Uzucapiune. Joncţiunea posesiilor. Înscris sub semnătură privată.

Uzucapiune. Joncţiunea posesiilor. Înscris sub semnătură privată.

-Art. 1860, 1861 C.civ. 1864

„Autor”, în accepţiunea art. 1860 C.civ., este acela care a posedat anterior şi nu este titular al dreptului de proprietate, transmiţând posesia ca stare de fapt. Pentru unirea celor două posesii sub aspectul termenului de 30 de ani, este necesar: ca posesia să fie una propriu-zisă şi ca posesorul actual să o fi dobândit de la autorul său în baza unui raport juridic, iar acest raport juridic trebuie să fie valabil din perspectiva transmiterii stăpânirii efective a lucrului, respectiv să îndeplinească cerinţele de validitate ale uni act translativ de proprietate, iar nu să fie un act lovit de nulitate absolută pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă.

(Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

decizia civilă nr. 326 din data de 15 aprilie 2019)

1.Procedura în primă instanţă

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 17.04.2015, sub nr. 6785/302/2015, reclamanţii N.M. şi N.D. i-au chemat în judecată pe pârâţii M.B. prin P.G., S.M.V., F.I. şi F.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că au dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive (prin joncţiunea posesiilor), dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 184 mp, situat în (..) şi asupra construcţiei edificate pe acest teren, formate din: 3 camere, o bucătărie, un hol, o magazie, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale. În drept, au fost invocate: art. 1846, art. 1847, art.1863, art. 1873, art. 1859, art. 1860, art. 1890, art. 488 - 492 C.civ., art. 21 din Legea nr.215/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 26 din Legea nr. 18/1991, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, art. 109 şi art. 111 C.civ.

1.2. Prin întâmpinarea înregistrată la instanță la data de 26.06.2015, pârâtul M.B. prin P.G. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii având în vedere că în nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru a uzucapa, iar un uzurpator nu poate fi considerat un bun proprietar. În drept, au fost invocate art. 205 şi urm. C.pr.civ.

1.3. Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la instanță la data de 27.07.2015, reclamanţii au apreciat că susţinerile pârâtului M.B. prin P.G. sunt nefondate, prezentându-se o versiune şablon, diferită faţă de situația de fapt reală, versiune care nu are nicio forţă probantă, ceea ce conduce la înlăturarea acestora. Cu privire la excepţia lipsei calitate procesuale pasive a M.B. prin P.G., s-a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a solicitat respingerea susţinerilor pârâtului, ca nefondate, faţă de următoarele argumente:

Faţă de actele existente la dosar, rezultă fără putință de tăgadă, că reclamanţii au îndeplinit cumulativ condiţiile cerute de lege (art. 1847 C.civ.) pentru a uzucapa (prin joncţiunea posesiilor) şi care conduc la concluzia că reclamanţii şi-au exercitat cu bună - credinţă posesia şi pot fi consideraţi proprietarii asupra terenului şi asupra construcţiei existente pe acest teren, edificată înainte de anul 1989, în regim propriu.

Faţă de aceste aspecte, s-a solicitat să se constate că terenul în cauză este prezumat a fi în proprietatea privată a unităţii administrativ – teritoriale, nu pentru că s-ar fi aflat anterior anului 1989 în proprietate de stat, ci pentru că, în mod rezonabil, nu s-a putut determina dacă a existat vreodată un proprietar al acestui teren.

Aşadar, împrejurarea că proprietatea de stat dinainte de 1989 era inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă „nu are nicio - înrâurire asupra unei soluţii ce va fi dată în cauză, caci imobilul este prezumat a fi fost la origini până în prezent, numai în proprietatea privată a unităţii - administrativ teritoriale (M.B.), neexistând nici măcar un indiciu în sensul că s-ar fi aflat vreodată în domeniul public.

De asemenea, prin decizia Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. nr. IV din 16.01.2006, s-a statuat ca în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitiva asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul - Lege nr. l şi 9/1989, posesorii acelor terenuri, pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Prin cele două texte de lege, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuției de dispoziţie din conținutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenurilor.

Ca urmare, după abrogarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1975, fiind înlăturată interdicţia dobândirii terenurilor în alt mod, posesorii acestora au devenit îndreptăţiţi să solicite instanțelor să constate că au dobândit drept de proprietate asupra acelor terenuri.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect accesiune imobiliară, s-a solicitat a se constata că a fost edificată o construcție pe acest teren înainte de anul 1989 şi că, prin efectul prescripţiei achizitive, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate atât asupra terenului în suprafaţă  de 184 m.p., cât şi asupra construcţiei edificate pe acest teren.

În virtutea faptului juridic al uzucapiunii, reclamanţii au considerat că pot fi consideraţi (pe baza probelor) că sunt proprietari atât asupra terenului, cât şi asupra construcţiei edificate pe acest teren, retroactiv, prin joncţiunea posesiilor, încă înainte de data luării în stăpânire a imobilului.

Pentru toate aceste motive, reclamanţii au considerat că se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât, prin întâmpinare, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, urmând a se înlătura susţinerile, fără fundament, ale pârâtului, şi a se d eficienţă motivelor de fapt şi de drept precizate în acţiune.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 201 alin. (2) şi (3) C.pr.civ.

1.4. Prin întâmpinarea depusă la dosar de curatorul pârâtului S.P.V. – avocat M.M. – C., la termenul de judecată din data de 18.03.2016, s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte:

Reclamanţii au intrat în posesia imobilului în anul 1997, prin chitanţă încheiată cu numitul F.I. care, la rândul său, l-a dobândit de la S.V., în anul 1971.

Potrivit art. 1890 din Codul civil de la 1864, pentru a putea opera uzucapiunea trebuie îndeplinite cumulativ 2 condiţii: să existe o posesie de 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neviciată. Calitățile posesiei ce se cer întrunite pentru ca aceasta să fie utilă sunt prevăzute de art. 1847 C. civil, respectiv: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Totodată, s-a apreciat că joncţiunea posesiilor nu este posibilă întrucât reclamanții, prin acţiunea lor, tind, în realitate, la realizarea vânzării-cumpărării, în condiţiile în care înstrăinătorul nu este proprietarul lucrului, aşa cum se şi declară în acţiune. Cu toate acestea, reclamanţii au acelaşi domiciliu cu cel al autorului lor, F.I., generând astfel echivocul. Întrucât în cauză reclamanţii nu sunt moştenitori ai posesorului anterior, iar pentru a uzucapa posesia trebuie exercitată sub nume de proprietar, reclamanţii putând avea calitatea de succesori doar dacă au încheiat cu posesorii anteriori un act juridic translativ de proprietate pricind imobilul în litigiu. Or, chitanţa despre care se face vorbire reprezintă, în accepţiunea legii, antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a creat legătura autori – succesori, între reclamanţi şi posesorul anterior, ci a dat naştere unei obligaţii de a face, conform art. 1073 din Codul civil de la 1864 astfel că nu se poate opera joncţiunea posesiilor, drept urmare condiţia esenţială aceea de exercitare timp de 30 de ani, nu este îndeplinită.

Echivoc există şi în ceea ce priveşte identificarea bunului imobil şi, aşa cum sesizează şi Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei M.B. în adresa de la pagina nr.196, este de neînţeles de ce actul sub semnătură privată din anul 1971 nu face vorbire despre bunul imobil identificat aşa cum se afla în evidenţe la acea dată, respectiv Intrarea Moneasa nr. 3 sau nr. 5 şi nu str. Tiparniţei, identificare pe care bunul imobil o dobândeşte doar în anul 1984, ca efect al sistematizării, cât şi al prenumelui vânzătorului S..

Sub aspectul dobândirii prin accesiune imobiliară artificială, s-a susţinut acelaşi punct de vedere ca cel al M.B., expus în cuprinsul întâmpinării.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.B., s-a precizat că jurisprudenţa în materie este diferită, nu întotdeauna în sensul prezentat de reclamanţi, iar prin unirea acesteia cu fondul cauzei, instanţa va aprecia întemeiat şi în mod corect.

În drept, au fost invocate art. 205 şi urm. C.pr.civ.

1.5. Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 02.10.2015, a fost unită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul M.B. cu fondul cauzei, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 22.01.2016, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului F.M. şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2322/28.03.2017, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.P.V. şi F.I., şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.B., ca neîntemeiată; s-a admis în parte acţiunea şi, în contradictoriu cu acest pârât, s-a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 151 mp, situat în (..), identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul G.V., prin uzucapiune, şi asupra construcţiilor edificate pe acest teren, identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul C.I.T., prin accesiune; au fost obligaţi reclamanţii să restituie către stat suma de 2 239,10 lei, reprezentând ajutorul public judiciar de care au beneficiat.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că printr-un înscris sub semnătură privată intitulat „act vânzare-cumpărare”, numitul S.V. le-a vândut numiţilor F.I. şi F.M., un teren în suprafaţă de 368 mp, situat în (..). Din conţinutul actului rezultă că acesta a fost încheiat în cursul anului 1971, nefiind însă menţionată data exactă a încheierii lui.

Printr-un alt înscris sub semnătură privată intitulat „act de vânzare-cumpărare”, nedatat, pârâtul F.I. le-a vândut reclamanţilor o suprafaţă de 184 mp din terenul arătat mai sus, precum şi construcţia existentă pe acesta. În cuprinsul actului s-a precizat că reclamanţii intră în stăpânirea şi folosirea terenului la data de 15.01.1997.

Instanţa a considerat că primul înscris nu reprezintă un contract de vânzare-cumpărare întrucât, pe de o parte, nu a fost îndeplinită condiţia „ad validitatem” a formei autentice, prevăzute de art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că numitul S.V. avea un titlu de proprietate asupra terenului înstrăinat.

Nici cel de-al doilea înscris nu constituie un contract de vânzare-cumpărare din aceleași motive: lipsa formei autentice [prevăzute de art. 46 alin. (1) din Legea nr.. 18/1991 în redactarea existentă înainte de republicarea legii din 05.01.1998, actul fiind încheiat anterior acestei date] și lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului.

Înscrisurile arătate mai sus au însă aptitudinea de a fundamenta transmiterea posesiei terenurilor menționate în cuprinsul lor.

Prin expertiza în specialitatea topografie efectuată în cauză a fost identificat și măsurat terenul în litigiu rezultând o suprafață de 151 mp.

Instanţa a mai reţinut că din coroborarea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză rezultă că reclamanţii locuiesc pe strada Tiparniţei din anul 1997 când au cumpărat de la F.I. un imobil compus dintr-o locuinţă şi terenul aferent. La rândul său, F.I. a dobândit imobilul respectiv în anul 1971 de la  numitul S.V.. 

Potrivit raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcţii întocmit de experta C.T.I., pe terenul în litigiu se află două corpuri de clădire: un corp principal de construcţie cu funcţiunea casă de locuit, ce a fost construit în anul 1971, şi un corp secundar reprezentând anexă gospodărească, clădire începută în anul 2014 şi neterminată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, „domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”. Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale”. Art. 21 din aceeaşi lege dispune la alin. (1) că „unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu” și că acestea „sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii”.

Judecătoria a mai reţinut că din interpretarea dispoziţiilor legale citate anterior rezultă că titular al dreptului de proprietate privată asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. Tiparniţei nr. 5,  sectorul 5, în condiţiile inexistenţei unui alt titular al dreptului de proprietate, persoana fizică sau juridică, nu poate fi decât M.B., reprezentat prin P.G..

Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 coroborate cu dispoziţiile art. 6 din acelaşi act normativ, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat. Domeniul privat al statului şi, respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege, precum şi din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public, fiind supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Pe fondul cauzei, instanța a mai reținut  că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textele de lege citate pentru a se constata câştigarea de către reclamanți, în mod retroactiv, prin joncţiunea posesiei exercitate de aceștia cu posesia autorului lor, a dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 151 mp, situat în (..).

În ceea ce priveşte accesiunea, prima instanţa a constata şi dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiilor edificate pe terenul din (..).

3. Procedura în apel

3.1. Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat apel pârâtul M.B. prin P.G., cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV a Civilă la data de 16.10.2017, sub nr.6785/302/2015.

În motivarea apelului, se arată că  în mod greşit a apreciat instanţa de fond că în cauză are avea calitate procesuală pasivă, atâta timp cât nu există la dosar nicio dovadă ca M.B. ar fi proprietarul terenului solicitat şi că din coroborarea înscrisurilor depuse în cadrul probatoriului, reiese fără putința de tăgada ca imobilul în speța nu a aparţinui M.B. şi pe cale de consecinţa nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Se mai susţine că cererea, prin care reclamantul solicită instanţei să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, se formulează în contradictoriu cu persoanele care figurează ca proprietari ai imobilului litigios ori cu moştenitorii acestora, fie ei stat, lato sensul, urmare a constatării, în prealabil, a vacantei succesorale cu privire la persoanele care figurează ca proprietari ai imobilului litigios ori ca moştenitori ai acestora, fie extrajudiciar, prin prevalarea de un certificat de vacanta succesorală liberat în condiţiile legii, fie judiciar, prin formularea unei cereri în materie succesorală, având ca obiect constatarea vacanţei succesorale de pe urma persoanelor care figurează ca proprietari ai imobilului litigios (ori ca moştenitori ai acestor proprietari).

Apelantul a mai învederat că prevederile Decretului nr. l 11/14.07.1951 (care dispunea la art. l lit. c) că intră în prevederile sale şi bunurile ce provin din succesiuni vacante) , H.G. nr.662/1991 (abrogată prin O.G. nr. 128/1998) şi O.G. nr. 128/229.08.1998 (abrogată prin O.G. nr. 14/2007), dispun faptul că proprietatea bunurilor ce provin din s cesiuni vacante o are Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nu unitatea administrativ teritorială a locului unde se află bunul respectiv.

Se mai susţine că potrivit art. 4 din Legea nr. 213/17.11.1998,“ Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.” Din aceste dispoziţii legale reiese în mod clar că nu există identitate între proprietatea privată a Statului şi cea a unităţii administrativ teritoriale, motiv pentru care consideră că reclamanţii în mod eronat a introdus acţiunea şi în contradictoriu cu M.B., nu numai în contradictoriu cu Statul Român, prin reprezentanţii săi legali.

Un argument în plus referitor la lipsa calităţii procesual pasive a apelantei este acela că, potrivit O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, în art. l alin. (l) se dispune că “bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile prezentei ordonanţe de către Ministerul Finanţelor Publice prin organele de valorificare abilitate”.

Totodată, solicită respingerea acţiunii introdusă arătând că joncțiunea posesiilor este o facultate pentru posesorul actual care, neîntrunind în persoana sa condiţia posedării bunului în tot timpul prevăzut de lege. înţelege să adauge la posesia sa pe cea a autorului său, fiind astfel, obligat să continue pe aceasta cu toate viciile sau calitățile sale.

Legiuitorul a înţeles, aşadar, să impună actualului posesor cerinţa de a dovedi calitatea de succesor în drepturi a autorului cu a cărui posesie înţelege să joncţioneze tocmai pentru ca, justificând o astfel de calitate, în patrimoniul succesoral se transmit toate drepturile şi obligaţiile autorului, fiind considerat continuator al personalităţii acestuia.

Se mai susţine că dobândirea unui drept de proprietate, indiferent de modul de dobândire, nu se poate realiza în mod valabil decât daca persoana de la care este preluat bunul justifica în patrimoniul sau existenta dreptului de proprietate.

Potrivit art. 249 C.pr.civ., reclamanţi nu le revine obligaţia de a face dovada atât a calității procesuale active, cât şi a celei pasive.

Se mai susţine că şi în ipoteza în care s-ar aprecia ca bunul este fără stăpân, în lipsa îndeplinirii procedurilor administrative de declarare a bunului ca fiind fără stăpân, bunul nu poate fi socotit ca fiind intrat în patrimoniul pârâtului M.B. având în vedere dispoziţiile art. 680 C.civ. şi art. 25 din Legea nr. 213/1998.

Apelanta mai învederează că în ceea ce îl priveşte pe M.B. prin Primar General, acesta poate avea calitate procesuala pasiva doar daca dreptul sau de proprietate este constatat prealabil printr-un titlu, reprezentat de un certificat de vacanta succesorala [potrivit art. 2 alin.(5) din Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 128/1998 şi art. 85 din Legea nr.36/1995 privind activitatea notarială] sau de o hotărâre judecătorească.

În ceea ce priveşte, constituirea dreptului de proprietate prin accesiune, se arată că nu s-a arătat care este calitatea intimaţilor procesuală pasivă atâta timp cât apelanta  este terț fată de reclamant şi  nu are cu acesta raporturi juridice în ceea ce priveşte terenul, construcția sau materialele folosite.

Faptul că s-a ridicat o construcţie şi nu s-au solicitat aprobările necesare nu justifică calitatea lor procesuală în prezenta cauză, iar în dreptul nostru civil român nu există instituţia opozabilităţii.

Se mai susţine că neîndeplinirea de către reclamanţi a cerinţelor legale de autorizare a construcţiei, care paralizează calea necontencioasa a dobândirii dreptului de proprietate prin valorificarea faptului construirii, indiferent de motivele care au condus la aceasta situaţie, nu poate constitui temeiul procedural ori de drept material al realizării unor interese pe cale contencioasa. sancţiunea nerespectării unor prevederi legale, în speţa cele ale Legii nr.50/1991 nefiind de natura a institui posibilitatea alegerii caii contencioase. ca soluţie alternativa.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând totodată că având în vedere principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans consideră ca nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine, necinste şi nici să se apere valorificând un asemenea săi.

În drept, dispoziţiile art. 466 C.pr.civ. Probe: înscrisuri

3.2. Prin întâmpinarea din data de 07.11.2017, intimaţii-pârâţi S.P.V. şi F.I. şi intimaţii-reclamanţi N.M. şi N.D.,(f20), au solicitat pe baza probelor ce vor fi administrate s-a solicitat respingerea apelului pârâtei M.B., prin P.G., ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinica şi legala, având în vedere ca susţinerile apelantei reprezintă o versiune şablon, diferita fata de situația de fapt reala, versiune care nu are nicio forţa probanta, ceea ce conduce înlăturarea acestor susţineri.

Se arată că pârâtul S.V. a vândut numiților F.I. şi F.M. (fraţi) printr-un înscris sub semnătură privată, imobilul - teren în suprafaţă de 368 m.p. situat în (..) (fost sector 6) şi ulterior: cei doi fraţi şi - au împărțit prin buna învoiala, suprafaţă de teren de 368 m.p. în mod egal, fiecăruia revenindu-i o suprafaţă de 184 m.p., iar numitul F.I. a edificat, în regim propriu, pe suprafaţă de teren ce-i aparţinea, cele doua corpuri de clădire mai sus amintite.

A mai arătat ca, la data de 15.01.1971, F.I. a vândut suprafaţă de teren de 184 m.p. şi construcţia existenta reclamanţilor - intimați, urmând ca ulterior sa perfecteze actul autentic, după ce acesta îşi va perfecta toate actele necesare, dar acesta a amânat mere u perfectarea actelor pe motive medicale, acesta fiind motivul pentru care s-au aflat în imposibilitatea stăpânirii imobilului cu acte autentice.

De asemenea, de la data dobândirii imobilului şi până în prezent, a stăpânit imobilul (teren şi construcţie) în mod continuu, neîntrupat, netulburat, public şi sub nume de proprietar, așa cum prevăd dispoziţiile art. 1847 C.civ. locuind „în mod efectiv,, în imobil şi comportându-se ca „adevărați proprietari,, ai imobilului şi că: de la data dobândirii proprietăţii asupra imobilului, au trecut 30 de ani (prin joncţiunea posesiilor cu autorii lor), astfel ca termenul de prescripţie achizitivă prevăzută de art. 1890 C.civ. s-a împlinit şi în acest sens: şi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri, având o practica unitara în ceea ce priveşte existenta dreptului de proprietate asupra unor terenuri posedate continuu, neîntrerupt şi sub nume de proprie uzucapiune), acordând o deosebita importanta dobândirii dreptului de proprietate (ex. cauza Sfintele mănăstiri c. Greciei, hot. din 09.12.1994).

Intimaţii au mai învederat că având în vedere ca reclamanţii - intimaţi s-au aflat în imposibilitate de valorificare a dreptului lor de proprietate, imposibilitate ce rezulta dintr-o îndelungata stăpânire a terenului cumpărat şi posedat (din anul 1997) consideră că: prin diligentele făcute, a intrat în aplicare prezumţia simpla ca unitatea administrativ - teritoriala în circumscripţia căreia se afla imobilul, respectiv M.B. prin P.G., este singura instituție care ar putea invoca un drept asupra terenului (art. 1199 C.civ.) şi: fata de aceste aspecte şi faţă de practica unitară a instanţelor de judecată (inclusiv I.C.C.J. şi C.E.D.O.) rezulta ca exista susţinere în dispoziţiile legale, respectiv atribuirea forțata a calității procesuale pasive a M.B. prin P.G., chiar şi atunci când acesta neaga prezumţia de proprietate ridicata asupra sa şi în acest sens: raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (l) din Legea nr.. 18/1991 „se prevede,, ca terenurile situate în intravilanul localității, care au aparţinut altor persoane, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului şi: faţă de cele de mai sus, rezulta „fără putință de tăgadă, ca bunul imobil se afla în intravilanul M.B. şi se prezuma ca numai acesta ar putea opune vreun drept, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare şi în acest sens numai parata mai sus amintita „are calitate procesuala pasiva,, care şi-a dovedit calitatea de proprietar.

De asemenea, intimaţii au mai arătat că așa cum s-a reținut de către instanța de fond cele doua înscrisuri sub semnătură privata (acte de vânzare - cumpărare) nu reprezintă acte autentice „ad validitatem,, şi nu s-a făcut dovada ca numitul S.V. avea un titlu de proprietate asupra terenului înstrăinat mai sus amintit, însa: așa cum s-a apreciat de către prima instanța, acele acte au aptitudinea de a fundamenta transmiterea posesiei terenurilor menţionate în cuprinsul lor, teren care a fost identificat şi măsurat, rezultând o suprafaţă de 151 m.p. şi: potrivit raportului de expertiza în construcţii au fost identificate şi cele doua corpuri de clădire, edificate pe acest teren, compuse din: un corp principal, un corp secundar, rapoarte de expertiza care au fost omologate.

În ceea ce priveşte „excepţia lipsei calității procesuale pasive” s-a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere că prin pasivitatea proprietarului timp de peste 30 de ani asupra imobilului în suprafaţă de 151 m.p. şi prin diligentele reclamanţilor de a se da eficienta acţiunii în constatare a dreptului de proprietate asupra terenului mai sus amintit, prin efectul prescripţiei achizitive de lunga durata (prin joncţiunea posesiilor).

Cu privire la fondul cauzei, s-a solicitat înlăturarea ca neîntemeiată a motivelor de fapt şi de drept invocate de pârâta M.B. prin P.G. şi sa se dea eficienta motivelor de fapt şi de drept avute în vedere de către instanța de fond, având în vedere art. 1890 C.civ., art.1846 C.civ., art. 1847 C.civ., art. 1860 C.civ., art. 492 şi art. 1864 C.civ. potrivit cu care toate acţiunile atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se vor prescrie prin 30 de ani; ca posesia a fost exercitata de către reclamanţi continuu, neîntrerupt, paşnic, public şi sub nume de proprietar (prin joncţiunea posesiilor), neafectata de un viciu şi ca: cele două corpuri de clădire a fost prezumat ca au fost edificate de către proprietarul terenului, atrăgând incidenţa dispoziţiilor accesiunii şi raportat şi la: declaraţiile martorilor audiaţi sub prestare de jurământ în fata primei instanțe, s-a admis acţiunea reclamanţilor şi s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate atât asupra terenului mai sus amintit, cât şi asupra celor doua corpuri de clădire, prin efectul retroactiv al uzucapiunii.

În drept, dispoziţiile art. 205 - 208 C.pr.civ.. Probe: înscrisurile existente la dosarul cauzei.

4. Soluţia instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 821A/05.03.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin Primar General, ca neîntemeiată. S-a dispus, în baza art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, ca suma de 2239,10 lei reprezentând ajutor public judiciar să rămână în sarcina statului şi a fost menţinută în rest sentinţa civilă apelată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive tribunalul a reţinut că argumentele aduse de apelant nu pot fi primite, fiind neîntemeiate. În acest sens, tribunalul a reţinut că, într-adevăr într-o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă calitatea procesuală pasivă revine adevăratului proprietar având în vedere că  pierderea dreptului de proprietate apare ca o sancţiune pentru lipsa de diligenţă a acestuia, dar din actele şi lucrările dosarului  nu se poate stabili care ar fi fost adevăratul proprietar, pe de o parte că nu a putut fi identificat un titlu de proprietate al  persoanelor menţionate în înscrisurile sub semnătură privata ca fiind proprietari, iar pe de altă parte că în evidenţele apelantei nu sunt menţionate persoane care să permită identificarea  persoanei care ar fi fost proprietarul terenului în discuţie.  Prin urmare, tribunalul a constatat că în cauză devin incidente dispoziţiile art. 646 C.civ. potrivit cu care bunurile fără stăpân sunt ale statului, dar şi dispoziţiile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951, în vigoare la data faptului juridic generator de efecte conform căruia: „bunurile care intră în prevederile prezentului Decret, sunt următoarele: (...) d) bunurile fără stăpân, precum şi cele considerate abandonate prin efectul unor legi sau decrete, fiind considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de 1 an de zile de către titularii lor – necunoscuţi sau absenţi. De asemenea, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26, iar conform art. 119 din Legea nr. 215/2001, constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. În consecinţă, în condiţiile în care, nu s-a putut identifica un alt proprietar al imobilului dat fiind situaţia reţinută şi de prima instanţă şi pentru a se putea da eficienţă procedurii dobândirii dreptului de proprietate prin  intermediul prescripţiei achizitive şi în situaţia în care s-a scurs o perioadă lungă de timp şi nu există evidenţe care să conducă la identificarea unui alt proprietar, tribunalul a constatat că reclamanţii au justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată, având în vedere că nu s-a dovedit că o altă persoană fizică sau juridică este adevăratul proprietar şi ţinând cont că terenul se găseşte pe raza M.B..

 Cu privire la fondul cererilor formulate de reclamanţi referitoare la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunii şi accesiune, totuşi tribunalul a constatat că susţinerile apelantului sunt întemeiate din perspectiva cazurilor în care se poate invoca joncţiunea posesiilor.

În acest sens, tribunalul a reţinut că, în susţinerea împlinirii termenului de 30 de ani necesar pentru a uzucapa dreptul de proprietate asupra terenului, reclamanţii invocă joncţiunea posesiilor rezultată din încheierea în mod succesiv a unor înscrisuri sub semnătură privată prin care, se susţine, ar fi intervenit vânzarea imobilului.

Potrivit art. 1860 C.civ. orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, sa unească posesiunea sa cu posesiunea autorului sau.

Tribunalul a reţinut că pentru soluţionarea cauzei din această perspectivă se impune a se stabili ce se înţelege prin noţiunea de autor, respectiv succesor, în accepţiunea art. 1860 C.civ.

Dobândirea calităţii de succesor se poate face, fie prin succesiune, fie prin intermediul unor acte între vii apte de a naşte raporturi juridice care să îndreptăţească a se considera că cel care invoca uzucapiunea are această calitate.

Tribunalul a subliniat că fără îndoială joncţiunea posesiilor nu poate fi concepută în absenţa unor raporturi juridice care să stea la baza faptului material al strămutării posesiei imobilului în discuţie.

Dacă în ceea ce priveşte raporturile juridice născute din moştenire legală/testamentară nu există discuţie, în ceea de-a doua situaţie transmiterea posesie poate opera doar în situaţia existenţei unui act juridic al cărui singur viciu trebuie să fie acela că transmiţătorul nu este proprietarul bunului a cărei posesie se transmite.

Cu alte cuvinte toate celelalte condiţii de fond şi de formă trebuie să fie îndeplinite, căci doar în baza unui astfel de act juridic cel care transmite posesia are calitatea de autor în sensul dispoziţiilor codului civil mai sus menţionate.

În nici un caz o transmitere de fapt sau în temeiul unui act sub semnătură privată nu îndeplineşte aceste condiţii. Aceasta întrucât atunci când posesia unui bun imobil s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută, nu se creează un raport juridic valabil pentru joncţiunea posesiilor (T.S. decizia civilă nr. 292/1970).

În concluzie, pentru a opera joncţiunea posesiilor este necesar ca reclamantul să fi fost succesor în drepturi cu privire la terenul în discuţie ceea ce nu este cazul din moment ce nu s-a încheiat un act juridic care să transmită valabil posesia. 

Toată această interpretare restrictivă se impune a se avea în vedere tocmai din cauză că cel care invocă posesia înţelege să se prevaleze de un beneficiu al legii, respectiv cel al joncţiunilor posesiilor şi nu doreşte să aştepte împlinirea termenului de 30 de ani în persoana sa sau să invoce prescripţia de scurtă durată, în scopul de a asigura stabilitatea circuitului civil, circuit civil care trebuie să se realizeze în condiţiile şi formele de validitate prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele de mai sus, reţinând că în cauza de faţă nu poate opera joncţiunea posesiilor, tribunalul a constatat neîndeplinită condiţia scurgerii unui termen de 30 de ani în ceea ce îl priveşte pe reclamanţi, motiv pentru care, văzând şi dispoziţiile art. 1890 C.civ. a apreciat că se impune respingerea cererii privind constatarea uzucapiunii şi ca o consecinţă a acestei şi a cererii privind constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Prin urmare, în temeiul art. 481 C.pr.civ. tribunalul a admis apelul formulat, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M.B., prin Primar General, ca neîntemeiată. Totodată, în baza art.19 din O.U.G. nr.51/2008, suma de 2.239,10 lei reprezentând ajutor public judiciar rămâne în sarcina statului. De asemenea, tribunalul a menţinut în rest sentinţa civilă apelată.

5. Procedura în recurs

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamanţii N.M. şi N.D., solicitând admiterea recursului şi în rejudecare, modificarea hotărârii atacate, în tot, respectiv respingerea apelului formulat de apelantul – pârât M.B. prin P.G. ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală, susţinând nulitatea deciziei prevăzută de art. 488 pct. 8 C.pr.civ.

După ampla prezentare a situaţiei litigiului de faţă, respectiv a aspectelor invocate în cererea de chemare în judecată şi a considerentelor reţinute de către instanţa de fond şi de apel, recurenţii arată, în ceea ce privește beneficiul legii cu privire la „joncțiunea posesiilor” invocată de către reclamanți (şi respinsă în mod neîntemeiat de către Tribunalul București),  următoarele:

Noțiunea de joncțiune a posesiilor reprezintă unirea (continuarea cu toate viciile şi avantajele sale) la termenul posesiei actuale a timpului cât bunul a fost posedat de autorul său, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. În reglementarea art. 1860 din Codul civil de la 1864 „orice posesor are facultatea spre a putea opune prescripția, sa „unească,, posesiunea sa cu cea a autorului sau [prevedere similara cu alin. (2) a art. 933 C.civ. care preia prevederile din Codul civil de la 1864], joncţiunea posesiilor are caracter facultativ în sensul ca posesorul actual poate alege în a începe o noua posesie sau a invoca joncțiunea.

În practica judiciara s-a reținut că prin „autor” se înțelege persoana care nu este titular al dreptului de proprietate sau unui alt drept real şi se impune respectarea următoarelor condiții şi în următoarele cazuri: - să existe o posesie propriu – zisă; - cel care invoca joncțiunea sa fie un succesor în drepturi al autorului; - posesorul actual trebuie sa fi dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic între autor şi succesor (inclusiv printr-un act sub semnătură privată), respectiv posesorul anterior să nu fi fost proprietarul bunului; - termenul de prescripție achizitivă să nu fie împlinit raportat la prima posesie; - ambele posesii a căror joncțiune se invocă să fie utile; - posesia actuala sa fie de aceeași natură cu cea a autorului; - posesorul să fie interesat să invoce joncțiunea pentru a dobândi posesia autorului sau, putând uzucapa numai în termen de 30 de ani şi:

În ceea ce privește legea aplicabilă, arată că legiuitorul reglementează ca actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice, decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau a săvârșirii ori producerii lor, respectiv, potrivit art. 6 alin. (4) C.civ. uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (a noului C.civ.) sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, așadar sunt supuse dispozițiilor din Codul civil de la 1864.

Faţă de considerentele mai sus expuse, recurenţii – reclamanţi supun atenției instanței de control judiciar (de recurs) că joncțiunea posesiilor operează în cazul în care aceste posesii s-au exercitat de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate, iar cel care invoca uzucapiunea deține bunul de la autorul său în baza unui raport juridic {act sub semnătură privată}.

Nu s-a făcut dovada că autorii reclamanților ar fi avut calitatea de proprietar, al terenului ce face obiectul acțiunii, motiv pentru care este posibilă joncțiunea posesiilor, în sensul că: - posesia reclamanților este o posesie propriu - zisă, aceștia întrunind atât elementul material, corpus, prin exercitarea de fapte de stăpânire materiala, asupra terenului cât şi elementul psihologic animus, stăpânirea bunului fiind exercitata pentru sine, sub nume de proprietar, nefiind echivoca, fiind neviciată, nu a avut caracter clandestin, respectiv: o posesie continua, netulburată (fiind recunoscuți reclamanții de către toți vecinii ca adevărați proprietari) şi publica (în văzul tuturor) şi, în ceea ce privește continuitatea posesiei, se impune a se avea în vedere că actele de stăpânire ale reclamanților şi anterior ale autorilor sau asupra bunului au avut o regularitate normala, în raport de natura acestuia, așa cum rezulta din declarațiile martorilor audiați la prima instanța, respectiv, potrivit art. 1850 C.civ. se instituie, o prezumție legala relativa de continuitate în sensul ca posesorul actual care probează, ca a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus ca a posedat, în tot timpul intermediar fără însa ca acesta sa împiedice, proba contrarie, respectiv s-a exercitat o posesie timp de peste 30 de ani, prin joncțiunea posesiei reclamanților cu cea a autorilor săi, asupra imobilului situat în (..) şi nu au fost modificate limitele terenului, aşa cum a fost identificat prin cele doua rapoarte de expertiza (topografica şi în construcții), reclamanții posedând mereu întreaga suprafaţa de teren astfel cum a fost transmisa de autorii acestora şi raportat la dispoziţiile art. 1294 şi art. 1295 din Codul civil de la 1864, („vinderea este - perfectă,, între parți şi proprietatea este „de drept - strămutată,, la cumpărător, în privința vânzătorului „îndată” ce părțile „s-au învoit,, asupra lucrului şi asupra prețului)

Raportat la cele de mai sus nu se pun în discuție motivele avute în vedere de către instanța de apel la pag. 8 alin. (11) din hotărârea instanței de apel, prin care s-a respins cererea reclamanților împotriva M.B. prin Primar General ca neîntemeiata respectiv că posesia unui bun imobil s-a transmis printr-un act de nulitate absoluta (act sub semnătură privată), având în vedere că, din contra, prin acel act sub semnătură privata s-a transmis posesia şi folosința, mai puțin dispoziția, respectiv doar doua din cele trei atribute ale dreptului de proprietate, tocmai acesta fiind şi motivul pentru care reclamanții au solicitat concursul instanței de judecata, având ca obiect constatarea unui drept de proprietate atât asupra terenului în litigiu cât şi asupra construcțiilor existente pe acest teren.

Raportat la motivele de fapt şi de drept mai sus amintite şi a celor menționate în considerentele hotărârii primei instanțe şi în întâmpinarea depusa la instanța de apel de către intimații - reclamanți, recurenţii – reclamanţi solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel în tot  şi rejudecând să fie respins ca „neîntemeiat,, apelul formulat de către pârâtul M.B. prin P.G. şi sa fie menținută hotărârea instanței de fond ca temeinică şi legală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 alin. (1) şi (4) C.civ. şi art. 485 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (l), art. 498 alin. (l) C.pr.civ.

6. Analiza Curții

Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 96 C.pr.civ., apreciind că în raport de dispozițiile art. III al Legii nr. 310/2018 și de Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, este admisibilă prezenta cale de atac.

Examinând în continuare, decizia apelată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că, din dezvoltarea acestor motive, rezultă că recurenții-reclamanți au înțeles să invoce dispozițiile art. 488 pct. 8 C.pr.civ. raportat la dispozițiile art. 1860 C.civ. 1864 [aplicabile, într-adevăr cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (4) C.civ.], respectiv faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte noţiunea de autor, respectiv succesor, în accepţiunea art. 1860 C.civ.

Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin (contrar celor reţinute de instanţa de apel, respectiv că pentru transmiterea posesiei între vii este necesar ca actul juridic să fie viciat exclusiv de faptul că transmiţătorul nu este proprietarul bunului a cărui posesie se transmite, iar nu şi de lipsa formei autentice a actului, în speţă reclamanţii prevalându-se de înscrisuri sub semnătură privată) că, pentru invocarea joncţiunii posesiei cu cea a autorilor, posesia acestora poate fi transmisă inclusiv printr-un act sub semnătură privată, deoarece un asemenea înscris transmite posesia şi folosinţa (nu şi dispoziţia).

Potrivit art. 1860 C.civ.: „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”.

Contrar susţinerii recurenţilor, atât doctrina (C. Bârsan – Drept Civil. Drepturile reale principale, ed. a III – a, Ed. Hamangiu 2008, pag. 336), cât şi jurisprudenţa (indicată chiar de instanţa de apel în considerentele hotărârii), stabilesc că transmiterea posesiei de la posesorul precedent la posesorul actual trebuie să aibă loc în baza unui raport juridic valabil. Un act juridic lovit de nulitate absolută ori uzurparea posesiei bunului de către posesorul actual nu se încadrează în această situaţie, motiv pentru care acest posesor nu poate fi considerat un succesor în drepturi al autorului, în sensul art. 1860 C.civ.

În acest sens, Curtea reţine şi faptul că potrivit art. 1861 C.civ., „Dispoziţiile celor două articole precedente nu derogă la cele prescrise prin articolul 1858, în ultimul său alineat.”, respectiv: „Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (…) 4. când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credinţă”.

„Autor”, în accepţiunea art. 1860 C.civ., este acela care a posedat anterior şi nu este titular al dreptului de proprietate, transmiţând posesia ca stare de fapt. Pentru unirea celor două posesii sub aspectul termenului de 30 de ani, este necesar: ca posesia să fie una propriu-zisă şi ca posesorul actual să o fi dobândit de la autorul său în baza unui raport juridic, iar acest raport juridic trebuie să fie valabil din perspectiva transmiterii stăpânirii efective a lucrului, respectiv să îndeplinească cerinţele de validitate ale uni act translativ de proprietate, iar nu să fie un act lovit de nulitate absolută pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă.

În acest context, corect a constatat instanţa de apel că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că cele două înscrisuri sub semnătură privată (deşi nu sunt apte să transmită dreptul de proprietate pentru lipsa formei autentice impusă de art. 11 alin. (2) din Decretul nr.144/1958, respectiv art. art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 în redactarea existentă înainte de republicarea legii din 05.01.1998, precum şi pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului) au aptitudinea de a fundamenta transmiterea posesiei terenurilor menţionate în cuprinsul lor, în condiţiile în care posesia poate face obiectul unei convenţii ca atribut al dreptului de proprietate, iar înscrisurile sub semnătură privată de care se prevalează reclamanţii pot fi interpretate cel mult, potrivit principiului conversiunii, ca reprezentând antecontracte de vânzare-cumpărare între reclamanţi şi posesorii anteriori, ce nu creează legătura autori-succesori, ci dau naștere numai unei obligaţii de a face, conform art. 1073 C.civ.

Prin urmare, apreciind că înscrisurile sub semnătură privată invocate de reclamanţi pentru justificarea joncţiunii posesiei nu reprezintă acte valabile pentru transmiterea niciunuia dintre atributele dreptului de proprietate, Curtea constată că se impune respingerea recursului, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect normele de drept material aplicabile cauzei. Potrivit art. 167 şi 58 C.pr.civ., art. 48 şi 49 din O.U.G. nr. 80/2013, onorariul curatorului va fi stabilit la suma de 500 lei, în raport de Protocolul UNBR-MJ de la data desemnării, onorariu ce se va avansa de către Ministerul Justiţiei şi se va suporta de către recurenţi.

Domenii speta

Spete similare