Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 13.08.2018, reclamantul C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P., anularea, în parte, a Deciziei nr. 616/11.07.2018 emisă de pârâtă, sub aspectul considerentelor şi a dispozitivului care vizează soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434/30.01.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018, reprezentând taxă pe valoarea adăugată de 295.723 lei şi dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată de 174.535 lei.
Totodată, a solicitat reclamantul obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei fiscale împotriva deciziilor nr. 434/30.01.2018 şi nr. 120403/13.02.2018, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a susţinut că, prin Raportul de inspecţie fiscală (denumit în continuare RIF) nr. 434/30.01.2018, încheiat la data de 22.01.2018, s-au consemnat rezultatele controlului efectuat în zilele de 20.12.2017-22.12.2017 şi 22.01.2018, efectuat la sediul AJFP Prahova, fiind constatată, în esenţă, obligaţia acestuia de a achita TVA, în perioada 01.10.2011 – 31.12.2015, instituită pentru efectuarea a 31 de tranzacţii cu autoturisme. Activitatea de cumpărare-vânzare a celor 31 de autoturisme a fost calificată de inspectorii AJFP Prahova ca fiind activitate economică cu caracter de continuitate în accepţiunea art. 126-127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Astfel, s-a stabilit de către inspectorii fiscali faptul că reclamantul a înregistrat în luna aprilie 2011 o cifră de afaceri de 164.238 lei, peste plafonul de scutire de TVA de 35.000 euro, respectiv 119.000 lei, motiv pentru care ar fi avut obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care s-a atins şi s-a depăşit plafonul de scutire, respectiv până la data de 10.05.2011, în conformitate cu prevederile art. 152 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
A arătat reclamantul că, pentru aceste motive, s-a stabilit, pentru perioada octombrie 2011-decembrie 2015, obligaţia de plată a TVA, reţinându-se, totodată că, deşi plafonul de TVA a fost depăşit numai în luna aprilie 2011 (fiind înregistrată o cifră de afaceri de 164.238 lei), dreptul de a se percepe TVA pentru perioada aprilie – septembrie 2011 este prescris, faţă de dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003.
Reclamantul a susţinut că, prin contestaţia fiscală expediată la data de 08.03.2018 şi recepţionată de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti la data de 14.03.2018, a solicitat, în principal, anularea actelor administrative şi, în subsidiar, desfiinţarea actelor administrative constând în Decizia nr. 434/30.01.2018 privind obligaţii fiscale principale, constând în TVA de 295.723 lei şi a Raportului de inspecţie fiscală aferent cu nr. 434/30.01.2018 privind obligaţii fiscale principale constând în TVA de 295.723 lei şi a Raportului de inspecţie fiscală aferent, cu nr. 434/30.01.2018, precum şi a Deciziei nr. 120403/13.02.2018 privind dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată de 174.535 lei. Arată reclamantul că motivele principale ale contestaţiei fiscale formulate vizau faptul că acesta nu a desfăşurat activităţile economice la care se face referire prin deciziile de impunere de obligare la plata TVA, susţinând că nu este autorul niciuneia dintre activităţile economice la care se face referire prin RIF nr. 434/30.01.2018 şi consecutiv, prin Decizia de impunere nr. 434/30.01.2018.
Prin urmare, a arătat reclamantul, nefiind titularul raportului de drept fiscal în accepţiunea art. 16 alin. (2) Cod procedură fiscală, nu putea fi ţinut la plata obligaţiilor fiscale care decurgeau din tranzacţiile efectuate. În concret, reclamantul arată că a învederat organelor fiscale că, deşi pe anumite contracte de vânzare-cumpărare a unor autovehicule, acesta figurează ca vânzător al unor autoturisme second-hand importate din spaţiul economic european, acesta nu a semnat niciunul dintre aceste contracte de vânzare-cumpărare, susţinând că a formulat plângere penală împotriva adevăratului autor al vânzărilor autoturismelor.
A susţinut reclamantul că argumentele aduse de acesta în scopul anulării deciziilor de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală nu au fost analizate de pârâtă, aceasta dispunând suspendarea soluţionării contestaţiei pe motiv că, împotriva acestuia s-a formulat plângere penală, prin sesizarea emisă de D.G.R.F.P pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Practic, singurele motive de nelegalitate a deciziilor de impunere analizate de organul fiscal au fost cele referitoare la prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale aferente anului 2011, fiind respinse argumentele acestuia cu privire la aceste aspecte.
Cu privire la argumentele referitoare la împrejurarea că nu este autorul tranzacţiilor care au generat pretinsele obligaţii de plată a taxei pe valoarea adăugată, reclamantul a susţinut că acestea nu au fost evaluate de organul fiscal, dispunându-se suspendarea soluţionării contestaţiei, până la finalizarea urmăririi penale în dosarul în care acesta are calitatea de suspect pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, dosar început ca urmare a sesizării formulate de pârâtă ulterior emiterii deciziilor de impunere.
A susţinut reclamantul că Decizia nr. 616/11.07.2018 privind soluţionarea contestaţiilor, prin care D.G.R.F.P Ploieşti a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale, în temeiul art. 277 alin. (1) lit a) Cod procedură fiscală este nelegală. În acest sens, reclamantul a arătat că, prin contestaţia formulată, a invocat motive de nelegalitate a deciziilor de impunere şi raportului de inspecţie fiscală, astfel că, în termenul prevăzut de art. 2 lit h) din Legea nr. 554/2004, pârâta era obligată să dea o soluţie asupra contestaţiei care să vizeze motivele invocate prin contestaţie şi nu alte motive străine de aceasta.
Reclamantul a arătat că a invocat motive legate de inexistenţa unui raport de drept fiscal între tranzacţiile cu autoturisme second-hand importate şi acesta, ca titular al obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată.
Prin urmare, a susţinut reclamantul, pârâta era obligată să analizeze doar motivele invocate de acesta, o eventuală soluţie de suspendare putând interveni numai în situaţii excepţionale, în măsura în care cererea acestuia nu putea fi soluţionată pe baza actelor de la dosarul contestaţiei. Or, reclamantul a susţinut că a solicitat inclusiv proba cu expertiza grafoscopică în vederea stabilirii împrejurării că nu este titularul tranzacţiilor pentru care s-au stabilit obligaţii fiscale. În soluţionarea contestaţiei, organul fiscal nu a motivat nici respingerea probelor cu înscrisurile prezentate sau a probei cu expertiza grafoscopică, rezumându-se la a dispune o soluţie de suspendare fără o legătură directă cu motivele invocate de acesta.
Sub acest aspect, reclamantul a apreciat că motivarea cuprinsă în Decizia nr. 616/11.07.2018 este lacunară, lipsind argumentele referitoare la existenţa unei înrâuriri între soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă referitoare la motivele pe care se sprijină contestaţia administrativă şi o eventuală soluţie a organului de urmărire penală cu privire la sesizarea formulată de pârâtă.
Or, a susţinut reclamantul, soluţia de suspendare a contestaţiei este vădit neîntemeiată raportat la considerentele invocate de acesta prin contestaţia formulată, care vizau împrejurarea că acesta nu este autorul tranzacţiilor efectuate cu autoturisme care au generat naşterea obligaţiilor fiscale de plată a TVA. Sesizarea organelor de urmărire penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de către acesta, de către pârâtă, ulterior stabilirii obligaţiilor fiscale în sarcina sa, prin deciziile de impunere contestate, nu poate avea ca efect suspendarea unei contestaţii care cuprinde motive străine de plângerea formulată de pârâtă. Nu se indică, de către pârâtă, care este înrâurirea hotărâtoare pe car ar putea-o avea o soluţie a organului de urmărire penală asupra motivelor care stau la baza contestaţiei formulate de acesta, după cum nu se indică nici raţionamentul pentru care pârâta nu poate răspunde motivelor de contestaţie în lipsa pronunţării unei soluţii pe latură penală.
A arătat reclamantul că soluţia de suspendare a contestaţiei fiscale prezintă, ca efecte directe, curgerea, în continuare, a dobânzilor şi penalităţilor aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită în sarcina acestuia şi, mai mult, are ca efecte indirecte inclusiv continuarea procedurilor de executare a actelor administrativ-fiscale împotriva acestuia. Deşi efectele deciziilor de impunere se produc în continuare faţă de reclamant, prin decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 616/11.07.2018, s-a admis, de către pârâtă, că există o problemă a situaţiei fiscale corecte a contribuabilului, respectiv a realităţii tranzacţiilor.
Prin urmare, în opinia reclamantului, se identifică două considerente majore pentru lipsa de legalitate a soluţiei de suspendare a contestaţiei formulate. Primul considerent vizează lipsa unei înrâuriri între considerentele contestaţiei formulate pe cale administrativ-fiscală şi considerentele deciziei de suspendare dispuse de pârâtă, consecinţele fiind lipsa unei analize pe fondul contestaţiei şi, în mod consecutiv, producerea în continuare a efectelor juridice ale emiterii deciziilor de impunere pe numele reclamantului. Cel de-al doilea considerent se referă la incertitudinea existenţei raportului de drept fiscal, recunoscută de pârâtă în cuprinsul Deciziei nr. 616/11.07.2018.
A arătat reclamantul că organul fiscal nu poate suspenda procedura de soluţionare a contestaţiei fiscale, atunci când are simple bănuieli cu privire la săvârşirea unei fapte penale, cu atât mai mult cu cât, din considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de suspendare, reiese că există bănuieli referitoare la inexistenţa tranzacţiilor realizate de acesta şi cu privire la calitatea reclamantului de contribuabil în privinţa obligaţiei fiscale de plată a taxei pe valoarea adăugată, motiv pentru care reclamantul apreciază că se impunea, cu atât mai mult, soluţionarea contestaţiei, în sensul admiterii acestuia.
Prin urmare, a arătat reclamantul că, faţă de considerentele avute în vedere la formularea contestaţiei administrativ-fiscale, lipsa unei argumentări asupra înrâuririi hotărâtoare care ar putea surveni ca urmare a pronunţării unei soluţii de organele de urmărire penală şi contestaţia formulată, împrejurarea că, prin deciziile de impunere, s-a stabilit că reclamantul este titularul obligaţiilor fiscale de plată a taxei pe valoarea adăugată, ca ulterior pârâta să admită, prin decizia atacată, că nu se cunoaşte dacă, în realitate, reclamantul este autorul tranzacţiilor şi împrejurarea că deciziile de impunere îşi produc în continuare efectele juridico-financiare, în sensul în care se demarează împotriva reclamantului procedurile de executare silită, precum şi curgerea dobânzilor şi a penalităţilor, cererea sa este întemeiată.
Faţă de considerentele expuse, reclamantul a solicitat admiterea acţiunii şi, pe cale de consecinţă, anularea, în parte, a Deciziei nr. 616/11.07.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulată de acesta în ce priveşte măsura de suspendare a contestaţiei şi obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei.
În drept, cererea s-a întemeiat pe art. 2 lit h), art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 16, art. 17 şi art. 277 alin. (1) Cod procedură fiscală.
În dovedire, reclamantul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
La data de 04.10.2018, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a susţinut că, în fapt, începând cu data de 20.12.2017, reclamantul a fost supus unei inspecţii fiscale privind modul de înregistrare şi virare a obligaţiilor fiscale către bugetul de stat de natura impozitului pe venit şi contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate aferente perioadei 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2015 şi taxei pe valoarea adăugată aferente perioadei 01 octombrie 2011 -31 decembrie 2015, control ce a vizat perioada 01.10.2011 - 31.12.2015.
Urmare inspecţiei fiscale, organele de inspecţie fiscală au emis Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 434 din 30.01.2018, care a stat la baza emiterii:
- Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, prin care s-a stabilit în sarcina de plată a reclamantului, TVA suplimentar în cuantum de 295.723 lei;
- Deciziei de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 - act administrativ prin care nu s-au stabilit obligaţii suplimentare de plata in sarcina reclamantului;
- Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr.434/31.01.2018.
Întrucât reclamantul nu şi-a achitat, în termenul legal, obligaţiile suplimentare de plată reprezentate de TVA în cuantum de 295.723 lei, organele fiscale au emis Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr.120403/13.02.2018, prin care au stabilit în sarcina de plată a reclamantului, accesorii în cuantum total de 174.535 lei.
Reclamantul a contestat pe cale administrativă: Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr.434/31.01.2018 şi Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr.120403/13.02.2018.
Contestaţia formulată a soluţionată prin Decizia nr.616/11.07.2018 emisă de D.G.R.F.P Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, decizie prin care s-au dispus următoarele:
1. Suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 pentru suma totală de 470.258 lei reprezentând: taxa pe valoarea adăugată - 295.723 lei; dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată - 174.535 lei, soluţionarea contestaţiei urmând a fi reluată la data la care contribuabilul sau organul fiscal va sesiza organul de soluţionare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii;
2. Constatarea necompetenţei materiale a Serviciului de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Direcţiei Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti privind soluţionarea contestaţiei formulată reclamant împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 434/31.01.2018, competenţa aparţinând instanţei de contencios administrativ.
A arătat pârâta că, prin acţiunea introdusă în instanţă, reclamantul a solicitat anularea, în parte, a Deciziei de soluţionare nr.616/11.07.2018 si, consecutiv anularii, obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei sale administrative împotriva Deciziei de impunere nr.434/30.01.2018 şi a Deciziei de calcul accesorii nr.120403/13.02.2018.
Prin contestaţia formulată, reclamantul a invocat prescripţia dreptului organelor de inspecţie fiscală de a verifica şi implicit de a mai stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2011.
A solicitat pârâta respingerea excepţiei prescripţiei dreptului organelor fiscale de a verifica şi stabili creanţe fiscale, sub acest aspect arătând că inspecţia fiscală s-a finalizat prin încheierea Raportului de inspecţie fiscală 434 din 30.01.2018 şi emiterea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi a Deciziei de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 21, art. 22, art.23, art.91, art.93 şi art.110 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare în anul 2011), prin raportare la aceste dispoziţii, pârâta arătând că dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale corelative drepturilor de creanţă fiscală se prescrie în termen de 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, iar ca efect al împlinirii termenului de prescripţie organele fiscale nu mai emit titlu de creanţă fiscală prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală.
De asemenea, a susţinut pârâta că, potrivit dispoziţiilor legale, termenul de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.
A arătat pârâta că prevederile legale care reglementează prescripţia extinctivă sunt imperative, acestea limitând perioada de timp în care se poate valorifica un drept. Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul verificării obligaţiilor fiscale reprezentând impozit pe venit şi TVA, se constată că aceasta este în strânsă legătură cu momentul în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv cu momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
În ceea ce priveşte momentul la care se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie, pârâta a arătat că trebuie stabilit momentul în care se constituie baza de impunere care generează creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă, precum şi momentul în care se nasc dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.
Astfel, a susţinut pârâta, în înţelesul prevederilor art. 23 alin.(2) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare în anul 2011), naşterea dreptului organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată este naşterea dreptului la acţiune, respectiv a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale.
Dreptul la acţiune al organului fiscal pentru stabilirea obligaţiilor fiscale se naşte la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei fiscale pentru perioada respectivă.
În ceea ce priveşte impozitul pe venit, a arătat pârâta că speţei îi sunt incidente, în materia impunerii, prevederile art.83 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
A susţinut pârâta că, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv de la data de 1 ianuarie a anului următor momentului în care s-a constituit baza de impunere a obligaţiei fiscale.
De asemenea, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în acelaşi moment, moment de la care se naşte şi dreptul organului fiscal de a stabili obligaţia fiscală datorată, iar obligaţia fiscală cuprinde obligaţia de a înregistra, calcula, plăti, declara şi orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. Expresia „dacă legea nu prevede altfel” are o importanţă majoră pentru stabilirea dreptului de creanţă, pentru că în drept, prin legea fiscală au fost stabilite termene până la care persoana impozabilă trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile fiscale, abia după împlinirea acestora organul fiscal fiind îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei. Astfel, a arătat pârâta, o interpretare contrară ar presupune că organul fiscal are dreptul să solicite, spre exemplu, plata taxei, a impozitului pe venit, înainte de finalizarea perioadei fiscale de raportare şi de expirarea termenului de declarare, fapt care ar duce la încălcarea prevederilor legale în vigoare.
A arătat pârâta că, venind în întâmpinarea nevoilor persoanelor impozabile, care după finalizarea perioadei fiscale, fie că este ea luna, trimestrul sau anul, au nevoie de timp ca să efectueze calculele impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, statul a oferit acestora o perioadă „de graţie”, acestea fiind termenele la care, în drept, se naşte dreptul de creanţă fiscală şi dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.
A susţinut pârâta că dreptul la acţiune al organului fiscal pentru stabilirea obligaţiilor fiscale se naşte la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei fiscale pentru perioada respectivă. Astfel, pentru impozitul pe venit aferent anului 2011, obligaţia declarativă şi de plată intervine la data de 25.05.2012, iar termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale suplimentare începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv de la data de 01.01.2013.
Prin urmare, a arătat pârâta, în cazul analizat, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01 ianuarie 2013 şi se împlineşte la data de 31 decembrie 2017. Cum inspecţia fiscală a început la data de 20.12.2017, aşa cum s-a consemnat în Raportul de inspecţie fiscală, rezultă că organele de inspecţie fiscală au emis Decizia de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 434 din data de 30.01.2018, în cadrul termenului legal de prescripţie.
În opinia pârâtei, reclamantul confundă momentul constituirii bazei de impunere (determinarea venitului impozabil anual prin declaraţia fiscală) cu momentul generării elementelor ce o compun (veniturile şi cheltuielile din cursul anului calendaristic). Or, din interpretarea sistematică a alin. (2) al art. 23 în raport cu alin. (1) al aceluiaşi articol din Codul de procedură fiscală, rezultă că momentul constituirii bazei de impunere este şi momentul în care se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată, care nu poate fi decât momentul în care expiră termenul până la care contribuabilul ar trebui să-şi îndeplinească obligaţiile, să declare baza impozabilă şi să calculeze impozitul aferent. Orice acţiune a organelor fiscale înainte de expirarea termenului de declarare ar fi contrară principiilor fiscale şi ar avea caracterul unui abuz, dreptul organelor fiscale de percepere a obligaţiilor fiscale datorate de un contribuabil născându-se doar în momentul în care expiră termenul prevăzut de lege pentru declararea bazelor impozabile şi a impozitelor aferente.
Mai mult, pârâta a susţinut că, din analiza Raportului de inspecţie fiscală, rezultă că organele de inspecţie fiscală nu au stabilit în sarcina contribuabilului obligaţii fiscale suplimentare de natura impozitului pe venit.
Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul verificării obligaţiilor fiscale reprezentând TVA, pârâta a arătat că aceasta este în strânsă legătură cu momentul în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv cu momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
În ceea ce priveşte momentul la care s-a născut dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie, a arătat pârâta că trebuie stabilit momentul în care se constituie baza de impunere care generează creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă, precum şi momentul în care se naşte dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.
Sub acest aspect, a arătat pârâta, reclamantul a invocat prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând TVA pentru anul 2011. Contrar celor invocate de reclamant, în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, sunt incidente prevederile art.134 alineatele (2) şi (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 1562 din acelaşi Cod, arătând că, pentru TVA aferentă trimestrului IV 2011 (octombrie 2011 - decembrie 2011), obligaţia declarativă intervine la data de 25.01.2012, iar termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii suplimentare cu titlu de TVA începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv de la data de 01 ianuarie 2013 şi se împlineşte la data de 31 decembrie 2017. Raportat la prevederile legale invocate anterior, se reţine că faţă de data începerii inspecţiei fiscale, respectiv data de 20.12.2017, dreptul organelor de inspecţie fiscală de a stabili diferenţe de TVA pentru trimestrul IV 2011 nu era prescris, inspecţia începând înainte de împlinirea termenului de prescripţie fiscală.
Prin urmare, faţă de cele mai sus prezentate, a solicitat pârâta respingerea argumentelor contestatorului cu privire la efectul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale aferente anului 2011 ca neîntemeiate, arătând că inspecţia fiscală a început înăuntrul termenului de prescripţie.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând, cu privire la taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sumă de 295.723 lei, că, în fapt, Raportul de inspecţie fiscală nr.434/30.01.2018 încheiat de organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P Prahova a avut ca obiectiv verificarea modului de înregistrare şi virare a obligaţiilor fiscale către bugetul de stat privind taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.10.2011- 31.12.2015, impozitului pe venit şi contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015.
Reclamantul C.V este persoană fizică neautorizată, nu s-a înregistrat ca plătitor în scopuri de TVA şi a depăşit plafonul de scutire de taxă pe valoarea adăugată.
În ceea ce priveşte constatările organelor de inspecţie fiscală, consemnate în raportul ele inspecţie fiscală mai sus menţionat, a precizat pârâta că, urmare verificării, au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 295.723 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată, care au stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 434/30.01.2018, în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. TVA de plată în sumă de 295.723 lei reprezintă TVA colectată suplimentar aferentă tranzacţiilor privind vânzarea de autoturisme efectuate în perioada 01.10.2011-31.12.2015, organele de inspecţie fiscală considerând că au fost încălcate prevederile art.152 alin.(6) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu pct. 62 din HG 44/2004. Constatările din Raportul de inspecţie fiscală nr. 434/30.01.2018 s-au realizat pe baza informaţiilor puse la dispoziţie de Primăria Comunei P.M.
Arată pârâta că reclamantul a efectuat, în perioada ianuarie 2011-decembrie 2015, tranzacţii cu autoturisme (31 autoturisme), activitate pentru care nu a fost autorizată conform legii şi în urma cărora a obţinut venituri impozabile.
În baza documentelor puse la dispoziţie de către Primăria Comunei P.M., organele de inspecţie fiscală au procedat la verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către reclamant, constatând că, în accepţiunea legii fiscale, respectiv a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal şi a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal, acesta a efectuat fapte de comerţ din care au rezultat venituri impozabile. Astfel, organele de inspecţie fiscală, au stabilit că, urmare activităţilor desfăşurate, care, în accepţiunea Codului fiscal constituie fapte de comerţ, reclamantul a obţinut venituri comerciale, venituri supuse impozitului pe venit, pe care nu le-a declarat la organul fiscal teritorial, respectiv A.J.FP. Prahova.
În atare situaţie, a susţinut pârâta că organele de control au stabilit că, urmare a activităţii desfăşurate în perioada verificată, persoana impozabilă C.V. nu a fost înregistrată ca plătitoare de TVA în evidenţele organelor fiscale şi nu a condus evidenţa fiscală şi contabilă privind TVA. Întrucât operaţiunile efectuate de contribuabil în România în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, respectiv realizarea de tranzacţii cu autoturisme se încadrează în categoria operaţiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA, conform art.126 alin. (1) din Codul fiscal, la control s-a stabilit că, în luna aprilie 2011, reclamantul a depăşit plafonul de scutire de TVA, de 35.000 euro (119.000 lei), prevăzut la art.152 alin.(1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care avea obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată până la data de 10 mai 2011, dobândind calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată începând cu data de 01 iunie 2011.
Prin urmare, a susţinut pârâta, pentru tranzacţiile cu autoturisme efectuate după data de 01 octombrie 2011, în baza prevederilor art.126 alin. (1), art.127 alin. (1) şi (2), art.140 alin.(1), art.152 alin.(1) şi alin.(6) şi art.153 alin. (1) lit. b) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 310 alin.(6) lit. a) din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina persoanei impozabile C.V., TVA suplimentară în sumă totală de 295.723 lei.
Urmare deficienţelor constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr.434/30.01.2018, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, organele de inspecţie fiscală au formulat Sesizarea Penală nr.434 din data de 31.01.2018, în care sunt consemnate constatările înscrise în Raportul de inspecţie fiscală şi în Decizia de impunere din data de 30.01.2018.
Organele de inspecţie fiscală, în cuprinsul sesizării penale, au menţionat că prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului de către reclamant este în sumă totală de 295.723 lei reprezentând obligaţii fiscale de natura taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată.
În drept, pârâta a susţinut că sunt aplicabile prevederile art. 277 alin.(1) lit. a) şi ale art.279 alin.(5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora organul de soluţionare a cauzei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, atunci când există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Astfel, a susţinut pârâta că, între stabilirea obligaţiilor înscrise în Raportul de inspecţie fiscală nr. 434/30.01.2018 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi stabilirea caracterului infracţional există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii situaţiei fiscale corecte a contribuabilului, respectiv realitatea tranzacţiilor, întrucât, în funcţie de rezultatele la care vor ajunge organele de cercetare penală, depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, respectiv dacă reclamantul datorează bugetului de stat obligaţiile fiscale stabilite de control.
Potrivit Codului de procedură penală, cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfăşurată de organele de urmărire penală, având ca scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
În acest sens, pârâta a arătat că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere principiul de drept „penalul ţine în loc civilul”.
Având în vedere cele arătate mai sus, precum şi faptul că prioritatea de soluţionare o au organele de urmărire penală, care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor, potrivit principiului de drept „penalul ţine în loc civilul” consacrat prin art. 19 alin.(2) din Codul de Procedură Penală, a susţinut pârâta că, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Serviciul Soluţionare Contestaţii, nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu prevederile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, pârâta invocă şi prevederile pct.10.2 din instrucţiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr.3741/2015.
A reţinut pârâta că justa înţelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii. A proceda altfel, ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală constatându-se indiciile săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce ar fi putut conduce la o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, care ar fi determinat afectarea prestigiului justiţiei şi a ordinii publice, cu consecinţele ce ar fi putut decurge din această situaţie.
Luând în considerare cele precizate mai sus, pârâta a apreciat că, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, se justifică soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată de reclamant cu privire la suma totală contestată de 295.723 lei, reprezentând obligaţii fiscale de natura taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu prevederile art.277 alin.(3) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Referitor la suma de 174.535 lei reprezentând accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată, din care 126.076 lei dobânzi şi 48.459 lei penalităţi de întârziere, a menţionat pârâta că, în fapt, prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr.120403/13.02.2018, organele fiscale au calculat accesorii în sumă de 174.535 lei, pentru perioada 25 noiembrie 2011 - 13 februarie 2018, urmare neachitării la termenul de scadenţă de către debitor a taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată în sumă de 295.723 lei, individualizată prin Decizia de impunere nr.434/30 ianuarie 2018.
În ceea ce priveşte modul de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, a susţinut pârâta că acestea au fost stabilite în conformitate cu prevederile art. 98 lit. c) şi art. 173 alin. (5) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În condiţiile în care accesoriile în sumă totală de 174.535 lei stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 reprezintă măsură accesorie în raport cu debitele principale stabilite suplimentar de plată prin Deciziei de impunere nr. 434 din 30.01.2018 şi având în vedere că organul de soluţionare a contestaţiilor a dispus suspenda soluţionarea contestaţiei formulată de reclamant cu privire la suma totală contestată de 295.723 lei reprezentând TVA, a apreciat pârâta că este corectă şi legală soluţia organului de soluţionare contestaţiei de suspendare şi a soluţionării contestaţiei împotriva Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 prin care s-au calculat în sarcina contribuabilului accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă totală de 174.535 lei (126.076 lei dobânzi + 48.459 lei penalităţi de întârziere).
Astfel, raportat la starea de fapt mai sus prezentată, respectiv suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi ţinând cont de faptul că dobânzile şi penalităţile de întârziere stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 reprezintă măsură accesorie în raport cu debitele principale stabilite suplimentar de plată şi neachitate la termen, a susţinut pârâta că măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată de contestator împotriva acestora, în sumă totală de 174.535 lei a fost luată în baza prevederilor art. 277 alin. (1), lit. a) şi art.279 alin.(5) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.
A arătat pârâta că, în funcţie de soluţia pronunţată asupra obligaţiilor principale de plată, urmare soluţionării contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, se va relua procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei cu privire la dobânzile şi penalităţile aferente în sumă totală de 174.535 lei stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018.
Luând în considerare cele precizate mai sus, pârâta a apreciat că, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, se justifică soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată de reclamant cu privire la suma totală contestată 174.535 lei, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018.
În concluzie, faţă de cele mai sus arătate, pârâta a solicitat respingerea tuturor capetelor cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe prevederile art. 205 şi următoarele C.pr.civ, Legea nr. 554/2004 - a contenciosului administrativ, Legea nr. 207/2015 - Codul de procedură fiscală.
În combatere, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri.
A solicitat pârâta judecarea cauzei şi în lipsa reprezentantului instituţiei, potrivit art.223 alin.(3) din Noul Codul de procedură civilă.
La data de 15.11.2018, reclamantul a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei, ca neîntemeiate.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, acesta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 616/11.07.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti sub aspectul considerentelor şi a dispozitivului care vizează soluţia de contestaţiei şi, consecutiv, pronunţarea unei soluţii de obligare a pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ploieşti la soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziilor nr. 434/30.01.2018 şi Deciziei nr. 120403/13.02.2018.
Prin întâmpinarea formulată de A.J.F.P. Ploieşti, pârâta a reluat toate considerentele avute în vedere la pronunţarea Deciziei a cărei anulare se solicită, furnizând inclusiv argumente care nu au legătură cu fondul acestei cauze. Solicită pârâta prin întâmpinare respingerea excepţiei prescripţiei dreptului organelor fiscale de a verifica şi stabili creanţe fiscale pentru anul 2011, invocat de reclamant prin contestaţia fiscală formulată. Cu toate acestea, reclamantul susţine că, deşi a invocat prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale, prin contestaţia formulată, pârâta a soluţionat excepţia prin soluţia de suspendare a contestaţiei fiscale, fără a dispune, în final, în sensul respingerii acesteia, ci în sensul suspendării soluţionării contestaţiei.
Prin urmare, a susţinut reclamantul că apărările pârâtei referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale nu fac obiectul acestui proces şi nu pot fi analizate în cursul acestui proces, atât timp cât soluţia organului fiscal nu a fost în sensul respingerii acestei excepţii, deşi considerentele au fost în acest sens. Astfel cum reiese din dispozitivul deciziei nr. 616/11.07.2018, soluţia dată de pârâtă este în sensul suspendării contestaţiei cu privire la Decizia de impunere nr. 434/30.01.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 120403/13.02.2018 pentru suma totală de 470.258 lei şi nu de respingere a excepţiei prescripţiei şi suspendării soluţionării restului contestaţiei.
Având în vedere că nu s-a pronunţat o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale, ci doar de suspendare a soluţionării contestaţiei, reclamantul a solicitat instanţei, prin prisma acţiunii formulate, să anuleze această decizie şi să oblige pârâta la soluţionarea contestaţiei. Deşi pârâta îşi exprimă clar punctul de prescripţiei formulate, nu dispune o soluţie cu privire la aceasta în dispozitivul deciziei.
Prin urmare, a susţinut reclamantul că nu poate constitui obiectul acestui proces soluţionarea dreptului de a institui obligaţii fiscale, faţă de lipsa unei soluţii pe cale administrativă în acest sens, în pofida contestaţiei fiscale formulate de reclamant.
În ceea ce priveşte apărările pârâtei legate de temeinicia soluţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, a arătat reclamantul că argumentele acesteia nu diferă de cele avute în vedere la pronunţarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei şi se încadrează doar în baza principiilor generale de drept, „penalul ţine în loc civilul”.
A apreciat reclamantul că pârâta realizează un abuz prin dispunerea soluţiei de suspendare a cauzei care, pe de o parte, stabileşte culpa reclamantului în neplata taxei pe valoare adăugată şi, în prealabil, neînregistrarea în scopuri de TVA pentru pretinsa încheiere a unor multiple tranzacţii privind autoturisme în perioada 2011-2015.
Cu privire la susţinerea pârâtei în sensul că „se ridică problema realităţii situaţiei fiscale corecte a contribuabilului, respectiv realitatea tranzacţiilor [...]”, a arătat reclamantul că nici măcar aceasta nu este convinsă de realitatea tranzacţiilor cu autoturisme, fapt juridic care ar fi generat obligaţiile fiscale în sarcina reclamantului, motivând nesoluţionarea contestaţiei pe împrejurarea că tot pârâta a formulat o sesizare penală pe numele reclamantului pentru potenţiala săvârşire a unor infracţiuni economice generate de aceste tranzacţii.
Referitor la invocarea principiului de drept evocat, reclamantul a susţinut că principiul de drept denumit popular de pârâtă „penalul ţine în loc civilul” este consacrat prin prevederile art. 27 alin. (7) Cod procedură penală, potrivit cărora, „[...] judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea cauzei penale, dar nu mai mult de un an”. Totodată, aplicabilitatea acestui alineat este incidenţă doar în cazul prevăzut de alineatul (1) al aceluiaşi articol, conform căruia „Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune”.
Cu toate acestea, a susţinut reclamantul că dreptul de acces la justiţie al acestuia este încălcat prin suspendarea contestaţiei pe cale administrativă, deoarece, în cazul de faţă, nu se suspendă nici măcar judecata în faţa instanţei civile, ci se suspendă chiar singura cale graţioasă de atac împotriva deciziilor de impunere.
Pe de altă parte, a susţinut reclamantul că, odată stabilite obligaţiile fiscale în sarcina acestuia prin deciziile de impunere contestate, pârâta nu poate să susţină ulterior că, în realitate, se pune problema realităţii tranzacţiilor şi a situaţiei fiscale corecte a contribuabilului, pentru ca apoi să suspende soluţionarea contestaţiei fiscale. A arătat reclamantul că executarea silită se demarează în continuare împotriva acestuia, existând riscul ca, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, acestuia să i se cauzeze prejudicii ireversibile.
A susţinut reclamantul că, chiar şi în cazul formulării unei cereri de suspendare provizorie, acestuia îi este încălcat principiul dreptului la apărare şi accesului la justiţie, astfel că, deşi organul fiscal a fost abilitat să dispună o soluţie împotriva reclamantului de obligare la plata unor creanţe fiscale, reclamantul nu mai are nicio cale de a acţiona împotriva soluţiei dispuse arbitrar de acesta.
În opinia reclamantului, simplul fapt că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei apreciază că este nevoie să sesizeze organul penal cu privire la posibile infracţiuni ce ar avea o înrâurire hotărâtoare în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, este o recunoaştere că analiza efectuată în raportul de inspecţie fiscală a fost una precară, astfel că ar opera o prezumţie de nelegalitate a raportului de inspecţie fiscală şi, pe cale de consecinţă, a deciziei de impunere.
A arătat reclamantul că prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) Cod procedură fiscală sunt facultative pentru organul fiscal, astfel că „organul de soluţionare poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei”. Aşadar, deşi practica organului fiscal este în acest sens, nu este obligatorie suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale în orice situaţie în care este sesizat organul de urmărire penală chiar de organul fiscal. Cu atât mai mult nu se impune suspendarea, cu cât organul fiscal recunoaşte că nu cunoaşte realitatea tranzacţiilor, respectiv situaţia fiscală a contribuabilului şi dacă acesta este semnatarul contractelor de vânzare-cumpărare. În măsura în care organul fiscal nu avea aceste elemente esenţiale ale creanţei fiscale definite, nu putea emite în mod valabil deciziile de impunere contestate. Nu se poate realiza o validare a soluţiei dispuse de organul fiscal prin organele de urmărire penală şi consecutiv, prin instanţa penală, deoarece, prin aceste măsuri, se încalcă dreptul reclamantului la apărare şi la un proces echitabil, prin imposibilitatea practică de contestare a deciziilor de impunere.
A susţinut reclamantul că, deşi gradul de apreciere al organului fiscal este destul de larg, la luarea deciziei de suspendare, se impune argumentarea solidă a motivelor pentru care soluţia pronunţată în penal ar avea o înrâurire hotărâtoare aspra obligaţiei de plată a TVA deja constatată prin decizia de impunere. Astfel cum reiese din întâmpinarea formulată, organul fiscal nu a indicat în concret care ar fi înrâurirea asupra deciziilor de impunere deja emise şi care sunt puse în executare şi care este motivul pentru care pronunţarea unei soluţii de constatare a săvârşirii unei fapte penale ar avea vreo conexiune cu obligarea reclamantului la plata TVA, măsură care deja a fost luată prin deciziile de impunere.
A arătat reclamantul că litera a) a alineatului (1) din cuprinsul art. 277 Cod procedură fiscală prevede posibilitatea suspendării contestaţiei fiscale în cazul indiciilor săvârşirii unei infracţiuni referitoare la mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare. Or, baza de impozitare este clar determinată de organul fiscal prin cumularea valorilor de tranzacţionare a autoturismelor cuprinse în contractele de vânzare-cumpărare. Reclamantul a susţinut că pârâta nu a indicat ce infracţiune se presupune că a săvârşit acesta privind mijloacele de probă care stau la baza stabilirii bazei de impozitare.
Pentru aceste motive, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor pârâtei, ca neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, inclusiv pentru argumentele avute în vedere la formularea acţiunii introductive de instanţă, a solicitat admiterea cererii, anularea deciziei nr. 616/11.07.2018 şi, consecutiv, obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei fiscale formulate.
La termenul din data de 21.11.2018, în temeiul art. 255 Cod procedură civilă, raportat la art. 258 Cod procedură civilă, tribunalul a încuviinţat părţilor proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciind-o ca fiind admisibilă, pertinentă şi concludentă pentru soluţionarea cauzei. La acelaşi termen, în baza art. 392 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat cercetarea judecătorească încheiată şi a reţinut cauza spre soluţionare, Având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea la data de 29.11.2018.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
În fapt, prin Decizia nr. 616 din 11 iulie 2018 privind soluţionarea contestaţiilor formulată de reclamant (f. 24), pârâta a decis, între altele, suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 pentru suma totală de 470.258 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată – 295.723 lei; dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată – 174.535 lei. S-a reţinut că soluţionarea contestaţiei va fi reluată la data la care contribuabilul sau organul fiscal va sesiza organul de soluţionare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii.
În motivarea acestei decizii, pârâta a arătat că Raportul de inspecţie fiscală nr. 434/30.01.2018 încheiat de organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P Prahova a avut ca obiectiv verificarea modului de înregistrare şi virare a obligaţiilor fiscale către bugetul de stat privind taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.10.2011- 31.12.2015, impozitului pe venit şi contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015.
Prin actul de inspecţie fiscală, se precizează că reclamantul nu a depus la organele fiscale declaraţiile privind veniturile realizate în România, respectiv veniturile realizate din activitatea de comercializare autovehicule desfăşurată în perioada 2011-2015.
Constatările din cadrul raportului de inspecţie fiscală nr. 434/30.01.2018 s-au realizat pe baza informaţiilor puse la dispoziţie de Primăria Comunei P.M.
Se arată în decizia menţionată că reclamantul a efectuat, în perioada ianuarie 2011-decembrie 2015, tranzacţii cu autoturisme (31 autoturisme), activitate pentru care nu a fost autorizată conform legii şi în urma cărora a obţinut venituri impozabile.
În baza documentelor puse la dispoziţie de către Primăria Comunei P.M., organele de inspecţie fiscală au procedat la verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către reclamant, constatând că, în accepţiunea legii fiscale, respectiv a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal şi a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal, acesta a efectuat fapte de comerţ din care au rezultat venituri impozabile. Astfel, organele de inspecţie fiscală, au stabilit că, urmare activităţilor desfăşurate, care, în accepţiunea Codului fiscal constituie fapte de comerţ, reclamantul a obţinut venituri comerciale, venituri supuse impozitului pe venit, pe care nu le-a declarat la organul fiscal teritorial, respectiv A.J.F.P. Prahova.
În atare situaţie, s-a reţinut în decizie că organele de control au stabilit că, urmare a activităţii desfăşurate în perioada verificată, persoana impozabilă C.V. nu a fost înregistrată ca plătitoare de TVA în evidenţele organelor fiscale şi nu a condus evidenţa fiscală şi contabilă privind TVA.
Întrucât operaţiunile efectuate de contribuabil în România în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, respectiv realizarea de tranzacţii cu autoturisme se încadrează în categoria operaţiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA, conform art.126 alin. (1) din Codul fiscal, la control s-a stabilit că, în luna aprilie 2011, reclamantul a depăşit plafonul de scutire de TVA, de 35.000 euro (119.000 lei), prevăzut la art.152 alin.(1) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care avea obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată până la data de 10 mai 2011, dobândind calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată începând cu data de 01 iunie 2011.
Prin urmare, s-a reţinut în decizia contestată că, pentru tranzacţiile cu autoturisme efectuate după data de 01 octombrie 2011, în baza prevederilor art.126 alin. (1), art.127 alin. (1) şi (2), art.140 alin.(1), art.152 alin.(1) şi alin.(6) şi art.153 alin.(1) lit. b) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 310 alin.(6) lit. a) din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina reclamantului TVA suplimentară în sumă totală de 295.723 lei.
S-a reţinut că, urmare deficienţelor constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr.434/30.01.2018, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, organele de inspecţie fiscală au formulat sesizarea penală nr.434 din data de 31.01.2018, în care sunt consemnate constatările înscrise în Raportul de inspecţie fiscală şi în Decizia de impunere din data de 30.01.2018, concluzia acestora fiind următoarea: „Faţă de aspectele constatate cu ocazia controlului efectuat, organele de inspecţie fiscală în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, vi se aduce la cunoştinţă, în vederea continuării cercetărilor aspectelor semnalate, sub aspectul săvârşirii faptelor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit b) din Legea nr. 241/2015 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare”.
S-a menţionat în sesizare că organele de inspecţie fiscală, în cuprinsul sesizării penale, au menţionat că, prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului de către reclamant este în sumă totală de 295.723 lei reprezentând obligaţii fiscale de natura taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată.
În drept, s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 277 alin.(1) lit. a) şi ale art.279 alin.(5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora organul de soluţionare a cauzei poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, atunci când există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Astfel, s-a reţinut că, între stabilirea obligaţiilor înscrise în Raportul de inspecţie fiscală nr. 434/30.01.2018 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi stabilirea caracterului infracţional există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema realităţii situaţiei fiscale corecte a contribuabilului, respectiv realitatea tranzacţiilor, întrucât, în funcţie de rezultatele la care vor ajunge organele de cercetare penală, depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, respectiv dacă reclamantul datorează bugetului de stat obligaţiile fiscale stabilite de control.
Potrivit Codului de procedură penală, cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfăşurată de organele de urmărire penală, având ca scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
În acest sens, s-a reţinut în decizie că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere principiul de drept „penalul ţine în loc civilul”.
Având în vedere cele arătate mai sus, precum şi faptul că prioritatea de soluţionare o au organele de urmărire penală, care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor, potrivit principiului de drept „penalul ţine în loc civilul” consacrat prin art. 19 alin.(2) din Codul de Procedură Penală, s-a reţinut în decizie că, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Serviciul Soluţionare Contestaţii, nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu prevederile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, se invocă în decizie şi prevederile pct.10.2 din instrucţiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr.3741/2015.
S-a reţinut în decizie că justa înţelegere a prevederilor legale mai sus invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii. A proceda altfel, ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală constatându-se indiciile săvârşirii unor infracţiuni, fapt ce ar fi putut conduce la o contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, care ar fi determinat afectarea prestigiului justiţiei şi a ordinii publice, cu consecinţele ce ar fi putut decurge din această situaţie.
Luând în considerare cele precizate mai sus, s-a reţinut în decizie că, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, D.G.R.F.P. Ploieşti, prin Serviciul Soluţionare Contestaţii, nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a cauzei, motiv pentru care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei formulată de reclamant cu privire la suma totală contestată de 295.723 lei, reprezentând obligaţii fiscale de natura taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu prevederile art.277 alin.(3) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Referitor la suma de 174.535 lei reprezentând accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată, din care 126.076 lei dobânzi şi 48.459 lei penalităţi de întârziere, s-a reţinut în decizia contestată că, în fapt, prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr.120403/13.02.2018, organele fiscale au calculat accesorii în sumă de 174.535 lei, pentru perioada 25 noiembrie 2011 - 13 februarie 2018, urmare neachitării la termenul de scadenţă de către debitor a taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată în sumă de 295.723 lei, individualizată prin Decizia de impunere nr.434/30 ianuarie 2018.
În ceea ce priveşte modul de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, prin decizie, s-a reţinut că acestea au fost stabilite în conformitate cu prevederile art. 98 lit. c) şi art. 173 alin. (5) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În condiţiile în care accesoriile în sumă totală de 174.535 lei stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 reprezintă măsură accesorie în raport cu debitele principale stabilite suplimentar de plată prin Deciziei de impunere nr. 434 din 30.01.2018 şi având în vedere că, la punctul 2) din decizie, organul de soluţionare a contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamant cu privire la suma totală contestată de 295.723 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar la plată, s-a reţinut în decizie că Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a contestaţiei cu privire la Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018, prin care s-au calculat în sarcina contribuabilului accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă totală de 174.535 lei (126.076 lei dobânzi + 48.459 lei penalităţi de întârziere).
Astfel, raportat la starea de fapt mai sus prezentată, respectiv suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi ţinând cont de faptul că dobânzile şi penalităţile de întârziere stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 reprezintă măsură accesorie în raport cu debitele principale stabilite suplimentar de plată şi neachitate la termen, s-a dispus şi suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de reclamant împotriva acestora, în sumă totală de 174.535 lei, în baza prevederilor art. 277 alin. (1), lit. a) şi art.279 alin.(5) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, având în vedere principiul de drept „accesoriul urmează principalul”, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamant pentru accesoriile stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 în sumă totală de 174.535 lei (126076 lei dobânzi + 48.459 lei penalităţi de întârziere), acestea reprezentând măsură accesorie în raport cu obligaţiile principale de plată stabilite prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, supuse unei alte judecăţi.
S-a reţinut în decizie că, în funcţie de soluţia pronunţată asupra obligaţiilor principale de plată, urmare soluţionării contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, se va relua procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei cu privire la dobânzile şi penalităţile aferente în sumă totală de 174.535 lei, stabilite prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018, în conformitate cu prevederile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, se invocă în decizie şi prevederile pct.10.2 din instrucţiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin OPANAF nr.3741/2015.
Luând în considerare cele precizate mai sus, prin decizia contestată, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, pentru suma totală de 174.535 lei, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.
În drept, conform prevederilor art. 277 alin. (1) lit a) şi b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, „Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.
(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;
b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.”.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 279 alin. (5) din acelaşi Cod, „Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 277.”.
Raportat la aceste prevederi legale, Tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 616 din 11 iulie 2018 privind soluţionarea contestaţiilor formulată de reclamant, pârâta a dispus, în temeiul textului de la litera a) alineatul (1) al art. 277 din Legea nr. 207/2015, suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, iar, în temeiul literei b), raportat la litera a) alineatul (1) al textului de lege menţionat, a dispus suspendarea Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018, reţinând incidenţa principiului de drept „accesoriul urmează principalul”.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susţinut, în esenţă, că, în cadrul contestaţiei fiscale, a invocat motive legate de inexistenţa unui raport de drept fiscal între tranzacţiile cu autoturisme second-hand importate şi acesta, ca titular al obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată.
Prin urmare, a susţinut reclamantul, pârâta era obligată să analizeze doar motivele invocate de acesta, o eventuală soluţie de suspendare putând interveni numai în situaţii excepţionale, în măsura în care cererea acestuia nu putea fi soluţionată pe baza actelor de la dosarul contestaţiei. Or, reclamantul a susţinut că a solicitat inclusiv proba cu expertiza grafoscopică în vederea stabilirii împrejurării că nu este titularul tranzacţiilor pentru care s-au stabilit obligaţii fiscale. În soluţionarea contestaţiei, organul fiscal nu a motivat nici respingerea probelor cu înscrisurile prezentate sau a probei cu expertiza grafoscopică, rezumându-se la a dispune o soluţie de suspendare fără o legătură directă cu motivele invocate de acesta.
Sub acest aspect, reclamantul a apreciat că motivarea cuprinsă în Decizia nr. 616/11.07.2018 este lacunară, lipsind argumentele referitoare la existenţa unei înrâuriri între soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă referitoare la motivele pe care se sprijină contestaţia administrativă şi o eventuală soluţie a organului de urmărire penală cu privire la sesizarea formulată de pârâtă.
Or, a susţinut reclamantul, soluţia de suspendare a contestaţiei este vădit neîntemeiată raportat la considerentele invocate de acesta prin contestaţia formulată, care vizau împrejurarea că acesta nu este autorul tranzacţiilor efectuate cu autoturisme care au generat naşterea obligaţiilor fiscale de plată a TVA. Sesizarea organelor de urmărire penală pentru săvârşirea unei infracţiuni de către acesta, de către pârâtă, ulterior stabilirii obligaţiilor fiscale în sarcina sa, prin deciziile de impunere contestate, nu poate avea ca efect suspendarea unei contestaţii care cuprinde motive străine de plângerea formulată de pârâtă. Nu se indică, de către pârâtă, care este înrâurirea hotărâtoare pe car ar putea-o avea o soluţie a organului de urmărire penală asupra motivelor care stau la baza contestaţiei formulate de acesta, după cum nu se indică nici raţionamentul pentru care pârâta nu poate răspunde motivelor de contestaţie în lipsa pronunţării unei soluţii pe latură penală.
Arată reclamantul că soluţia de suspendare a contestaţiei fiscale prezintă, ca efecte directe, curgerea, în continuare, a dobânzilor şi penalităţilor aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită în sarcina acestuia şi, mai mult, are ca efecte indirecte inclusiv continuarea procedurilor de executare a actelor administrativ-fiscale împotriva acestuia. Deşi efectele deciziilor de impunere se produc în continuare faţă de reclamant, prin decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei nr. 616/11.07.2018, s-a admis, de către pârâtă, că există o problemă a situaţiei fiscale corecte a contribuabilului, respectiv a realităţii tranzacţiilor.
Prin urmare, în opinia reclamantului, se identifică două considerente majore pentru lipsa de legalitate a soluţiei de suspendare a contestaţiei formulate. Primul considerent vizează lipsa unei înrâuriri între considerentele contestaţiei formulate pe cale administrativ-fiscală şi considerentele deciziei de suspendare dispuse de pârâtă, consecinţele fiind lipsa unei analize pe fondul contestaţiei şi, în mod consecutiv, producerea în continuare a efectelor juridice ale emiterii deciziilor de impunere pe numele reclamantului. Cel de-al doilea considerent se referă la incertitudinea existenţei raportului de drept fiscal, recunoscută de pârâtă în cuprinsul Deciziei nr. 616/11.07.2018.
A arătat reclamantul că organul fiscal nu poate suspenda procedura de soluţionare a contestaţiei fiscale, atunci când are simple bănuieli cu privire la săvârşirea unei fapte penale, cu atât mai mult cu cât, din considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de suspendare, reiese că există bănuieli referitoare la inexistenţa tranzacţiilor realizate de acesta şi cu privire la calitatea reclamantului de contribuabil în privinţa obligaţiei fiscale de plată a taxei pe valoarea adăugată, motiv pentru care reclamantul apreciază că se impunea, cu atât mai mult, soluţionarea contestaţiei, în sensul admiterii acestuia.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a reluat motivele de fapt şi de drept expuse în decizia de soluţionare a contestaţiei atacată în prezenta cauză.
Tribunalul a reţinut că susţinerile reclamantului cu privire la netemeinicia soluţiei de suspendare a contestaţiei fiscale sunt întemeiate.
În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a „înrâuririi hotărâtoare” pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Cod procedură fiscală (aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010, abrogat prin Legea nr. 207/2015) poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 pronunţată în Dosarul nr. 1683/59/2011 al ICCJ – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal).
De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că, împotriva deciziei organului fiscal competent de suspendare a soluţionării contestaţiei, contestatorul se poate adresa instanţei de contencios administrativ. În acest sens, este Decizia Curţii Constituţionale nr. 617 din 6 mai 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că „nu se poate susţine existenţa unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiţie, textul de lege menţionat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanţei judecătoreşti inclusiv decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei pe cale administrativă”.
În prezenta cauză, Tribunalul a reţinut că, din motivarea Deciziei nr. 616 din 11 iulie 2018 privind soluţionarea contestaţiilor formulată de reclamant, rezultă că sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, prin sesizarea penală nr. 434/31.01.2018 a fost superficială, formală, generică, fără indicarea unor minime elemente de fapt sau drept, organul fiscal arătând sumar că <<[...] urmare deficienţelor constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr.434/30.01.2018, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018, organele de inspecţie fiscală au formulat Sesizarea Penală nr.434 din data de 31.01.2018, în care sunt consemnate constatările înscrise în Raportul de inspecţie fiscală şi în Decizia de impunere din data de 30.01.2018, concluzia acestora fiind următoarea: „Faţă de aspectele constatate cu ocazia controlului efectuat, organele de inspecţie fiscală în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, vi se aduce la cunoştinţă, în vederea continuării cercetărilor aspectelor semnalate, sub aspectul săvârşirii faptelor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit b) din Legea nr. 241/2015 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare”.>>.
Tribunalul a reţinut că textul art. 277 alin. (1) lit a) Cod procedură fiscală impune ca organul fiscal să indice infracţiunea a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă şi să arate şi indiciile care au stat la baza acestei sesizări. Decizia nr. 616 din 11 iulie 2018 face referiri generice la deficienţele constatate prin raportul de inspecţie fiscală, fără a preciza, în mod clar, ce operaţiuni, elemente, acte sau fapte juridice are în vedere.
Fiind o măsură excepţională şi pe durată nedeterminată, tribunalul a reţinute că acest tip de suspendare trebuie să respecte strict condiţiile legale, iar, în speţă, Decizia nr. 616 din 11 iulie 2018 de suspendare a soluţionării contestaţiei nu îndeplineşte condiţiile stipulate de art. 277 alin. (1) lit a) Cod procedură fiscală. Organul fiscal nu poate suspenda procedura contestaţiei administrative atunci când are simple bănuieli, presupuneri subiective, în lipsa unor elemente concrete ce pot fi examinate, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal.
Organul fiscal nu poate impune, astfel, Parchetelor un control formal-generic al „deficienţelor constatate” cu privire la operaţiunile desfăşurate de un contestator, pentru ca „organele penale să dispună asupra existenţei sau inexistenţei faptelor de natură penală cu influenţe fiscale”.
În privinţa textului legal indicat de pârâtă în decizia menţionată, respectiv „art. 9 alin. (1) lit b) din Legea nr. 241/2015”, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:
[...]
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; [...]”.
Or, raportat la aceste prevederi legale, din analiza deciziei contestate în prezenta cauză, tribunalul a reţinut că, în cadrul „deficienţelor constatate”, pârâta nu a făcut referire la nicio omisiune privind evidenţierea în documentele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, reţinându-se doar că persoana impozabilă C.V. nu a fost înregistrată ca plătitoare de TVA în evidenţele organelor fiscale.
Pe de altă parte, nu se poate cere organului fiscal să indice cu precizie definitivă şi responsabilă textul legal din Codul penal ce incriminează infracţiunea economică, dar organul fiscal trebuie să indice măcar o infracţiune sau elementele constitutive ale acesteia, precum şi legătura de cauzalitate dintre aspectele de fapt de natură fiscală care conduc la presupunerea rezonabilă că ar fi implicate şi elemente de drept penal în sfera celor fiscale.
Lipsa oricăror indicii sau suspiciuni rezonabile din partea organului fiscal asupra unui tip de infracţiune permite o exercitare abuzivă a dreptului de suspendare pe o perioadă nedeterminată a soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale şi, dată fiind durata în general îndelungată de soluţionare a laturii penale, în special în dosare cu componentă economică, existenţa juridică a contribuabilului este pusă sub semnul întrebării, deoarece decizia de impunere deja emisă este executorie, putând conduce la o excludere de pe piaţa relevantă geografic şi comercial, impusă de organul fiscal, cu privire la persoana juridică/ persoana fizică respectivă.
Tribunalul a reţinut că este responsabilitatea organului fiscal să respecte strict dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit a) din Legea nr. 207/2015, respectiv organul care a efectuat activitatea de control să sesizeze organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
La paragraful al doilea de la pct. 1 al deciziei de suspendare, s-a reţinut că „soluţionarea contestaţiei va fi reluată la data la care contribuabilul sau organul fiscal va sesiza organul de soluţionare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii.”. Conform dispoziţiilor art. 277 alin. (3) Cod procedură fiscală, prin raportare la alineatul (1) al aceluiaşi articol, „Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea [...]”. Din analiza textului de lege citat, rezultă că reluarea procedurii administrative are loc la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fără a fi condiţionată de vreo sesizare a organului de soluţionare competent, ceea ce înseamnă că adăugarea acestei condiţii în conţinutul deciziei contravine textului de lege menţionat.
Totodată, când dosarul este trimis la o unitate de Parchet, motivul suspendării încetează fie printr-o soluţie de trimitere în judecată (ceea ce impune o achitare definitivă, pentru a putea solicita reluarea contestaţiei fiscale), fie printr-o soluţie de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea procesului penal), ambele soluţii fiind dispuse de procuror, după administrarea unor probatorii şi efectuarea unor acte de cercetare penală de organele de poliţie cu competenţe în domeniul economic. Curtea Constituţională a remarcat natura de excepţie a acestei suspendări: cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă.
Este firesc ca, în virtutea principiului „penalul ţine în loc civilul”, procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.
Chiar dacă, teoretic, Codul de procedură fiscală lasă posibilitatea organului fiscal de a dispune pe o durată nedeterminată suspendarea procedurii administrative, tribunalul reţine că, în stabilirea duratei suspendării procedurii administrative, ar trebui avute în vedere dispoziţiile procedurale la care pârâta face trimitere în decizia contestată, în susţinerea principiului „penalul ţine în loc civilul”. Astfel, deşi în decizia contestată, pârâta face trimitere la dispoziţiile art. 19 alin. (2) Cod procedură penală, în realitate sunt incidente prevederile art. 27 alineatele (1) şi (7) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
[...]
(7) În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.”.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că, o corectă aplicare, de către organul fiscal, a principiului „penalul ţine în loc civilul” invocat de pârâtă, impunea ca perioada de suspendare a soluţionării contestaţiei să fie dispusă pe o durată de cel mult un an, prin aplicarea coroborată a prevederilor art. 277 alin. (1) şi (3) Cod procedură fiscală, cu cele ale art. 27 alin. (1) şi (7) Cod procedură penală.
Tribunalul a reţinut şi intenţia legiuitorului care, consecvent unei durate limitate de suspendare a procedurii, a prevăzut şi la art. 413 alin. (3) Cod procedură civilă (Legea nr. 134/2010), că „[...] instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.”.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 278 alin. (1) Cod procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, „Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.”. Raportat la aceste prevederi, tribunalul a reţinut că sunt întemeiate susţinerile reclamantului în sensul că soluţia de suspendare a contestaţiei fiscale produce, ca efect direct, curgerea, în continuare, a dobânzilor şi penalităţilor aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită în sarcina acestuia şi, mai mult, are ca efecte indirecte inclusiv continuarea procedurilor de executare a actelor administrativ-fiscale împotriva acestuia.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că, prin posibilitatea pe care şi-a creat-o organul fiscal de executare în continuare a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a contesta, în mod concret şi efectiv, legalitatea şi temeinicia actelor administrativ-fiscale menţionate, pârâta, prin soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată de reclamant, a acţionat cu exces de putere, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru considerentele expuse, Tribunalul, în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 281 din Legea nr. 207/2015, a admis acţiunea având ca obiect „contestaţie act administrativ fiscal” formulată de reclamantul C.V., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. PLOIEŞTI, a anulaT pct. 1 din Decizia nr. 616/11.07.2018 privind soluţionarea contestaţiilor formulate de reclamant, urmând a obliga pârâta la soluţionarea contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice nr. 434 din 30.01.2018 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 120403/13.02.2018 pentru suma totală de 470.258 lei, reprezentând: taxa pe valoarea adăugată – 295.723 lei, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată – 174.535 lei.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul, în baza art. 451 alin. (1), art. 452 şi art. 453 Cod procedură civilă, instanţa l-a admis în parte, fiind obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Faţă de faptul că reclamantul nu a făcut dovada onorariului de avocat solicitat, în temeiul art. 452 Cod procedură civilă, instanţa a respins cererea de obligare a pârâtei la plata onorariului de avocat, ca neîntemeiată.
Judecătoria Iași
Art. 6 din Legea nr. 241/2005. Încetarea procesului penal. Aplicarea legii penale mai favorabile
Tribunalul Gorj
Evaziune fiscală şi uz de fals
Tribunalul Galați
Plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată. Infracţiuni de evaziune fiscală – art. 9(c) din legea nr. 241 / 2005.
Tribunalul Brașov
Solutie de achitare
Curtea de Apel București
Evaziune fiscală. Achitare parţială a prejudiciului. Obligaţii fiscale accesorii. Natură juridică. Momentul de la care încep să curgă.