Insolvenţă. Angajarea răspunderii administratorului în temeiul art. 169 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2014 în condiţiile nejustificării cheltuielilor ridicate în avans

Curtea de apel notează - cu caracter de principiu - că articolul 169 alineat (1) din Legea nr. 85/2014 instituie o formă de răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitorului, în situaţia în care averea acestuia nu satisface toate creanţele înregistrate. Textul stabileşte persoanele care pot fi obligate, de judecătorul-sindic, la suportarea pasivului debitorului persoană juridică.

Articolul 169 reglementează o formă de răspundere delictuală specială, care intervine doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin săvârşirea uneia dintre faptele ilicite arătate în alineatul (1) literele a) - h).

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 constă în aceea că textul de lege delimitează, categoria faptelor (literele a-h) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă - şi are o cauzalitate tipică între faptă şi prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.

Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.

Administratorul, chiar dacă a provocat insolvenţa, este ţinut să răspundă în raport cu consecinţele faptelor sale faţă de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.

În cazul insolvenţei şi al falimentului, prejudiciul este provocat societăţii şi se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvenţă în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă şi cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.

Raţiunea acestei interpretări rezidă chiar din prevederile art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte sau întreg pasivul debitorului în insolvenţă sau faliment să fie suportat de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanţa prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ţinut să răspundă.

În speță, lichidatorul judiciar al debitoarei a învestit judecătorul sindic cu o acțiune întemeiată pe litera a) din Legea nr. 85/2014, acțiune ce a fost respinsă de judecătorul sindic, care, analizând faptele, a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de textul în discuție pentru a atrage răspunderea pe acest temei.

Curtea constată că prima instanţă a analizat susţinerile lichidatorului reţinând că nejustificarea de către pârât a sumelor reprezentând cheltuieli în avans evidenţiate în raportările contabile aferente perioadei 2014 - 2016 nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii. A ajuns la această concluzie întrucât în raportul întocmit în baza dispoziţiilor art. 97 lichidatorul judiciar a reţinut că în perioada 2014 – 2017 debitoarea nu a desfăşurat activitate, situaţia premisă pentru declanşarea procedurii insolvenţei.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, curtea apreciază că nejustificarea cheltuielilor în avans ridicate de pârât a avut repercusiuni asupra situaţiei financiare a societăţii cu atât mai mult cu cât chiar în raportul întocmit de lichidatorul judiciar se reţin cauzele care au dus la apariţia stării de insolvenţă: lipsa disponibilităţilor băneşti, folosirea necorespunzătoare a lichidităţilor societăţii, prin ridicarea acestora sub formă de avansuri de trezorerie şi nedecontarea lor. În ce priveşte explicaţiile date de pârâtul intimat, Curtea apreciază că nu pot fi primite deoarece acesta păstrează obligaţia justificării avansurilor indiferent de momentul ridicării lor, iar comparaţia cu nivelul profitului realizat sau cu nivelul datoriilor nu are relevanţă în cauză. De altfel, atât timp cât societatea desfăşura activitate, aceasta înregistrând profit, a existat o justificare pentru folosirea avansurilor, însă din momentul sistării oricărei activităţi, pârâtul intimat avea obligaţia de a arăta modalitatea în care a folosit resursele societăţii. Diminuarea cuantumului avansurilor nedecontate în timp nu conduce la exonerarea pârâtului de răspundere, aşa cum acest efect nu poate fi obţinut nici din faptul că aceste avansuri datează din perioada de creştere economică. Cheltuielile în avans nu au afectat societatea în mod negativ, atât timp cât aceasta derula o activitate care era generatoare de profit, însă lipsa oricărei activităţi a determinat starea de insolvenţă. Este însă incorect a se reţine faptul că lipsa desfăşurării activităţii de către societate este motivul pentru care nu se poate reţine fapta prev. de art. 169 al. 1 lit. a din Legea nr. 85/2014. De asemenea, deşi împrejurarea că alţi debitori nu au achitat datoriile către societate nu poate fi reţinută ca temei de răspundere, lipsa justificării avansurilor încasate de către pârât, persoană care s-a ocupat de conducerea activităţii societăţii, reprezintă un temei al răspunderii, întrucât această persoană a controlat resursele societăţii folosindu-le în interes propriu şi nu în interesul acesteia. Utilizarea frauduloasă a avansurilor a ieşit la iveală în contextul în care societatea nu a mai desfăşurat o activitate generatoare de profit, administratorul refuzând şi la acest moment să indice în concret destinaţia sumelor încasate. Or, a reţine că administratorul nu are obligaţia de a justifica avansurile chiar dacă acestea au fost ridicate într-o perioadă anterioară, ar însemna a se atribui un caracter licit folosirii bunurilor societăţii deşi este vădit scopul contrar interesului acesteia.

Nu s-a negat riscul aferent oricărei activități comerciale, însă acest aspect nu are legătură cu obiectul cererii de angajare, respectiv cu scoaterea din patrimoniu a elementelor de activ, fără dovedirea destinaţiei acestora, a căror contravaloare putea stinge datoriile exigibile ale debitoarei.

Legătura de cauzalitate dintre faptele reclamate şi starea de insolvenţă rezultă din împrejurarea că societatea a fost lipsită de lichidităţi, iar prejudiciul cert a fost dovedit prin imposibilitatea acoperii creanțelor înscrise în tabelul definitiv.

Prin urmare, Curtea constată dovedită în sarcina pârâtului a faptei prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85 din 2014, starea de insolvență a debitoarei fiind cauzată de acesta, motiv pentru care este răspunzător de prejudiciul creat creditorului societății debitoare, în limita pasivului.

Pentru aceste considerente, în baza art. 480 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 980 pronunţată la 12.06.2018 de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a Civilă - Faliment, pe care a schimbat-o în parte, fiind admisă cererea formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei în contradictoriu cu paratul, stabilind răspunderea personală a pârâtului.

Domenii speta

Spete similare