apelului prin care a învederat că prima instanță a reținut în mod eronat îndeplinirea primei condiții necesare pentru atragerea răspunderii delictuale, și anume, săvârșirea unei fapte ilicite.

B. Analizarea celei de-a doua critici privitoare la inexistența unui prejudiciu nepatrimonial suferit de către reclamant.

În raport de concluzia la care s-a ajuns mai sus la lit. A, Tribunalul constată astfel lipsit de interes să mai examineze cea de-a doua critică din apel în condițiile în care, indiferent de concluzia la care s-ar ajunge, aceasta nu ar influența cu nimic soluția asupra apelului, soluție determinată de temeinicia criticii rpivitoare la inexistența caracterului ilicit al faptei reclamate.

III. Soluția instanței de apel.

În considerarea analizei efectuate mai sus la pct. II Tribunalul, aplicând prevederile art. 480 C proc civ, va admite apelul și va schimba în tot sentința primei instanțe în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii..

Domenii speta

Spete similare