Caracter abuziv clauze si nulitate clauze in contract de credit; restituire sumă

Pe rol judecarea apelului privind pe apelant T S.A. şi pe intimat BA, intimat BL, având ca obiect acţiune în constatare caracter abuziv clauze si nulitate clauze; restituire sumă.

Instanţa acordă cuvântul cu privire la cererea de repunere pe rol a cauzei.

Reprezentantul apelantei solicită admiterea cererii.

Instanţa, având în vedere cererea de repunere pe rol a cauzei, dispoziţiile art. 415 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, încuviinţează cererea formulată de către apelanta T S.A.  şi  repune cauza pe rol. Se constată că s-au depus precizări din parte intimaţilor, pe care instanţa le califică drept concluzii scrise şi comunică duplicat al acestora reprezentantului apelantei.

Asupra apelului civil de fata:

Prin sentinta civila nr. 9192/30.06.2017 a Judecatoriei Iasi s-a dispus:

" Admite acţiunea formulată de reclamanţii BA şi BL, în contradictoriu cu pârâta T S.A..

Constată existenţa clauzelor abuzive cuprinse în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale la convenţia de credit nr. 0125361 din data de 19.09.2007.

Obligă pârâta să restituie către reclamanţi suma de 5.555,28 CHF încasată cu titlu de comision de risc, în temeiul convenţiei de credit nr. 0125361 din data de 19.09.2007 în perioada 19.09.2007-16.11.2010.

Obligă pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale la suma de 5.555,28 CHF, de la data încasării fiecărui comision de risc în perioada 19.09.2007-16.11.2010, până la data plăţii. "

Pentru a se pronunta astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele considerente:

" Deşi legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanţa reţine că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ca urmare a includerii în contract a clauzei nenegociate referitoare la comisionul de risc, se apreciază că, această condiţie este îndeplinită în cauză.

Dezechilibrul creat prin introducerea clauzei contestate rezultă, în primul rând, din faptul că această clauză nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtei posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Sub acest aspect se reţine că în cuprinsul secţiunii 3 pct. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit se stipulează doar că „pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul datorează băncii un comision de risc", iar în condiţiile speciale, la pct. 5 lit. a) este indicat doar cuantumul comisionului, fără nici o altă precizare suplimentară.

Din cuprinsul clauzelor menţionate, nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivaţia contractuală vizând „punerea la dispoziţie a creditului"), nu se face nicio referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâta şi nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privinţa creditului acordat.

Aşadar, instanţa constată că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condiţiilor generale ale contractelor perfectate de pârâtă pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la  motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume. De asemenea, nici instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze din moment ce motivaţia încasării acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor generale, nici în cel al condiţiilor speciale ale contractelor amintite.

Mai mult, instanţa reţine că reclamanţii au instituit o ipotecă în favoarea pârâtei asupra imobilului situat în Iaşi, aşa cum rezultă din art. 7 din convenţia de credit nr. 0125361 din data de 19.09.2007 (fila 10).

Potrivit clauzelor stipulate în condiţiile speciale, valoarea bunului ipotecat este superioară valorii creditelor acordate, ceea ce înseamnă că, prin instituirea ipotecii asupra imobilului evaluat la o valoare mai mare decât suma împrumutată, au fost acoperite integral riscurile referitoare la o eventuală depreciere a garanţiei, precum şi cele referitoare la costurile unei eventuale urmăriri silite.

Totodată, ca urmare  a cesionării poliţei de asigurare a imobilului în favoarea băncii, aceasta se subrogă în toate drepturile asiguratului, având la îndemână toate mijlocele juridice necesare pentru recuperarea indemnizaţiei de asigurare.

Dacă împrumutatul îşi îndeplineşte în totalitate obligaţiile contractuale, achitând în integralitate şi la termen ratele şi dobânzile datorate, banca nu suportă niciun risc, iar, în această situaţie, reţinerea sumelor percepute cu titlul de comision de risc nu are nicio justificare, pârâta beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestaţie contractuală din partea sa. Astfel, au fost acoperite integral riscurile referitoare la o eventuală depreciere a garanţiei, precum şi cele referitoare la costurile unei eventuale urmăriri silite.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi, or un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părţi să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa. Împrejurarea că pârâta ar justifica încasarea comisionului de risc eventual ca pe o compensaţie pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligaţii corelative din partea împrumutătorului pentru situaţia în care neexecutarea nu se produce.

Rezultă aşadar, că prin perceperea comisionului de risc s-a creat un dezechilibru în privinţa contraprestaţiilor părţilor, deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestaţie a împrumutătorului.

Prin art. 1 lit. r din anexa la Legea nr. 193/2000 sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Dacă în accepţiunea pârâtei, încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensaţie pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea contractuale ce îi revin consumatorului - reclamant, clauza referitoare la acest comision este abuzivă, potrivit art. 1 lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000, din moment ce nu cuprinde şi o obligaţie corelativă a băncii de restituire a comisionului astfel perceput, în măsura în care neexecutarea nu se produce.

Aşadar, ceea ce este abuziv, în prezenta cauză, la perceperea comisionului de risc şi creează un dezechilibru între părţi este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutaţilor - atât prin ipoteca constituită în favoarea băncii şi prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutaţii sunt executaţi silit, cât şi prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.

Respectiva clauză nu a fost negociată, nu a fost explicitată sub aspectul riscurilor pentru care este instituit „comisionul de risc”, al condiţiilor în care este perceput – iar acestea pentru a putea fi pe deplin înţeleasă justificarea clauzei - şi de asemenea, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, pârâta având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.

Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, motiv pentru care va admite cererea formulată de reclamanţii BA şi BL în contradictoriu cu pârâta T S.A., şi va constata existenţa clauzelor abuzive cuprinse în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale la convenţia de credit nr. 0125361 din data de 19.09.2007.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, având în vedere dispoziţiile art. 14 Legea nr. 193/2000 raportate la art. 998 C.civ., instanţa va obliga pârâta să restituie către reclamanţi suma de 5.555,28 CHF încasată cu titlu de comision de risc, în temeiul convenţiei de credit nr. 0125361 din data de 19.09.2007 în perioada 19.09.2007-16.11.2010 (filele 27-29).

Referitor la solicitarea reclamanţilor de restituire a dobânzii legale de la data încasării sumelor, instanţa reţine că reclamanţii au formulat o cerere de reparare a pagubei pricinuite prin fapta ilicită a pârâtei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1073 C.civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1084 C.civ., daunele – interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, precum şi în raport de soluţia privind capătul principal de cerere, instanţa apreciază că pretenţiilor formulate de către reclamanţi sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte momentul de la care ar trebui calculată dobânda legală aferentă debitului de 5.555,28 CHF, instanţa apreciază că acesta constă în data plăţii comisionului de risc de către reclamanţi, iar nu data la care reclamanţii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată. Astfel, instanţa reţine că obiectul prezentului capăt de cerere este reprezentat de repararea prejudiciului suferit de către reclamanţi ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor constând în beneficiul de care aceştia au fost lipsiţi prin achitarea comisionului de risc în temeiul unor clauze abuzive. "

Impotriva acestei sentinte a declarat apel in termen legal parata T SA, solicitand admiterea excepţiilor invocate, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei interesului si a lipsei obiectului si a inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, reluand argumentele formulate prin intampinarea depusa la prima instanta.

Pe fond, a aratat ca legiuitorul a inversat sarcina probei, instituind o prezumţie relativă de lipsă a negocierilor dintre consumator şi instituţia de credit prin prevederile an. 4 (3) teza a doua din Legea nr. 193/2000.

In lipsa unei tentative de negociere a clauzelor contractuale venită din partea intimaţilor, „negocierea" s-a limitat practic la oferta făcută de către apelanta şi acceptată de către intimaţi.

Pentru a se lamuri dacă Banca a impus clienţilor clauzele contestate, era necesar ca instanţa să se lămurească dacă şi cum au dorit aceştia să influenţeze conţinutul lor, în sensul de a investiga, situaţie in care erau necesare probe produse de către intimaţi, dacă au propus o contraofertă sau dacă măcar au propus purtarea unor discuţii asupra clauzelor prelins a fi abuzive.

Apelanta a avut disponibilitatea negocierii chiar şi după încheierea contractului.

Clauzele contractuale ce reglementează dreptul Bancii de a percepe comisionul de risc/administrare, nu suni/t clauze abuzive in înţelesul an 4 din Legea nr.193/2000 aşa cum, in mod greşit, reţine instanţa

In niciun moment nu s-a urmărit deghizarea unei alte dobanzi, fapt de altfel imposibil de realizat din moment ce comisionul in discuţie figurează, distinct, pe scadentar.

Clauza ce reglementează comisionul de risc administrare nu creează un dezechilibru intre drepturile şi obligaţiile părţilor.

Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

Scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa, respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel incat in Convenţia de credit nu era necesară explicarea sa detaliata, pentru împrumutaţi esenţial fiind să cunoască cuantumul comisionului  si dacă acesta este convenabil pentru ei.

De asemenea, in ceea ce priveşte noţiunea comisionului de risc. aceasta nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru a fi înţeleasă, având semnificaţia obişnuită din limbajul comun, accesibil oricărei persoane diligente care intră în relaţii contractuale cu o altă entitate.

Nu se poate susţine nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o contraprestaţie a Bancii, astfel cum reţine instanţa de fond. atâta timp cât Banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului.

Raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflecta un dezechilibru intre obligaţiile părţilor, ci mai degrabă. o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluţia stării financiare a imprumutatului.

Prin urmare, principalul risc este riscul de credit, respectiv imposibilitatea clientului de a rambursa împrumutul, drept pentru care comisionul de risc acoperă probabilitatea de nerambursare, precizandu-se ca valoarea imobilelor aduse in garanţie de către clienţi a fost supusă fluctuaţiilor pieţei, ulterior anului 2008 preţul imobilelor scăzând cu aproximativ 50%.

In aceste circumstanţe, riscul de nerambursare este un cost real pentru bancă, situaţie în care valoarea comisionului de risc nu mai poale ti considerata ca fiind abuziva, ci, dimpotrivă, extrem de conservatoare.

Banca a acţionai cu deplină bună-credinţă. cu respectarea cadrului legal existent la momentul încheierii contractului si conform cerinţei unei practici bancare prudente si sănătoase.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligaţia împrumutatului se execută in timp. prin rate succesive, iar obligaţia imprumutatorului de a lasă Ia dispoziţia celui dintâi suma de bani se intinde pe toată durata contractului

În continuare, potrivit teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte

Această excepţie de la principiul restitutio în integrum este pe deplin aplicabila şi in cazul contractelor de credit cum este cel supus analizei in prezenta cauză.

In situaţia in tare numai creditorul este obligat la restituirea sumelor deja achitate, se creeaza o situaţie inechitabila, caracterizata juridic de îmbogăţirea fară justă cauza a împrumutatului .

In ceea ce priveşte plata dobânzii legale de la data plaţii flecarei sume, se apreciaza ca momentul in care obligaţia devine scadentă şi se aplică dispoziţiile an. 1525 noul Cod civil este acela al rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus plata acestor sume.

Intimatii BA si BL au depus precizari scrise prin care au solicitat repingerea apelului, invocand existenta unui interes actual in constatarea nulitatii clauzei privind comisionul de risc, avand in vedere ca Legea nr. 193/2000 apara un interes public, iar in cazul in care hotararea primei instante va ramane definitiva intimatii vor putea demonstra ca raportarea la Biroul de Credite ca persoane rau platnice s-a facut in mod eronat, pentru sume care nu erau datorate in realitate.

In apel nu s-au administrat probe noi.

Tribunalul, analizand actele si lucrarile dosarului si sentinta apelata, retine urmatoarele:

Critica apelantei T SA privind gresita solutionare a exceptiilor invocate la fond nu este intemeiata.

Instanta de control judiciar mai retine ca accesul liber la justitie, principiu fundamental ce guverneaza procesul civil, confera dreptul oricarei persoane fizice sau juridice de a se adresa instantelor de judecata, cand se afirma incalcarea unui drept sau pentru apararea unui interes legitim.

Calitatea procesuala activa presupune in sensul art. 36 C.p.civ. existenta unei identitati intre reclamant, cel care este titularul dreptului in cadrul raportului juridic dedus judecatii si parat, cel chemat in judecata de catre reclamant.

Reclamantul pretinde protectia unui drept subiectiv reglementat de legiuitor, aspect ce ii ofera calitate procesuala activa si interes in cauza respectiva, raportat la dispozitiile legii pe care intelege sa o invoce. in functie de obiectul litigiului .

In speta, intimatii BA si BL și-au întemeiat actiunea pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, dispoziții ce reglementează și sancționează caracterul abuziv al unor clauze din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori, republicată, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000  a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România si-a asumat obligația transpunerii corecte si a aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, precum si de a interpreta directivele transpuse în concordanta cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene, numai o interpretare care sa asigure eficacitatea reala a interdictiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale de afaceri impuse acestora.

Ori raportat la obiectul convenţiei de credit şi partile contractante apelantii se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, care la art. 2 al. 1 stabileşte că prin consumator se înţelege " orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Relevantă este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din care reiese definiţia consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică.

În ceea ce priveşte protecţia consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se  reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

Nu este relevanta argumentul referitor la imprejurarea ca nu mai este in fiinta contractul partilor, intrucat pe de o parte s-a solicitat constatarea nulitatii absolute,  nulitate ce poate fi invocata oricand si care constituie sanctiunea specifica ce intervine în situaţia constatării clauzelor abuzive, sanctiune pentru care s-a solicitat interventia instantei de judecata si care poate fi opusa in primul rand partii contractante, si implicit apelantei care s-a subrogat in drepturile si obligatiile contractantului initial Volksbank Romania SA, independent de cesiunea de creanta intervenita, iar pe de alta parte chiar incetate raporturile contractuale, motivele de nulitate sunt cele care existau la data incheierii conventiei de credit care a generat efecte juridice, in privinta unora dintre acestea existand un interes legitim si actual al intimatilor, dar si un obiect determinat in legatura cu sumele platite apelantei in baza clauzei pretins a fi abuzive.

In speta, instanta de control judiciar retine ca a fost incheiata convenţia de credit nr. 0125361/19.09.2007 intre intimatii BA şi BL şi V S.A., la fond fiind invocat caracterul abuziv al clauzei prevazuta de  art. 5 lit. a  din condiţiile speciale privind obligatia împrumutatului de plati  un comision de risc în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului, lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit.

Critica referitoare la faptul ca aceasta clauza este exceptata de la analiza caracterului abuziv nu poate fi retinuta .

Potrivit considerentelor de la pct. 44 al Hotararii C.J.U.E. – C – nr. 484/08 – Caja de Ahorros Y Monte de Piedad de Machid Piedad „dispozitiile art. 4 alin. (2) si art. 8 din Directiva nr. 93/13CEE trebuie interpretate in sensul ca „nu se opun unei reglementari (…) care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului, sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, iar pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil”.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecţia Directivei nr. 93/13CEE conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

Curtea de Justitie a apreciat in sensul că: „ sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, rară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, C.J.U.E. a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial)”.

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv. În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Hotărârea Invitel, C 472/10,, Hotărârea RWE Vertrieb, C 92/11, Hotărârea Curţii din 30.04.2014 în cauza C-26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt).

Instanţa de apel mai reţine că in dreptul intern art. 1 al. 3 din Legea nr.193/2000 interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Referitor la clauza criticata ca fiind abuziva, instanţa de apel constată că în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarata abuziva clauza privind comisionul de risc.

Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plata, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menţionează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Clauza criticata de intimati are ca obiect stabilirea unui comision, aşadar a unui element component al costului creditului,, insa nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil. Or, din acest punct de vedere clauza privind comisionul de risc nu este exceptata de la controlul caracterului abuziv.

Instanţa de apel mai reţine ca nu a fost negociată direct cu intimatii clauza analizata, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de Banca, iar perceperea comisionului de risc este  prevăzută pe toată durata convenţiei de credit, cuantumul comisionului fiind unul ridicat  si ajungand la valoarea de 5555,288 CHF pana la data de 16.11.2010, prin cuantumul sau determinand un dezechilibru intre prestatiile partilor.

Acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care Banca, pentru creditul acordat percepe dobândă, in cauză aceasta neexplicand motivul pentru care costurile legate de acordarea împrumutului, precum şi beneficiul urmărit nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii, luând in considerare faptul că, potrivit legislaţiei naţionale cât şi dreptului UE băncile sunt obligate să introducă conceptul de dobândă anuală efectivă tocmai pentru ca Banca să nu mai poată ascunde, sub forma unor diverse comisioane, dobânda reală percepută, cât şi mărimea beneficiului pe care şi l-a propus.

S-a invocat faptul ca  acest comision este unul determinat de existenţa riscului de credit, respectiv riscul înregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligaţiilor contractuale constând în rambursarea creditului şi a costurilor aferente acestuia .

Instanţa reţine însă, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenţiei, că perceperea acestuia ramane nejustificata obiectiv, avand în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de Banca, mai mult, Banca  şi-a luat masuri suplimentare de a preîntampina riscul neplaţii prin instituirea unei garanţii reale asupra imobilului indicat la pct. 7 din Condiţiile speciale  .

De asemenea, prin contract comisionului criticat de reclamanţi nu i s-a dat expres destinaţia asigurării rambursarii creditului (garanţie suplimentara).

Prin urmare, instanţa constata ca prin instituirea comisionului de risc, în condiţiile menţionate, s-a creat în detrimentul intimatilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit, întrucat aceştia au calitatea de consumator, în sensul definit de lege, iar Banca de profesionist, contractul încheiat fiind unul standard. In momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegala in raport cu Banca.

Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea  contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.  Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, Bancii îi revenea obligaţia de a dovedi  că a negociat în mod direct clauzele respective cu intimatii ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Creditul a fost acordat de Banca în baza unei structuri de costuri predefinite astfel încat să poata fi asigurat atat profitul acesteia, cat şi solvabilitatea sa, neexistand nici un proces verbal de negociere în formă scrisă anterior încheierii convenţiei de credit din care să rezulte ca intimatii au avut posibilitatea influenţarii naturii clauzei privind comisionul de risc.

După cum s-a arătat, aceasta clauza, sub aspectul conţinutului şi efectelor serveste doar  intereselor Bancii, fiind contrara  principiilor previzibilităţii,  bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Din moment ce funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost specificate in conventia de credit, este evident ca in aceasta situatie  consumatorul s-a aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de Banca şi in  imposibilitate reală de a-l negocia.

Sunt irelevante apararile Bancii privind bazele organizarii activitaţii de creditare, deoarece aceste aparari privesc elemente economice teoretice şi practice care  ţin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate şi care depăşeşc cadrul procesual impus de prezenta cauza, neputând constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.

Prin urmare s-a justificat solutia primei instante de admitere a actiunii si de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc, cu consecinţa obligării Bancii la restituirea sumei de incasate cu titlu de comision de risc in baza clauzei prevazuta la art. 5 lit. a din conventia de credit .

Instanţa de apel mai are în vedere faptul că restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc nu este inadmisibila.

Sanctiunea care intervine în situaţia constatării clauzelor abuzive este nulitatea absolută, Legea nr.193/2000 pe care se întemeiază acţiunea interzicând profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii avand scopul de a ocroti interesul general al tuturor consumatorilor, aşadar un interes public .

Deşi conventia de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea prestaţiilor este admisibilă şi nu reprezintă o exceptie de la efectul retroactiv  si de la principiul repunerii părţilor în situatia anterioară.

Astfel, raportat la conţinutul prestaţiilor părţilor unui asemenea contract (privind plata unor sume de bani) nulitatea produce efecte retroactiv, situaţia imprumutatilor nefiind similară cu cea a părţilor altor contracte cu execuţie succesivă în care nulitatea produce efecte pentru viitor, deoarece există o imposibilitate obiectivă a restabilirii în natură a situatiei anterioare.

Nu este intemeiata nici critica privind data acordarii dobanzii legale.

Prin acordarea dobanzii se urmareste sanctionarea debitorului pentru executarea cu intarziere a obligatiei care ii incumba, deci dobanda urmareste acoperirea beneficiului nerealizat.

Potrivit art.1082. C .civ de la 1864: „Debitorul este osandit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii, cu toate ca nu este rea-credinta din parte-i, afara numai daca nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza straina, care nu-i poate fi imputata.”

Conform art.1088 din acelasi Cod :” La obligatiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decat dobanda legala, afara de regulile speciale in materie de comert, de fidejusiune si societate. Aceste daune-interese se cuvin fara ca creditorul sa fie tinut a justifica despre vreo paguba; nu sunt debite decat din ziua cererii in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobanda curge de drept.”

Instanţa de apel reţine că, întrucât, în cazul repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca efect al constatării nulităţii, obligaţia de a restitui sumele percepute în temeiul unei clauze declarate nule se naşte de la data încasării sumei, dobanda legala fiind datorata de debitorul obligaţiei de plata tot de la aceasta data.

Pentru considerentele expuse, constatand legalitatea si temeinicia sentintei, in baza art. 480 al. 1 C.p.civ. va fi respinsa ca nefondata prezenta cale de atac.

Domenii speta

Spete similare