Pretenţii – regresul asigurătorului; prescripţia dreptului material la acţiune; inaplicabilitatea termenul de prescripţie prevăzut de legea penală; momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie – de la data efectuării plăţilor, şi nu de la d

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.05.2018, sub nr. …/299/2018, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 40.776,40 euro reprezentând prejudiciul material înregistrat ca urmare a accidentului rutier produs la data de 03.01.2015, soldat cu decesul conducătorul auto vinovat de producerea acestuia şi cu avarierea ansamblului cap-tractor cu număr de înmatriculare ... / semiremorcă cu număr de înmatriculare ..., proprietatea societăţii D şi asigurate CASCO la societatea sa, respectiv la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, calculate de la data introducerii acţiunii până la achitarea integrală a datoriei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 03.01.2015, numitul C a condus autoutilitara marca Volkswagen cu număr de înmatriculare ... pe DN6, iar la un moment dat a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu ansamblul de vehicule format din cap tractor marca MAN cu număr de înmatriculare ... şi semiremorca marca Schmitz cu număr de înmatriculare ..., proprietatea grupului de societăţi D, care se deplasa regulamentar din sensul opus, evenimentul soldându-se cu decesul şoferului vinovat şi cu avarierea vehiculelor implicate.

Întrucât din cercetările efectuate de organele de urmărire penală în dosarul nr. 1/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj a rezultat că vinovat de producerea accidentului este numitul C, ce conducea un vehicul asigurat RCA la societatea B, este evident că pârâta are obligaţia legală să acopere prejudiciile cauzate terţilor în urma evenimentului rutier din 03.01.2015.

În continuare, reclamanta a arătat că, după accident, vehiculele avariate cap tractor cu număr ... şi semiremorca cu număr ... au fost remorcate şi transportate la cea mai apropiată unitate service contra sumei de 2.511,82 euro, iar, ulterior, încredinţate unei societăţi de experţi auto în vederea evaluării prejudiciului contra onorariului de 1.709 euro. Expertiza auto realizată în cauză a determinat, pe de o parte, că autovehiculul cap-tractor se încadrează în categoria unei daune totale cu valoare maximă de despăgubire de 34.707,05 euro (diferenţa dintre costurile de reparaţie de 41.900 euro necesare repunerii vehiculului în starea sa anterioară şi valoarea epavei/reziduală a vehiculului de 7.192,95 euro fără TVA conform ofertei de achiziţie emise de societatea E), iar semiremorca se încadrează în categoria unei daune parţiale cu valoare de reparaţie de 4.571,58 euro, fiind vorba de o pagubă totală de 39.278,63 euro.

Reclamanta a învederat că, aşa cum rezultă din documentele justificative depuse, în calitatea sa de asigurător CASCO al vehiculelor cap tractor cu număr de înmatriculare ... şi semiremorca cu număr de înmatriculare ..., a fost nevoită să deconteze toate cheltuielile ocazionate de avarierea ansamblului, în valoare totală de 40.776,40 euro, constând în:

- costuri de remorcare/tractare a vehiculelor avariate la reprezentanţa firmei auto MAN din Timişoara în sumă de 2.511,82 euro;

- onorariul perceput de către societatea de experţi pentru evaluarea daunelor auto în sumă de 1.709 euro;

- despăgubirea datorată ca urmare a avarierii severe a vehiculului cap tractor cu număr de înmatriculare ... în sumă de 32.984 euro (diferenţa dintre valoarea de despăgubire 33.984 euro şi franşiza contractuală de 1.000 euro care a rămas în sarcina proprietarului păgubit);

- despăgubirea datorată ca urmare a avarierii semiremorcii cu număr de înmatriculare ... în sumă de 3.571,58 euro (diferenţa dintre costurile de reparaţie de 4.571,58 euro şi franşiza contractuală de 1.000 euro care a rămas în sarcina proprietarului păgubit).

Astfel, reclamanta a dobândit un drept de regres pentru sumele achitate împotriva pârâtei B, în calitate de asigurător RCA al autovehiculului condus de persoana vinovată de producerea accidentului (defunctul C).

De asemenea, reclamanta a susţinut că la debitul principal de 40.776,40 euro trebuie să se adauge atât dobânda legală penalizatoare aferentă (ce se va calcula de la data punerii pârâtei în întârziere prin înregistrarea acţiunii până la data plăţii efective a datoriei), cât şi cheltuielile de soluţionare a litigiului (costuri de traducere, taxă de timbru şi onorariu avocaţial aferent).

În drept, au fost invocate prevederile art. 94 pct. 1 lit. k, art. 107, art. 192, art. 194 şi art. 453 C.pr.civ., art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 1522, art. 1535, art. 2199, art. 2210 şi art. 2223 C.civ., art. 11 pct. 3, art. 4, art. 49, art. 50 şi art. 51 din Legea nr. 136/1995, art. 26, art. 40 alin. 1 şi alin. 2, art. 53 pct. 2 lit. a din Norma ASF nr. 23/2014, art. 1, art. 2, art. 3 şi următoarele din O.G. nr. 13/2011.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: declaraţie de alegere a reşedinţei procesuale (fila 5), declaraţie (filele 7-9), certificat de înmatriculare (filele 10-12), ordonanţă din 09.07.2015 (filele 13-14), extras verificări CEDAM (fila 15), factura nr. 155900001314/29.01.2015 (filele 16-18), factura nr. 200698/05.02.2015 (filele 19-23), raport de inspecţie vizuală (filele 24-55), raport evaluare avariat nr. 26600/19.01.2015 (fila 55), notificare din 20.04.2015 (filele 56-58), extras cont daună din 01.04.2016 (filele 59-63, 67-69), notificare din 28.04.2015 (filele 64-66), poliţa CASCO nr. w39237801 (filele 70-118).

Cererea a fost legal timbrată, conform ordinului de plată depus la dosar (fila 6).

La data de 07.06.2018, prin serviciul registratură, reclamanta a depus precizările solicitate de instanţă, sens în care a ataşat, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, extras ONRC (filele 128-129).

La data de 31.07.2018, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata dobânzii legale şi admiterea în parte a capătului de cerere principal.

În motivarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâta a invocat prevederile art. 2517 coroborate cu art. 2528 alin. 1 C.civ., susţinând că dreptul preluat de asigurătorul CASCO se prescrie în acelaşi termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi operat subrogarea. În aceste condiţii, termenul de prescripţie pentru realizarea creanţei ar fi cel de 3 ani, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică 03.01.2018. Deşi este adevărat că, înainte de plata despăgubirilor şi subrogarea în dreptul asiguratului, asigurătorul nu putea cere despăgubiri, acţiunea putea fi introdusă de asigurat, iar, în cazul în care ar fi plătit, asigurătorul ar fi preluat procesul început de acesta.

Pârâta a susţinut că prescripţia este legată de drepturi, nu de persoanele care le exercită, astfel că, în cazul transmiterii drepturilor de creanţă, nu există nici un caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie pentru acelaşi drept, neexistând nici un text de lege care să prevadă o altă modalitate de curgere a termenului de prescripţie în cazul dreptului de regres al asigurătorului.

De asemenea, pârâta a susţinut că prescripţia operează şi dacă s-ar considera că dreptul la acţiune al asigurătorului începe să curgă de la data efectuării plăţii către asiguratul său, plata pe care acesta a efectuat-o în data de 26.03.2015 (aşa cum reiese din extrasul de cont nr. 80-205-04501-150E ataşat de reclamantă), când a avut certitudine atât de persoana responsabilă, cât şi de paguba produsă în patrimoniul său. În consecinţă, dreptul acesteia s-a prescris la data de 26.03.2018 şi, având în vedere că cererea a fost înregistrată la data de 25.05.2018, se impune să se constate prescris dreptul la acţiune al acesteia, indiferent de data la care a început să curgă termenul – data accidentului sau data plăţii indemnizaţiei.

Cu privire la capătul de cerere privind plata dobânzii legale penalizatoare, pârâta a arătat că, în raport de prevederile art. 2213 C.civ., actele normative aplicabile sunt Legea nr. 136/1995 şi Norma nr. 23/2014. În acest sens, pârâta a susţinut că reclamanta nu s-a adresat cu nicio cerere/notificare prin care s-şi precizeze pretenţiile şi, în consecinţă, nu se poate vorbi despre o obligaţie bănească certă şi, cu atât mai puţin exigibilă, din moment ce înţelege să conteste sumele solicitate prin acţiunea introductivă.

Totodată, pârâta a invocat prevederile Legii nr. 72/2013 şi ale art. 1535 C.civ., menţionând că, prin analogie, societatea sa ar putea fi obligată la plata unei dobânzi penalizatoare după 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în prezenta cauză.

Referitor la plata debitului principal, pârâta a arătat că înţelege să conteste suma de 36.555 euro reprezentând contravaloarea vehiculului cap-tractor şi a reparaţiei semiremorcii. Pârâta a menţionat că nu contestă faptul că este obligată să achite reclamantei sumele constând în daunele produse în urma accidentului din data de 03.01.2015, deoarece vinovăţia aparţine asiguratului său.

Pârâta a menţionat că argumentația din raportul întocmit de către F cu privire la stabilirea preţurilor nu este susţinută şi de înscrisuri doveditoare. În acest sens, a arătat că în raport nu se regăsesc nici un fel de documente cu privire la identificarea şi valoarea de achiziţie a celor două vehicule. De asemenea, deşi se face vorbire de o valoare a reparaţiilor raportată la preţurile aplicate de serviceuri şi comercianţi ai pieselor de schimb, nu este ataşat raportului nici măcar cu titlu de exemplu astfel de devize/costuri şi nu sunt precizate preţurile de referinţă. Un alt aspect contestat este şi acela că experţii, la stabilirea valorii epavei capului tractor, fac referire la valoarea epavei stabilită prin licitaţie, însă nu se înţelege dacă raportarea se face la cazuri similare sau la o valoare obţinută în urma unei licitaţii propriu zise a epavei, în condiţiile în care nu a fost ataşată nicio dovadă în acest sens.

Pârâta a invocat prevederile art. 51 şi art. 52 din Norma nr. 23/2014, susţinând că, în raport de aceste prevederi legale, expertiza extrajudiciară prin care a fost stabilită valoarea daunei capului tractor este făcută fără respectarea legii. Mai mult decât atât, a solicitat să se constate că valoarea maximă de despăgubire se calculează prin aplicarea unui procent de reducere care este între 1%-25% în funcţie de mai multe criterii, printre c are şi cel al kilometrilor parcurşi printr-o formulă de calcul care trebuie să se regăsească în cuprinsul expertizei.

Pârâta a mai arătat că valoarea reparaţiilor semiremorcii a fost stabilită prin raportare la două fotografii destul de ilizibile, susţinând că modul de calcul trebuie comunicat persoanei prejudiciate, fiind obligatorie ataşarea documentelor justificative.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

La data de 20.08.2018, prin serviciul registratură, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune motivat de faptul că, în cauză, se aplică termenul de 5 ani prevăzut de legea penală în raport de prevederile art. 1394 C.civ., întrucât prejudiciul suferit izvorăşte dintr-o faptă penală, respectiv că termenul curge de la data emiterii ordonanţei de clasare conform dispoziţiilor art. 2528 C.civ. Pe fondul cauzei, a arătat că apărările pârâtei sunt neîntemeiate.

La data de 14.08.2018, prin serviciul registratură, pârâta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, dosarele de daună nr. RCA/CAV/9084/2018 şi nr. RCA/CAV/9082/2018 (filele 155-221).

La data de 28.09.2018, prin serviciul registratură, Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, dosarul penal nr. 1/P2015 (filele 245-307).

La termenul din data de 26.11.2018, instanţa a dispus, în temeiul art. 78 alin. 1 C.pr.civ. şi art. 54 din Legea nr. 36/1995, introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi, a numiţilor G, H, I prin ocrotitor legal G, J prin ocrotitor legal G, K prin ocrotitor legal G şi L prin reprezentant legal G, pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la acel termen (filele 333-334).

Intervenienţii nu au depus întâmpinare şi nu au solicitat probe în apărare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (de fond, relativă, peremptorie), invocată prin întâmpinare în conformitate cu dispoziţiile art. 2513 C.civ., faţă de fondul cererii de chemare în judecată, instanţa constată următoarele:

Prescripţia extinctivă este acea sancţiune de drept civil îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil care constă în stingerea dreptului respectiv ori a „dreptului la acţiune” neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Conform art. 2500 alin. 1 C.civ., dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Aşa cum rezultă din art. 2501 alin. 1 C.civ., drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Astfel, având în vedere că prezenta cerere are ca obiect un drept patrimonial, instanţa constată că aceasta este supusă prescripţiei extinctive în condiţiile Codului civil.

Instanţa reţine că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dreptul de regres ce s-a născut în patrimoniul său, în urma evenimentului rutier din data de 03.01.2015, în care au fost implicate autoutilitara marca Volkswagen cu număr de înmatriculare ..., condusă de numitul C, asigurată RCA la societatea pârâtă, şi ansamblul de vehicule format din cap tractor marca MAN cu număr de înmatriculare ... şi semiremorca marca Schmitz cu număr de înmatriculare ..., asigurate CASCO la societatea sa.

Aşa cum rezultă din art. 2517 C.civ., termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Cu titlu prealabil, instanţa va înlătura susţinerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea unui termen de prescripţie de 5 ani, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1394 C.civ., „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.”

Instanţa reţine că, în urma accidentului rutier din data de 03.01.2015, conducătorul autoturismului cu număr de înmatriculare ..., numitul C, a decedat şi, prin urmare, a fost deschis dosarul penal nr. 1/P2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj (filele 245-307), în care a fost începută urmărirea penală cu privire la infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 C.pen. (ordonanţă de începere a urmăririi penale din 03.01.2015 – fila 254).

Ulterior, prin ordonanţa din 09.07.2015 emisă în acelaşi dosar de urmărire penală (fila 13), în temeiul art. 315 alin. 1 lit. b C.pr.pen. raportat la art. 16 alin. 1 lit. b C.pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de ucidere din culpă, reţinându-se faptul că „din probatoriul administrat în cauză rezultă că accidentul s-a produs din culpa victimei, care la data  susmenţionată (03.01.2015) a condus pe DN6 autoturismul marca VW Transporter cu nr. ... pe direcţia Lugoj – Timişoara, iar la km 520+940 m a pătruns pe celălalt sens de circulaţie, intrând în coliziune cu autovehiculul marca MAN cu nr. ..., condus regulamentar de suspectul M.”

Prin urmare, în condiţiile în care accidentul a fost produs din culpa şoferului care a decedat, iar organele de urmărire penală au clasat cauza, instanţa nu poate avea în vedere susţinerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C.civ. În acest sens, instanţa apreciază că, în cauză, despăgubirile solicitate de către asigurătorul CASCO nu derivă dintr-un fapt penal, ci dintr-un accident rutier soldat, din nefericire, cu decesul conducătorului vinovat, fiind vorba doar de o răspundere civilă delictuală întemeiată pe nerespectarea unor dispoziţii în materie rutieră. Astfel, simpla existenţă a unui dosar penal nu poate conduce la o interpretare contrară, întrucât, pe de o parte, organele de urmărire penală sunt obligate să efectueze cercetări cu privire la condiţiile în care a avut loc decesul unei persoane (prin deschiderea unui dosar de urmărire penală), iar, pe de altă parte, formularea unei plângeri penale/sesizări din oficiu nu determină întotdeauna reţinerea săvârşirii/existenţei unei fapte penale.

Pe cale de consecinţă, considerentele expuse anterior, instanţa apreciază că, în cauză, este aplicabil termenul general de prescripţie, şi anume cel de trei ani.

În ceea ce priveşte  momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2528 alin. 1 C.civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instanţa va înlătura susţinerile reclamantei referitoare la faptul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data soluţionării dosarului de urmărire penală nr. 1/P/2015, şi anume odată cu emiterea ordonanţei de clasare din data de 09.07.2015.

Ca forme specifice ale răspunderii juridice, răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală sunt instituții juridice distincte reglementate de legea penală și, respectiv, de legea civilă, având temeiuri, regimuri și funcții diferite. Esențial este de reținut că răspunderea penală presupune săvârșirea unei fapte ilicite prevăzute de legea penală, în timp ce răspunderea civilă delictuală se angajează, ori de câte ori, printr-o faptă ilicită săvârșită de o persoană, se cauzează un prejudiciu material sau moral unei alte persoane.

Astfel, dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie în același timp și infracțiune va fi angajată atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea penală. în aceste cazuri, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârșit infracțiuni în scopul aplicării pedepsei prevăzute de lege, în timp ce acțiunea civilă, dimpotrivă, va avea ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Instanţa mai reţine că acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă sau poate fi formulată separat, în fața instanței civile, dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, dacă procesul penal a fost suspendat sau dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Așadar, răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală.

Prin urmare, în privinţa răspunderii civile delictuale ce decurge dintr-un accident rutier, instanţa apreciază că faptul ilicit cauzator de prejudicii şi existenţa prejudiciului sunt cunoscute încă din momentul producerii acestuia, cu atât mai mult cu cât organele de urmărire penală dispun clasarea cauzei pe motiv că accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei care a decedat, cum este cazul în speţă.

Conform art. 2537 alin. 3 C.pr.civ., prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă.

Or, în condiţiile în care legiuitorul a instituit acest caz de întrerupere, instanţa apreciază că, în toate celelalte situaţii, termenul de prescripţie curge independent de existenţa dosarului penal.

Instanţa reţine că nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de pronunțarea prealabilă a unei hotărâri penale (în situația în care fapta ilicită respectivă este și infracțiune), ci, mai mult, există prevederi legale din care rezultă clar că nu există o asemenea condiționare, partea având deschis dreptul la acțiune.

Astfel, potrivit art. 27 alin. 1 C.pr.pen: „Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.”

De asemenea, alin. 7 prevede că „În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.” 

Prin urmare, în condiţiile în care legea prevede posibilitatea exercitării în paralel a celor două acţiuni, iar legiuitorul a limitat suspendarea acţiunii civile pe o durată de cel mult un an de la punerea în mişcare a acţiunii penale, nu se poate aprecia că partea trebuie să aştepte, mai întâi, soluţia instanţei penale. O interpretarea contrară ar conduce la concluzia că dreptul la acţiune al părţii nici măcar nu s-a născut la momentul formulării acţiunii civile (care poate curge în paralel cu acţiunea penală), interpretare care este, însă, contrazisă de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Pe de altă parte, având în vedere că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul de regres, instanţa apreciază că, în cauză, prescripţia nu a început să curgă de la momentul producerii accidentului, ci de la momentul efectuării plăţii către asigurat, deoarece, doar începând cu acel moment, s-a născut dreptul de regres în patrimoniul reclamantei, aceasta cunoscând, la acea dată, prejudiciul cauzat, respectiv cunoscând sau trebuind să cunoască şi care este persoana răspunzătoare de producerea accidentului.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că, deşi reclamantei i-a fost pus în vedere pe tot parcursul judecării cauzei să depună înscrisuri din care să rezulte plata efectivă a sumelor solicitate, aceasta a susţinut că înscrisurile depuse la dosar sunt singurule înscrisuri pe care le deţine, motiv pentru care instanţa se va pronunţa doar pe baza acestora.

Instanţa constată că, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat plata sumei totale de 40.776,40 euro, constând în costuri de remorcare/tractare a vehiculelor avariate la reprezentanţa firmei auto MAN din Timişoara în sumă de 2.511,82 euro; onorariul perceput de către societatea de experţi pentru evaluarea daunelor auto în sumă de 1.709 euro; despăgubirea datorată ca urmare a avarierii severe a vehiculului cap tractor cu număr de înmatriculare ... în sumă de 32.984 euro (diferenţa dintre valoarea de despăgubire 33.984 euro şi franşiza contractuală de 1.000 euro care a rămas în sarcina proprietarului păgubit); despăgubirea datorată ca urmare a avarierii semiremorcii cu număr de înmatriculare ... în sumă de 3.571,58 euro (diferenţa dintre costurile de reparaţie de 4.571,58 euro şi franşiza contractuală de 1.000 euro care a rămas în sarcina proprietarului păgubit).

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanţa reţine că suma totală de 37.204,82 euro (compusă din 33.984 euro reprezentând despăgubire vehicul cap tractor din care s-a scăzut valoarea reziduală de 1.000 euro, din suma de 1.709 euro reprezentând  onorariu expert şi din suma de 2.511,82 euro reprezentând costuri remorcare/tractare) a fost achitată la data de 20.04.2015 (extras de cont – filele 59-63).

Cu privire la diferenţa de 3.571,58 euro reprezentând contravaloare avarii semiremorcă, instanța constată că aceasta a fost achitată la data de 26.03.2015 (extras de cont – filele 64-69).

Instanţa va înlătura susţinerile reclamantei referitoare la faptul că o parte din sume au fost achitate la data de 25.05.2018, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă contrariul, iar, potrivit art. 249 C.pr.civ., reclamantei îi incumbă sarcina probei, aceasta neadministrând nicio probă pentru a dovedi temeinicia afirmaţiilor făcute la termenul din data de astăzi.

Pe cale de consecinţă, reţinând că termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 26.03.2015 (pentru suma de 3.571,58 euro), respectiv 20.04.2015 (pentru suma de 37.204,82 euro), iar prezenta cerere a fost formulată la data de 25.05.2018 (fila 1), reclamanta nefăcând dovada existenţei niciunui caz de suspendare/întrerupere a cursului prescripţiei, instanţa constată că termenul de 3 ani era împlinit la momentul introducerii acţiunii.

Prin urmare, în raport de toate considerentele anterior expuse, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi va respinge cererea, ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa va act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare.

Respinge cererea formulată de reclamanta A, cu sediul în …..,  în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.A., cu sediul social în …., , şi intervenienţii G, CNP …., H, CNP …., I prin ocrotitor legal G, CNP ….,  J prin ocrotitor legal G, CNP …., K prin ocrotitor legal G, CNP …. şi L prin reprezentant legal G, CNP …., toţi cu domiciliul în ….., ca fiind prescrisă.

Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 04.02.2019.

PREŞEDINTE,  GREFIER,

Domenii speta

Spete similare