Suspendare art. 36 din Legea nr. 85/2006, Legea privind procedura insolvenţei. Litigii care intră în sfera de aplicare a dispoziţiei legale.

Decizie 1712 din 08.07.2019


Suspendare art. 36 din Legea nr. 85/2006, Legea privind procedura insolvenţei. Litigii care intră în sfera de aplicare a dispoziţiei legale.

Pentru a se putea dispune suspendarea specială reglementată de art. 36 din Legea nr. 85/2006, acţiunile judiciare trebuie să aibă ca obiect realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale. Trebuie făcută distincţia clară între o acţiune prin care se urmăreşte obţinerea unei creanţe şi una prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe.

Distincţia cu privire la acţiunile judiciare care pot fi sau nu pot fi incluse în domeniul de aplicare a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 trebuie realizată în strânsă conexitate cu interpretarea dispoziţiilor art. 11 din aceeaşi lege, care reglementează atribuţiile judecătorului-sindic şi limitele acestora.

Prin încheierea din data de 11 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 9465/101/2012/a79, s-a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârât.

În baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, s-a suspendat judecata cauzei privind pe reclamanta Primăria X şi pe pârâta SC prin lichidator.

Împotriva încheierii din data de 11 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 9465/101/2012/a79 a formulat recurs reclamanta Primăria X.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova - Secția II Civilă la data de 22.05.2019 sub numărul 9465/101/2012/a79.3, iar prin Decizia nr. 358/04.06.2019 pronunţată în dosarul 9465/101/2012/a79.3 de Curtea de Apel Craiova - Secţia II-a Civilă, s-a declinat competenţa de soluţionare a recursului, în favoarea Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal din cadrul Curţii de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 10.06.2019 sub numărul 9465/101/2012/a79.3*.

Recurenta reclamantă Primăria X prin Primar, în temeiul dispozițiilor art. 414 Cod de Procedură Civilă, a formulat recurs împotriva Încheierii din data de 11.04.2019 pronunțată de Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a de contencios administrativ si fiscal in Dosarul nr. 9465/101/2012/a79, prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei in baza art. 36 din legea 85/2006, solicitând să se dispună admiterea recursului, respingerea soluției de suspendare a cauzei și repunerea pe rol a judecății in Dosarul nr. 9465/101/2012/a79.

La data de 24.06.2019 intimata pârâtă SC prin lichidatori judiciari YNA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului si să se mențină ca temeinica si legala încheierea atacata. Prin întâmpinare a invocat excepția autorității de lucru judecat.

Recursul este întemeiat pentru considerentele ce succed:

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Prin criticile formulate în cererea de recurs, recurenta reclamantă susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi a dispus suspendarea cauzei, calificând greşit obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că, în raport de criticile formulate, se impune analizarea recursului din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 N.C.proc.civ..

Constatând că norma legală a cărei aplicare greşită se invocă este una de procedură, iar nu de drept material, încadrează motivul de casare invocat de recurentă în cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 N.C.proc.civ.

Potrivit Noului Cod de procedură civilă, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 5 N.C.proc.civ., conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Curtea menţionează că în cadrul recursului declarat împotriva unei încheieri de suspendare, instanţa de control judiciar analizează dacă instanţa de fond a constatat în mod corect îndeplinirea condiţiilor legale care au dus la suspendarea cauzei, în speţă art. 36 din Legea nr. 85/2006, în raport de obiectul acţiunii şi actele dosarului.

Curtea reţine că, prin cererea adresată instanţei la data de 23.01.2019 reclamanta Primăria X, în contradictoriu cu pârâta, societate aflată în insolvenţă, prin lichidator judiciar, a solicitat restabilirea situaţiei anterioare a părţilor ca urmare a constatării nulităţii absolute a Contractului de prestări servicii nr. 671/2009 şi a Contractului de execuţie lucrări nr. 180/2011 încheiate între părţi, prin Sentinţa civilă nr. 521/17.03.2017 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi şi rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 5104/20.09.2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul 3703/101/2015*, obligarea pârâtei la restituirea preţului contractelor în cuantum de 303.826,63 lei şi restituirea de către reclamantă prin echivalent a prestaţiilor pârâtei, iar după constatarea existenţei şi întinderii acestora, compensarea judiciară a sumelor astfel datorate între părţi în temeiul art. 1617 alin. 2 N.C.civ., încetarea executării penalităţilor de întârziere în cuantum total de 3.675.255,90 ca efect al nulităţii contractelor în baza cărora au fost calculate şi solicitate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă de la data de la 11.04.2019, pronunţată în dosarul nr. 9465/101/2012/a79, de către instanţa de fond, recurată în prezenta cauză, s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Pentru a dispune suspendarea, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâta se află în procedura falimentului, iar partea reclamantă are posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în cadrul strict al procedurii insolvenţei, prin modalităţile puse la dispoziţie de Legea nr. 85/2006, iar nicidecum pe calea unei acţiuni separate.

Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimata pârâtă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de Încheierea din data de 15.11.2018 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 1912/101/2018, definitivă prin Decizia nr. 63/15.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1912/101/2018/a1, prin care s-a respins recursul declarat de reclamantă.

 Potrivit art. 430 din N.C.proc.civ. - Autoritatea de lucru judecat, „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.”

 Potrivit art. 431 alin. 1 N.C.proc.civ. „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.”

Cu privire la obiectul și partea din hotărâre cu privire la care poartă autoritatea de lucru judecat, noul Cod de procedură civilă se referă la hotărârea care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau care statuează asupra unei excepțiile procesuale ori asupra oricărui alt incident. Legea procesuală are în vedere, în alin. 3 al art. 430 N.C.proc.civ., și efectul provizoriu, temporar, vremelnic al autorității de lucru judecat.

Dobândirea efectului autorității de lucru judecat intervine ca urmare a tranșării de către instanță a chestiunii litigioase. Autoritatea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât și pe cele de respingere ale acțiunii.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată și definită de Codul de procedură civilă, poartă asupra hotărârilor judecătorești, încheierile nefiind de principiu susceptibile de a avea această calitate. Încheierile de ședință, de regulă, nu beneficiază de autoritatea lucrului judecat.

Prin încheierea recurată s-a decis asupra unui incident procedural vizând suspendarea judecăţii, însă, prin încheierea de suspendare a judecății instanța nu se dezînvestește de soluționarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare, ceea ce influențează cursul normal al judecății, iar efectele suspendării se răsfrâng asupra părților în litigiu.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale, autoritatea de lucru judecat vizează o hotărâre judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau care statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, situaţii care nu sunt incidente în speţă pentru a putea fi invocată excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiţia impusă de norma procedurală.

Întreruperea cursului judecății și, deci, a soluționării acțiunii unei persoane nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc, soluția contrară echivalând, în fapt, cu îngrădirea, fie chiar și pe timp limitat, a dreptului de acces la justiție, așadar cu încălcarea art. 21 din Constituția României, precum și a unei norme de conduită procedurală a Curții Europene a Dreptului Omului (art. 6 din Convenție).

De altfel, instanţa de recurs constată că s-a ajuns la situaţia ca două cauze să fie suspendate, astfel încât, la acest moment, recurenta reclamantă se află în imposibilitatea de a-şi mai vedea rezolvată în vreun fel situaţia juridică invocată prin cererea de chemare în judecată, fiind necesar a se garanta accesul reclamantei la instanţă, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie.

Câtă vreme în dosarul menţionat, cu nr. 1912/101/2018, există o încheiere prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei, o soluţie de suspendare a judecăţii şi în prezenta cauză, este nelegală, reclamanta fiind pusă în situaţia de a nu-şi putea vedea analizată cererea, ceea ce echivalează cu îngrădirea dreptului de acces liber la justiţie.

Pe de altă parte, prioritatea constituţională a convenţiilor internaţionale, obligă organele jurisdicţionale la respectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauza Lungoci contra României (Hotărâre din 26.01.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 588 din 07.07.2006), Curtea a reţinut încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie, considerând că „că accesul la justiţie, dar numai pentru a i se declara acţiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi că reclamanta a fost astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil”.

Ca urmare, Curtea va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare.

Analizând îndeplinirea condiţiilor legale care au dus la suspendarea cauzei, Curtea reţine următoarele:

Într-adevăr, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 instituie obligaţia suspendării judecării litigiilor având ca obiect realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, de la data deschiderii procedurii insolvenţei în ceea ce îl priveşte. La fel de adevărat este şi faptul că, în ceea ce o priveşte pe pârâtă, această procedură a fost deschisă.

Discutabilă este însă opinia instanţei de fond cu privire la litigiile care intră în sfera de aplicare a suspendării prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006, Legea privind procedura insolvenţei.

Astfel, Curtea reţine că suspendarea judecăţii instituită de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 are drept efect oprirea instantanee a cursului judecăţii, efect care împiedică instanţa să mai poată lua o altă măsură decât constatarea intervenirii suspendării de drept. Suspendarea reglementată de art. 36 intervine ope legis şi trebuie numai constatată, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac declanșate de debitor”.

Pentru a se putea dispune suspendarea specială reglementată de art. 36 din Legea nr. 85/2006, acţiunile judiciare trebuie să aibă ca obiect realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor sale.

Trebuie făcută distincţia clară între o acţiune prin care se urmăreşte obţinerea unei creanţe şi una prin care se urmăreşte realizarea unei creanţe.

Distincţia cu privire la acţiunile judiciare care pot fi sau nu pot fi incluse în domeniul de aplicare a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 trebuie realizată în strânsă conexitate cu interpretarea dispoziţiilor art. 11 din aceeaşi lege, care reglementează atribuţiile judecătorului-sindic şi limitele acestora.

Scopul avut în vedere de legiuitor prin reglementarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 a fost şi acela de concentrare a tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului insolvent în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic desemnat în procedura insolvenţei debitorului conform art. 6 din lege.

Interpretarea dispoziţiilor legale care reglementează limitele atribuţiilor judecătorului-sindic, în speţă dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, nu trebuie făcută în sens restrictiv.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a prevederilor art. 36 din Legea insolvenţei asupra acţiunilor judiciare intentate împotriva unui debitor care a intrat în insolvenţă, acesta trebuie raportat la dispoziţiile art. 11, art. 66 şi urm. din Legea nr. 85/2006, prevederi care trebuie interpretate coroborat cu definiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.

Textul art. 36 din Legea nr. 85/2006 instituie o situaţie de excepţie, motiv pentru care trebuie interpretat şi aplicat strict, restrictiv, situaţiilor pe care le reglementează.

Acţiune pentru „realizarea” unei creanţe presupune că acea creanţă este lămurită sub aspectul existenţei, întinderii şi exigibilităţii ei, şi aceasta întrucât realizarea creanţei înseamnă, practic, executarea de către debitor, voluntar, sau pe calea executării silite, a obligaţiei corelative dreptului de creanţă al creditorului.

Curtea apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 în procesele care au ca finalitate obţinerea unui titlu executoriu, întrucât demersurile de obţinere a unei hotărâri judecătoreşti care să statueze asupra drepturilor creditorului nu impietează cu nimic asupra caracterului concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei.

Textul de lege se referă exclusiv „la realizarea creanțelor”, așa cum sunt definite în art. 3 din Legea nr. 85/2006.

Or, finalitatea cererii formulată de reclamantă o constituie tocmai stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanţă care nu se circumscrie unui titlu existent, respectiv obținerea unei creanţe, ca urmare a anulării contractelor prin hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de instanţa de contencios administrativ.

Ca urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, Curtea constată că obiectul acţiunii formulată de reclamantă nu se încadrează în situaţiile reglementate de textul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin aceste dispoziţii speciale, legiuitorul a avut în vedere că toate acţiunile prin care creditorii falitei urmăresc realizarea creanţelor împotriva acesteia să fie suspendate de drept, urmând ca, ulterior, creditorii să-şi realizeze creanţa în cadrul procedurii colective demarate prin deschiderea procedurii insolvenţei. Astfel, măsura stabilită prin art. 36 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Soluţia legislativă a suspendării de drept reglementată de art. 36 nu vizează însă toate acţiunile, indiferent de natura lor pe care debitorul falit le are, ci doar a celor personale vizând realizarea creanţelor împotriva falitului ca o necesitate a asigurării unei egalităţi de tratament juridic dintre debitor şi alte persoane neimplicate în procedura insolvenţei, urmărindu-se astfel evitarea instituirii unui tratament juridic privilegiat debitorului aflat în insolvenţă, în afara celui prevăzut de legea specială, ceea ce ar fi contrar art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.(decizia nr. 2001/07.10.2015, Secţia a II-a civilă)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că acest text de lege instituie un caz de suspendare de drept însă pentru acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor, nu şi pentru cele care tind la stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanţă care nu se circumscrie unui titlu existent. (decizia nr. 401/24.02.2017, Secţia I civilă)

De asemenea, Curtea Constituţională, în jurisprudența sa, a arătat că, având în vedere că textul de lege criticat se referă la acțiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, este evident că numai acele acțiuni care tind la realizarea creanțelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, context în care îi revine instanței de judecată competența și, în același timp, obligația de a analiza în ce măsură acțiunile aflate în curs de soluționare pe rolul instanței de judecată se circumscriu cerințelor cuprinse în dispozițiile criticate (Decizia nr. 404 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 25 septembrie 2018, Decizia nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, paragraful 20, și Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013).

În mod eronat instanţa de fond a apreciat asupra incidenţei în cauză a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi a dispus suspendarea judecării cauzei pe parcursul procedurii insolvenţei, atât timp cât obiectul prezentei acţiuni nu urmăreşte realizarea vreunei creanţe asupra pârâtei faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei, ci tocmai stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanţă care nu se circumscrie unui titlu existent.

Prin urmare, prin acreditarea ideii că desfăşurarea procedurii insolvenţei paralizează automat demersul judiciar al recurentei reclamante, aceasta este pusă în situaţia de a nu-şi putea valorifica dreptul pretins, lucru inacceptabil prin prisma principiului accesului liber la instanţă garantat de prevederile constituţionale.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. 2 şi art. 498 alin. 1 N.C.proc.civ. raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 N.C.proc.civ., Curtea va admite recursul, va casa în parte încheierea recurată, va respinge cererea de suspendare a cauzei şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe de fond, urmând a fi menţinută cealaltă dispoziţie a încheierii care nu a făcut obiectul recursului, respectiv respingerea excepției necompetenței materiale invocată de pârât.