Contestaţie creditor Legea 77/2016 – neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 77/2016 - cursul valutar nu a suferit o creştere semnificativă şi imprevizibilă care să determine o onerozitate excesivă a obligaţiei de plată a împrumutatului; raportu

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

La data de 28.06.2018 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sub nr..../300/2018, contestaţia la notificarea de dare în plată formulată de contestatoarea A, în contradictoriu cu intimata B, prin care a solicitat instanţei admiterea contestației, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru procedura de notificare de dare în plată, cu consecința punerii de drept a părților în situația anterioară notificării, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, contestatoare a arătat, în esenţă, următoarele:

A încheiat cu intimata contractul de credit nr. B0002313/12.03.2008 prin care banca a acordat acesteia un credit in suma de 101.000 Eur pentru nevoi personale. În vederea acordarii creditului, intimata  a instituit in favoarea bancii o garantie constand in ipoteca  asupra bunului imobil reprezentat de  apartament situat in str. ..., sect.1.În prezent, creditul acordat se recupereaza de la debitoare prin plata de buna-voie a ratelor. La data de 18.06.2018, intimata a transmis bancii notificarea prin care a solicitat predarea, in contul creantei, a imobilului, in temeiul prevederilor Legii nr. 77/2016 . Sub un prim aspect, arată contestatroare, intimata nu a respectat condiţiile de formă ale notificării, potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 teza finala din legea 77/2016, consumatorul având obligatia ca la momentul transmiterii notificarii sa “detalieze” conditiile de admisibilitate ale cererii.  Lipsa acestor dovezi echivaleaza cu lipsa conditiilor de forma ale notificarii.Complinirea conditiei legata de anexarea dovezilor ce atesta indeplinirea conditiilor de admisibilitate trebuie efectuata de catre debitor la data formularii notificarii si nu ulterior, avand in vedere ca atat prevederile legale referitoare la forma notificarii precum si cele referitoare la admisibilitatea acesteia sunt unele imperative. Astfel, instanţa urmează a constata că intimata nu a respectat condiţiile de formă şi nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea notificării de dare în plată, la momentul formulării acestei notificări.

În sensul nerespectării conditiilor de admisibilitate pentru incheierea actului de dare in plata, contestatoarea a arătat următoarele: debitorul nu are calitatea de consummator. În acest sens, arată contestatoarea, legea prevede in mod expres faptul ca debitorii trebuie sa detina calitatea de consumator. Prin urmare notificarea transmisa de care debitor ar trebui sa contina detalii cu privire la calitatea de consumator a debitorului pe intreaga perioada de la data acordarii creditului si pana la data formularii notificarii, pierederea calitatii de consumator (utilizarea imobilului ca sediu profesional spre exemplu sau inchirierea constanta a acestuia in vederea obtinerii de venituri sau alte situatii similare) echivaland cu neindeplinirea primei conditii de admisibilitate prevazuta de lege. Astfel, pentru a proba calitatea de consumator, debitorul ar fi trebuit ca, odata cu notificarea, sa transmita dovezi că, pe parcursul perioadei cuprinsa intre data acordarii creditului si cea a formularii notificarii, creditul a fost utilizat exclusiv pentru indeplinirea scopului pentru care acesta a fost acordat, ca in baza atributelor conferite de dreptul de proprietate asupra bunului achizitionat, debitorul nu a obtinut alte venituri care sa ii poata schimba calitatea de profesionist, si ca nu a achizitionat imobilul in vederea exercitarii profesiei sale, etc.

De asemenea, creditul nu a fost contractat de consumator in scopul de a achizitiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinatie de locuinta si/sau imobilul adus in garantie nu are destinatia de locuinta. În acest sens, arată contestatoarea, potrivit art. 2 din contractul de credit, scopul acordarii acestuia este pentru nevoi personale.

Imobilul a carui dare in plata se solicita nu indeplineste conditia de a fi imobil cu destinatia de locuinta.Notiunea de „destinatie de locuinta” trebuie raportata la ceea ce semnifica locuinta familiala respectiv locuinta in care debitorul principal locuieste cu familia sa/garantul ipotecar locuieste cu familia sa. In acest sens, in dovedirea celei de-a treia conditie de admisibilitate instituita de art. 4 alin. 1 lit. c din lege, atasat notificarii, debitorul trebuia sa depuna o adeverinta eliberata de asociatia de proprietari, care sa ateste faptul ca imobilului nu i-a fost schimbata destinatia de locuinta fata de prevederile art. 42 din legea  nr. 230/2007 privind infiintarea, organizarea si functionarea asociatiilor de proprietari  care stabileste ca. De asemenea, avand in vedere ca bunul este supus unei proceduri de transferare a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, chiar daca este o alta procedura decat cea a vanzarii, si in cazul darii in plata, in ceea ce priveste bunul, acesta trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca in cazul unei vanzari respectiv: i) sa nu aiba inscrise alte sarcini; ii) certificat fiscal care atesta plata impozitelor; iii) adeverinta de la asociatia de proprietari nu exista datorii decurgand din cotele de intretinere; iv) dovada inexistentei datoriilor la furnizorii de utilitati. Neindeplinirea acestor conditii echivaleaza cu nerespectarea dreptului de prorpietate a creditorului caruia i se va micsora astfel de doua ori patrimonial, o data prin pierderea creantei ce urma a fi recuperata de la debitor(avand in vedere ca scopul infiintarii/existentei institutiilor finaciare consta in acordarea creditelor pentru recuperarea unei sume mai mari prin aplicare de dobanzi, iar nu in preluarea bunurilor imobile in contul creantelor) precum si prin faptul ca in patrimoniul acestuia ar fi create fara vointa acestuia datorii decurgand din toate aceste cheltuieli.

De asemenea, arată contestatoarea, nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de Decizia 623/2016 a Curtii Constitutionale a Romaniei, respectiv debitoarea nu făcut dovada îndeplinirii condiţiilor imprevizibilităţii.

În drept, contestatoarea a invocate dispoziţiile art. 4 din Legea 77/2016, art. 194 C.pr. coroborat cu art. 7 alin. 1 din Legea 77/2016, art. 411 alin. 2 C.pr.civ,

În probaţiune, contestatoarea a solicitat încuviinţarea probei cu inscrisuri şi interogatoriu.

Cererea a fost legal timbrata cu taxa de timbru in suma de 20 lei(f.8).

Intimata B a formulat întâmpinare(f.24-46) prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea contestaţiei ca  neîntemeiată.

În apărare, intimata a învederat, în esenţă, următoarele:

Debitoarea a apelat le remediul Legii 77/2016 deoarece îi este imposibil să continue acest contract în contextul în care nu are resurse pentru minima subzistenţă. Aceasta este de bună-credinţă, iar creditoarea la rândul său, ar fi putut să vină în întâmpinarea sa cu o soluţie echitabilă pentru a preîntâmpina o situaţie mult mai dezavantajoasă, respectiv demararea executării silite şi valorificarea imobilului la un preţ derizoriu în executare silită, preţ care nu va fi de natură să acopere această creanţă în integralitate.

Debitoarea, în vârstă de 44 de ani, după aproape 20 de ani de muncă ca şi salariat, în prezent a rămas fără loc de muncă (din martie 2018) şi, deşi depune toate eforturile pentru a obţine un loc de muncă, nu reuşeşte să se reîncadreze pe un salariu care să îi permită plata ratei, aşa cum este astăzi, în cuantum de 747 EURO/3.483 de lei.Aceasta a contactat creditoarea însă creditoarea nu a putut oferi o soluţie, deoarece soluţiile standard de reducere a datoriei nu sunt compatibile cu lipsa oricărui mijloc de plată, fie el şi temporar. Creditoarea oferă soluţii standard de reducere a datoriei care sunt incompatibile cu situaţia de fapt şi cu imposibilitatea licită, temporară, a debitoarei de a-şi executa obligaţiile. Creditul a fost garantat cu un imobil evaluat la valoarea de 152.000 EUR, de către evaluator C, in luna februarie 2008. Astăzi acest imobil valorează aproximativ 70.000 EUR conform grilei notariale pe anul 2018.

Pe lângă imposibilitatea de plată, din perspectiva obligaţiei sale de plată lunare/globale, există un dezechilibru evident care se manifestă în contra acesteia şi face obligaţia deosebit de oneroasă. În acest sens, arată intimata, cursul valutar a avut un efect negativ asupra executării obligaţiilor sale: la momentul finanţării, rata de schimb pentru 1 EUR era de 3,6799 Lei, astfel că la momentul acordării finanţării, debitoarea datora creditoarei în echivalent LEI, suma de 371.670 lei. Cuantumul ratei lunare pe care intimata o avea de achitat la data semnării contractului raportat la cursul din ziua acordării 3,6799 Lei/1 EUR, era de aprox. 2.616 lei iar în momentul de faţă, rata este de 3.483 de lei. La această dată, soldul creditului în echivalent lei este de 384.935, la care se adaugă dobândă, în EUR soldul actual este de 81.901, după ce s-au efectuat plăţi in valoare totală de 93.502 EUR/la un curs mediu, aproximativ 392.708 lei.

Aşa cum rezultă din Adeverinţele de venit ANAF, în ultimii ani, gradul de îndatorare al acesteia a crescut exponenţial. Astfel, la un venit mediu lunar de 3000-3500 de lei, intimata a achitat rate aproape egale cu veniturile sale.

Până în anul 2018, luna mai, intimata a achitat 19.098 EUR reprezentând principal (18% din suma finanţată) şi suma de 74.403 EUR reprezentând dobândă (74% din suma finanţată), cuantumul total achitat de intimată până în prezent fiind de 93.501 EUR ( la un curs mediu de 4.1lei/1euro aprox. 392.704 lei).Concluzia este că în urma creşterii cursului de schimb LEU/EUR, suma pe care intimata o datora creditoarei în luna mai 2018 era în cuantum de 379.227 lei, mai mult fată de momentul finanţării, numai cu titlu de principal finanţat, la care se va adăuga si dobânda aferentă.

Astfel, cele două riscuri asociate (riscul valutar si riscul devalorizării garanţiei) conduc la concluzia că în cazul acestui Contract de credit, s-a produs un risc care se circumscrie ideii de impreviziune si care generează un dezechilibru contractual vădit.

Notificarea nr. 28676/18.06.2018 a fost detaliată si au fost ataşate documente pentru a dovedi toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din legea 77/2016. Mai mult decât atât, contrar susţinerilor contestatoarei, legea nu impune în sarcina debitoarei obligaţia de a ataşa notificării dovezi în sensul îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 77/2016, ci se rezumă la obligaţia de a detalia în conţinutul notificării condiţiile de admisibilitate. Dovada calităţii de consumator este de necontestat şi este pe deplin dovedită prin conţinutul Contractului de credit încheiat între debitoare în nume personal si în calitate de persoană fizică, respectiv, B şi S.C. A S.A., contract de credit ce a fost garantat cu un imobil, având destinaţia de locuinţă şi nu de teren, spaţiu comercial, etc.Faţă de scopul pentru care a fost încheiat contractul de credit, în conformitate cu prevederile contractuale, calitatea de consumator a persoanelor fizice ce au încheiat contractul nu se pierde, aceasta beneficiind de protecţie legală pe tot parcursul derulării contractului.

Cuantumul sumei împrumutate prin contractul de credit nr. B0002313 din 13.03.2008 este de 101.000 EUR, sumă ce nu depăşeşte plafonul instituit prin art. 4 alin.1 litera b.

Destinaţia de locuinţă este probată prin: Certificat fiscal Extras de Carte funciară; adeverinţă nr. 4 din 14.06.2018 eliberată de Asociaţia de proprietari; declaraţia pe proprie răspundere.

În ceea ce priveşte riscul contractului ce se circumscrie ideii de impreviziune, instanţa nu trebuie să se orienteze numai către ideea de risc valutar ci să ia în considerare cumulul de factori care totuşi au condus la situaţia în care  intimata nu mai poate să execute obligaţiile născute din contractul de credit iar garanţia ipotecară nu acoperă expunerea creditoarei, astfel încât devine iminentă posibilitatea ca aceasta să devină privată de locuinţa sa şi obligată să achite o datorie ce excede posibilităţile sale, şi care, în mod normal nu ar fi trebui să se mai nască ca urmare a valorificării bunului imobil ipotecat.

Riscul supraadăugat este materializat inclusiv prin diminuarea valorii garanţiei din motive ce nu pot fi imputate debitorului, imobilul evaluat de creditor depreciindu-se semnificativ de la 152.000 de EUR la 70.000 de EURO (la fel ca şi condiţiile contractuale), astfel încât în situaţia dată executarea silită şi ruinarea debitoarei este iminentă.

Potrivit punctului 98 din Decizia 623 a Curţii Constituţionale, evaluarea intervenirii riscului supraadăugat trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătiri economice/ juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Revenind la raportul puternic dezechilibrat între consumator şi profesionist, precum şi la atitudinea celui din urmă, se impune concluzia că acest raport juridic este dezechilibrat profund, că aşa cum a constatat şi Curtea Constituţională intervenţia statului a fost justă, proporţională şi legitimă iar instanţa de judecată are rolul de a restabili echilibrul contractual prin readaptarea contractului (în măsura în care creditoarea nu acceptă negocierea contractului) sau de a pune capăt situaţiei prejudiciante şi disproporţionate în care se află Astfel, creditoarea a încasat până ia această dată suma de 93,000 euro din care 70,000 euro dobândă. Acest lucru înseamnă:

În situaţia dării în plată si valorificarea imobilului pe piaţa liberă, creditoarea va încasa, în loc de principal si dobândă valoare de 213,268 euro -în 25 de ani, suma de 170.000 euro în 10 ani. Astfel nu s-ar putea conchide, chiar si cu devalorizarea bunului imobil, că în situaţia dării în plată, creditoarea va ieşi pe pierdere.Până la această dată a fost achitat peste 60% din profitul creditoarei (dobândă), într-o perioadă de 10 ani din cei 25 de ani.Pe de altă parte, ţinând cont de media veniturilor obţinute în ultimii ani si valoarea ratei, gradul de îndatorare suportat, considerând că aceasta nu se va putea angaja, pe un salariu mai mare, singura soluţie de adaptare viabilă a contractului ar fi următoarea:Conversia creditului în lei la cursul 3,7 lei/1 euro si stabilirea unei dobânzi fixe de maxim 4,5 %/an.

În drept, intimata a invocat dispoziţiile art.205 şi 254, art. 293 C.pr.civ, art. 970 V.C.Civ, Legea 77/2016.

În probaţiune, intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr…../27.09.2018, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, cauza a fost înregistrată la data de 4.12.2018, sub nr…../299/2018.

Prin Încheierea din 15.01.2019, instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, în condiţiile art.258 rap. la art.255 C.pr.civ, proba cu înscrisuri şi pentru contestatoare şi proba cu interogatoriul intimatei. De asemenea, la solicitarea intimatei, admisă de instanţă, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, în copie conformă cu originalul, dosarul de finanţare, în integralitate şi s-au solicitat relaţii de la ITM şi ANAF.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt:

La data de 12.03.2008, între contestatoarea A S.A în calitate de împrumutătoare şi intimata B, în calitate de împrumutată s-a încheiat contractul de credit bancar nr. B0002313 din 12.03.2008 având ca obiect un credit în valoare de 101.000 EUR.

Aşa cum rezultă din art. 2 din contract, creditul a fost acordat pentru nevoi personale, iar conform art. 10.1.1 lit a, restituirea acestuia a fost garantată cu ipotecă asupra imobilului situat în ..., Sector 1, compus din 2 (două) camere si dependinţe, înscris în Cartea Funciară nr. ... a localităţii Bucureşti, sector 1, având număr cadastral ..., evaluat la valoarea de 152.000 EUR în luna februarie 2008.

La aceeaşi dată s-a încheiat, la Biroul Notarilor Publici Asociaţi D, şi contractul de ipotecă având ca obiect acest apartament.

La data de 18.06.2018, în temeiul Legii 77/2016, intimata a notificat contestatoarea creditoare cu privire la decizia de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului situat în ..., Sector 1,  cu care a fost garantat, prin constituirea ipotecii, restituirea creditului, în vederea stingerii integrale a datoriei izvorând din Contractul de credit nr. B0002313 din 12.03.2008.

În cuprinsul notificării au fost menţionate două date de convocare la notar, a creditoarei, respectiv 1.08.2018 între orele 12,00-13,00 şi 3.08.2018, între orele 15,00-16,00,  în vederea încheierii actului de dare în plată.

 Creditoarea nu s-a prezentat la notar, formulând, în termenul legal, contestaţie împotriva notificării de dare în plată.

În drept, sunt incidente următoarele prevederi din Legea 77 /2016:

„ Art. 4. (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: 

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; 

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; 

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; 

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. 

(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului. 

Art. 5. - (1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. 

(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. 

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. 

(4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii actului de dare în plată. 

(5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului se suportă de către debitor. „

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

În privinţa îndeplinirii condiţiilor de formă prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, instanţa constată că intimata are calitatea de consumator, astfel cum aceasta a fost definită în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi 2 („consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”) coroborat cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi art. 2.2 din OG 21/1992, în cuprinsul cărora se specifică faptul că:„prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. În acest sens, instanţa constată că din cuprinsul contractului de credit nu rezultă că împrumutul ar fi fost contractat în vederea achiziţionării unui imobil cu scopul de a fi utilizat în vederea realizării vreunui obiect de activitate de natură comercială, industrială sau de producţie, artizanală sau liberală, ci s-a contractat un credit pentru nevoi personale, restituirea împrumutului fiind garantată cu ipotecă asupra unui imobil.

În acord cu dispoziţiilor art. 4 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr. 77/2016, creditul contractat de intimată a avut, la data contractării, o valoare care se situează sub pragul maxim de 250.000 euro, prevăzut de legiuitor şi a fost destinat pentru nevoi personale.

Totodată, aşa cum rezultă din certificatul de cazier judiciar eliberată de IGPR-DGPMB-Cazier Judiciar,  intimata nu figurează în evidenţe cu nici un fel de condamnări penale(f.60 dos. declinat).

De asemenea, imobilul adus în garanţie nu şi-a schimbat destinaţia de locuinţă, aşa cum rezultă din adeverinţa nr.5/23.07.2018 eliberată de Asociaţia de proprietari bloc 19 E(f.63 dos.declinat) şi din adresa nr.402743/20.07.2017 eliberată de ONRC din care rezultă că la adresa imobilului nu figurează înregistrate sedii sociale/profesionale sau sedii secundare/puncte de lucru(f.62 dos. declinat)

În ceea ce priveşte condiţiile de formă instituite de art. 5 din Legea 77 /2016, instanţa apreciază că notificarea de dare în plată îndeplinește toate condițiile formale prevăzute de lege pentru declanșarea procedurii de dare în plată, fiind anexate acesteia, toate înscrisurile esenţiale pentru verificarea condiţiilor de admisibilitate enunţate la art. 4 din lege.

Analizând, în continuare, această notificare, prin prisma condiţiilor de fond impuse de legiuitor prin reglementarea cuprinsă la art. 11 din acelaşi act normativ, instanţa reţine următoarele:

Conform art. 11 din legea nr. 77/2016 „în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată”.

Totodată, prin Decizia nr. 623/25.10.2016,  Curtea Constituţională a României a decis, printre altele, că prevederile dispoziţiilor Art. 11 teza I raportate la dispoziţiile Art. 3 teza II, Art. 4, Art. 7 şi 8 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Astfel, în privinţa scopului legii, Curtea Constituţională a concluzionat că acesta este definit de reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din pricina căreia anumite categorii de debitori au intrat în incapacitate de plată, fiind astfel în imposibilitatea obiectivă de a-şi onora obligaţiile financiare asumate prin convenţiile de credit.

În acelaşi sens, instanţa constată că acest argument a fost prezentat de către legiuitor şi în expunerea de motive ce a însoţit actul normativ în discuţie, adoptarea sa fiind determinată de ideea de echitate şi împărţire a riscurilor contractuale în executarea obligaţiilor asumate prin contractele de credit, de către consumatori, problema esenţială de drept rezidând în concilierea efectelor principiului fundamental de drept civil „pacta sunt servanda” cu cele specifice acestui nou mod de stingere a obligaţiilor de plată consacrat prin Legea nr.77/2016.

Potrivit acestui principiu, odată încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, contractul trebuie să fie executat în forma în care a fost negociat şi semnat, acesta impunându-se părţilor cu putere de lege, care sunt astfel obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă conţinutul său. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului pot fi modificate o constituie tot acordul părţilor, ca şi expresie a autonomiei lor de voinţă.

Din punct de vedere al legii aplicabile Contractului de credit nr.B0002313 din 12.03.2008, aceasta este stabilită prin dispoziţiile art. 5 alin. 1 cu referire la dispoziţiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, în conformitate cu care: „dispoziţiile Codului civil nou se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare şi contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.  Astfel, dispoziţiile legale aplicabile contractului de credit sunt cele aflate în vigoare la data încheierii sale, în speţă Codul civil din 1864 şi actele normative care reglementează activitatea de creditare.

În explicitarea efectelor dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea Constituţională a făcut trimitere la existenţa în practica judiciară şi doctrina creată sub imperiul Codului Civil de la 1864, a posibilităţii aplicării teoriei impreviziunii, în situaţia în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Astfel, sub regimul Codului civil de la 1864, teoria impreviziunii îşi găsea fundamentul în cuprinsul dispoziţiilor art. 970 care stipulau faptul că: „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă(…) ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”. În acest temei, dispoziţiile contractuale care au dat naştere unor obligaţii excesiv de oneroase în sarcina debitorului, într-un context social-economic ce se circumscrie unei stări excepţionale, pot fi adaptate în mod adecvat la noua realitate, în măsura în care s-a produs un risc care poate fi circumscris impreviziunii. Despre acest risc Curtea Constituţională a afirmat că trebuie să fie unul supra-adăugat, de natură să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice şi evaluarea acestuia trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analizarea cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor , a valorii prestaţiilor stabilite în contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului, precum şi a noilor condiţii economice de natură să denatureze atât voinţa părţilor cât şi utilitatea socială a contractului.

În doctrina juridică veche, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una dintre părţile cocontractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibrul fiind cauzat fie de conjunctura economică fie de fluctuaţiile monetare.Aceasta este analizată de către instanţa de judecată, ori de câte ori părţile nu au negociat în cuprinsul convenţiilor clauze de indexare, de revizuire sau de hardship.

Deşi impreviziunea nu a avut o reglementare proprie sub regimul vechiului cod civil, practica judiciară analizând-o prin prisma dispoziţiilor art. 970 C.Civ., instanţa va avea în vedere în analiza acestei teorii, raportat la contractul încheiat între părţi şi care a generat notificarea băncii privind darea în plată a imobilului adus cu titlu de garanţie a împrumutului, examinarea îndeplinirii condiţiilor constând în:1) schimbarea împrejurărilor intervenite după încheierea convenţiei, 2) întinderea acestor modificări care nu au fost şi nici nu ar fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data perfectării acordului de voinţe, 3) neasumarea de către debitor a riscului schimbării împrejurărilor într-un mod rezonabil şi 4) încercările debitorului de a renegocia adaptarea rezonabilă şi echitabilă a contractului manifestate într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă.

În speţă, intimata a invocat, ca prim eveniment eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor, care ar justifica aplicarea teoriei impreviziunii, creşterea valorii EUR, care a condus la creşterea valorii ratei de restituit şi la creşterea excesivă a gradului de îndatorare, corelativ pierderii locului de muncă, în luna aprilie 2018, şi diminuării valorii de piaţă a imobilului ipotecat pentru garantarea creditului.

Analizând situaţiile invocate de intimata debitoare în susţinerea teoriei impreviziunii, instanţa reţine următoarele:

În ipoteza încheierii unui contract de credit într-o monedă străină, există un risc inerent oricărui contract şi un risc supra-adăugat.

Riscul inerent este cel obişnuit, adică cel care implică posibilitatea prevederii şi acceptării sale de către părţi la momentul încheierii contractului, respectiv o devalorizare sau o valorizare rezonabilă a monedei străine a creditului.

Riscul supra-adăugat este cel excepţional, adică cel care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părţi, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului, precum valorizarea exorbitantă a monedei creditului. 

Perturbarea echilibrului contractual existent la data încheierii contractului implică două dimensiuni:

a) una obiectivă, independentă de aprecierile personale ale părților, fiind vorba despre împrejurări sau circumstanțe externe care au generat o schimbare valorică a prestaţiilor contractuale în sensul unei disproporţii serioase, respectiv o fluctuație a cursului monedă naţională-monedă străină ce depăşeşte limitele rezonabilităţii; şocurile valutare sunt, din această perspectivă, evenimente exterioare, cu caracter supra-individual, în sensul pe care teoria impreviziunii îl conferă evenimentelor constitutive de impreviziune;

b) una subiectivă, care duce la concluzia că părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii, în sensul că, dacă debitorul ar fi anticipat riscul valorizării excesive a monedei străine din contractul de credit faţă de moneda naţională acesta nu ar fi încheiat contractul;

În acest context, instanţa reţine că, la momentul încheierii contractului de credit, valoarea EUR era de 3,69 lei, iar la data transmiterii notificării, respectiv 18.06.2018, valoarea EUR era de 4,66 lei.

Prin urmare, cursul valutar nu a suferit o creştere semnificativă şi imprevizibilă care să determine o onerozitate excesivă a obligaţiei de plată a împrumutatului, cu atât mai mult cu cât această creştere s-a făcut pe o perioadă de 10 ani, perioadă în care şi veniturile debitoarei intimate au crescut.

De asemenea, posibilitatea de prevedere a creşterii cursului valutar, care, în opinia instanţei este subînţeleasă, până la o limită rezonabilă de creştere a cursului, condiţie îndeplinită în speţă, se face şi în funcţie de nivelul şi gradul de pregătire al consumatorului, or, intimata este economist cu studii superioare,  aşa cum rezultă din răspunsul la interogatoriu, presupunerea rezonabilă fiind acea că intimata era pe deplin conştientă de efectele juridice ale contractului încheiat şi că a acceptat  toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.

Totodată, instanţa constată că situaţia din prezenta cauză nu justifică aplicarea teoriei impreviziunii, având în vedere că riscul valutar a fost asumat în mod expres de către împrumutat, precum şi că modificarea situaţiei avute în vedere la încheierea contractului nu poate fi calificată ca fiind excesiv de oneroasă pentru consumator, obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat fiind justă şi conformă dispoziţiilor legale aflate în vigoare atât la data încheierii contractului, cât şi la data soluţionării prezentei cauze.

În ce priveşte criteriul devalorizării bunului pe care  intimata  de asemenea, îl susţine în aplicarea teoriei impreviziunii, instanţa reţine că în par. 122 al Deciziei Curţii Constituţionale 623/2016 s-a statuat că, în condiţiile în care art. 11 teza întâi, prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea a constatat că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează, nu are legătură cu executarea contractului de credit. De asemenea, din perspectiva principiului de drept res perit domino, nu se justifică în cadrul obiectiv al contractului de credit de a transfera riscul de devalorizare al bunului obiect material al contractului de vânzare-cumpărare de la proprietar la împrumutătorul garantat cu imobilul în discuţie.

În ceea ce priveşte pierderea locului de muncă al intimatei, instanţa reţine că, într-adevăr, aşa cum rezultă din cuprinsul extraselor din REVISAL, înaintate de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti cu adresa de înaintare P553/5542/CCM/28.01.2019(f.17-23), la data de 1.05.2018, a încetat contractul de muncă al intimatei cu angajatorul E, la data de 2.11.2018, intimata încheind un nou contract de muncă cu angajatorul SC F Srl(f.38-40).Prin urmare, timp de 5 luni, intimata nu a avut loc de muncă.

Deşi, situaţia nu mai subzistă şi în prezent, salariul lunar brut al intimatei, de 23.000 lei/lună, aşa cum rezultă din contractul individual de muncă, permiţându-i acesteia, nu numai achitarea ratei lunare a creditului ci şi un trai decent, se impune a analiza această situaţie, a pierderii locului de muncă, chiar şi cu efect temporar, întrucât aceasta exista la momentul formulării notificării de dare în plată.

De la început instanţa constată că pe parcursul perioadei în care intimata nu a avut un loc de muncă, nu s-a declanşat nicio procedură de executare silită asupra debitoarei, prin urmare, acest drastic efect negativ pe care această situaţie l-ar fi putut produce, nu a existat în cazul debitoarei. De asemenea, acumularea unor eventuale datorii, din rate de credit scadente şi neachitate, pe perioada de 5 luni în care debitoarea nu a realizat venituri din activităţi salariale, deşi neprobată, poate fi soluţionată prin adoptarea, de comun acord, de către părţile contractante, a unui plan de plată eşalonată a acestora, intimata neiniţiind un astfel de demers deşi avea  această posibilitate şi nefăcând dovada unui refuz al băncii de a proceda, şi în cazul intimatei, într-o manieră similară ca în atâtea cazuri în care, temporar, clienţii băncii întâmpină dificultăţi financiare. În aceste condiţii, instanţa apreciază că, de fapt, opțiunea intimatei de dare în plată a imobilului, păstrată şi după rezolvarea lipsei temporare a veniturilor de natură salarială, este doar o decizie de oportunitate, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a arătat si contestatoarea si a recunoscut si intimata, la momentul notificării de dare in plata aceasta nu avea restanţe la plata creditului.

În continuare, instanţa constată că, aşa cum rezultă din extrasul din registrul REVISAL, raporturile intimatei cu angajatorul E au încetat în temeiul dispoziţiilor art.55 lit b din Codul Muncii, deci, ca urmare a acordului părţilor.

În acest sens, rezultă ca a fost vorba despre o alegere asumată a debitoarei de a nu mai lucra, context în care, aceasta nu-şi poate invoca propria culpa în încercarea de a nu continua relaţia contractuală cu creditoarea, nefiind vorba în speţa despre o împrejurare excepţionala şi imprevizibilă, independentă de voinţa sa, în accepţiunea avută în vedere de Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 623/2016, ceea ce presupune, în mod firesc, asumarea riscurilor derivate din rămânerea fără un venit lunar stabil.

Pe cale de consecinţă, instanţa constată că intimata nu a invocat/dovedit niciun motiv de natură să constituie per se o împrejurare excepţională şi de neprevăzut care să determine incidenţa impreviziunii. În al doilea rând, instanţa retine că, oricum, lipsa temporară a unui loc de muncă, care nu a determinat, în relaţia cu împrumutătorul, consecinţe definitive şi ireparabile, nu poate constitui per se o împrejurare excepţională şi de neprevăzut care să determine incidenţa impreviziunii, pe parcursul a 25 de ani, reprezentând perioada de creditare, fiind în mod rezonabil de aşteptat ca împrumutatul să realizeze venituri în dinamică, în sens negativ sau pozitiv şi care, în contextul social şi economic al unei societăţi marcate de ideea de tranziţie, ar trebui să plaseze orice consumator diligent pe o poziţie de prudenţă.

Chiar dacă, în motivarea Deciziei nr.623/2016 Curtea Constituţională, se face referire la posibilităţile de plată ale debitorului, în sensul că executarea obligaţiei contractuale ar presupune un efort exorbitant şi vădit nerezonabil din partea acestuia, acest criteriu se analizează coroborat cu incidenţa evenimentului imprevizibil care a determinat această imposibilitate de plată. Or, acordul debitorului pentru încetarea raporturilor de muncă cu angajatorul nu constituie, în sine, un caz de impreviziune, ci eventual, efectul intervenirii acesteia. De asemenea, instanţa reţine că intimata, pentru dovedirea condiţiei esenţiale a bunei credinţe, care separă debitorul care nu a putut anticipa efectele absolut imprevizibile ale evoluţiei raporturilor contractuale, dar care a încercat atenuarea acestora, de situaţia debitorului pasiv în prezenţa unor atare efecte, trebuia să facă dovada demersurilor pe care le-a întreprins, în cele 5 luni în care nu a avut calitatea de angajat, pentru a-şi găsi un loc de muncă şi a imposibilităţii găsirii unui nou loc de muncă, cu toate eforturile depuse, or intimata nu făcut nicio probă în acest sens.

Cu privire la solicitarea intimatei de adaptare a contractului, instanţa reţine că această cerere nu putea fi formulată decât calea unei cereri reconvenţionale, timbrată corespunzător,cerere care nu a fost formulată în cauză, motiv pentru care, instanţa nici nu poate proceda la analiza unei asemenea solicitări. Pe de alta parte, instanţa învestită cu contestaţia creditorului poate doar să admită sau să respingă contestaţia, adaptarea contractului fiind o operaţiune ce se poate realiza în acţiunea subsecventă în constatarea stingerii obligaţiilor şi în transmiterea dreptului de proprietate.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr.77/2016, instanţa va admite  contestaţia, va constata că notificarea de dare în plată formulată de intimată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării de dare în plată.

Cheltuieli de judecată

Având în vedere soluţia instanţei asupra contestaţiei formulate, instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin 1 C.pr.civ, va admite cererea contestatoarei şi va obliga intimata la plata către aceasta a sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de valoarea taxei judiciare de timbru achitate de contestatoare.

Instanţa va lua act că, prin concluziile din etapa dezbaterilor pe fondul cauzei, intimata şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite contestaţia formulată de contestatoarea A având sediul social în …. în contradictoriu cu intimata B cu domiciliul în …...

Constată că notificarea de dare în plată formulată de intimată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării de dare în plată. Admite cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata de cheltuieli de judecată.

Dispune obligarea intimatei la plata sumei de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată în cauză.

Cu apel în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare, cererea de apel urmând a fi înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată azi, 12.03.2019, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

PREŞEDINTE  GREFIER

Domenii speta

Spete similare