Suspendare soluţionare contestaţie administrativă. Inexistenţa unei obligaţii a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infra

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava – Secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 31 august 2017 sub nr. 6..../86/2017, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta ANAF-D.G.R.F.P. a solicitat, în baza probelor ce se vor administra, admiterea în totalitate a acţiunii şi pe cale de consecinţă desfiinţarea deciziei nr. 5270 din 27.03.2017 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. F-SV 209 din 12.07.2016 emisă de A.J.F.P. precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea contestaţiei formulate ca nefondată şi menţinerea actelor administrativ-fiscale atacate ca legale şi temeinice.

Prin sentinţa civilă nr. 5236 din 15 decembrie 2017, Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, a anulat Decizia nr. 5270/27.03.2017 emisă de pârâta DGRFP în soluţionarea contestaţiei administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. F-SV 209 din 12.07.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, a obligat pârâta să soluţioneze contestația administrativă fiscală formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

Intimata, prin întâmpinare, a solicitat instanţei respingerea recursului ca nefondat.

Prin Decizia nr. 2874 din data de 09.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admis recursul şi casată sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciindu-se că omisiunea instanţei de fond de a analiza efectiv toate aspectele deduse judecăţii echivalează cu o nesoluţionare a fondului cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului la data de 08.11.2018 sub nr. 6.../86/2017*.

Prin sentinţa nr. 1315 din 20.12.2018 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea având ca obiect „contestaţie act administrativ fiscal” formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, prin reprezentant Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, a anulat în parte Decizia nr. 5270/27.03.2017 în ceea ce priveşte art. 1 privind soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei şi menţine celelalte dispoziţii ale acestei decizii, a obligat pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere F- SV nr. 209/12.07.2016 cu privire la suma de 245.398 lei reprezentând impozit pe profit (113.337 lei ) şi taxă pe valoare adăugată (132.061 lei) şi împotriva deciziei referitoare la obligaţii de plată accesorii nr. 102326/9.10.2016 cu privire la suma de 163.738 lei şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sentinţa a fost recurată de către pârâtă.

În motivarea cererii se arată:

1. Cu privire la soluţia administrativă de suspendare a soluţionării contestaţiei formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-SV 209/12.07.2016 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. F-SV 184 din 12.07.2016 întocmite de Activitatea de Inspecţie Fiscala pentru suma totală de 245.398 lei, respectiv împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 102326 din 09.10.2016 emisă de AJFP - Serviciul de Evidenţă pe Plătitori Persoane Juridice pentru accesorii în sumă totală de 163.738 lei

Potrivit menţiunilor consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. F-SV 184 din 12.07.2016, organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice - Activitatea de inspecţie Fiscală, în perioada supusă inspecţiei fiscale, 01.01.2010 - 31.03.2016 pentru impozit pe profit şi 01.12.2010 - 31.03.2016 pentru taxa pe valoarea adăugată, au constatat că S.C. A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate achiziţii de materii prime şi materiale de la furnizorii: S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L .

Organul de control a considerat că există suspiciuni rezonabile că operaţiunile facturate de aceşti furnizori sunt fictive, scopul înregistrării facturilor în contabilitatea reclamantei-intimate fiind acela de diminuare a impozitului pe profit şi a T.V.A. colectată, chiar dacă prin documentele financiar-contabile înregistrate în evidenţa contabilă se reflectă o aparenta legalitate relevând interesul administratorului de a îndeplini (la nivel formal) condiţiile din reglementările fiscale în vigoare şi încercând în acest mod să acopere caracterul fictiv al tranzacţiilor, creând premiza invocării „bunei-credinţe" în relaţiile comerciale.

In contextul acestor constatări, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava plângerea penală nr. SVG-AIF 1.... din 13.07.2016 formulată împotriva numitului D. - în calitate de administrator al S.C. A. S.R.L, pentru fapte care potrivit prevederilor art.9 alin.(1) lit.c) din Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunilor care se pedepsesc de legea penală, respectiv pentru înregistrarea în contabilitate de documente care nu îndeplinesc condiţiile de documente justificative şi care să reflecte realitatea tranzacţiilor.

Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 5270/27.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de SC A SRL împotriva Deciziei de impunere nr. F-SV209/02.07.2016, procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei urmând să fie reluată la data la care contestatoarea sau organul fiscal va sesiza organul de soluţionare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii.

În drept, s-a conferit incidenţă dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Apreciază recurenta că motivele reţinute de prima instanţă sunt neîntemeiate, în raport de următoarele considerente:

Cu adresa din 15.02.2019 emisă în dosar nr. 12D/P/2014, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata şi Terorism - Serviciul Teritorial a precizat referitor la stadiul sesizării penale nr. SVG AIF nr. 1... din 13.07.2016 întocmită de Activitatea de Inspecţie Fiscala, faptul că la nivelul acestei structuri se efectuează cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005 în cadrul dosarului penal nr. 12D/P/2014, la acest moment urmărirea penală nefiind finalizată. Faptul că urmărirea penală, ca fază obligatorie a procesului penal, prin prisma necesităţii restabilirii ordinii de drept şi sancţionării celor vinovaţi pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi al vinovăţiei acesteia, nu a fost finalizată nu reprezintă un fapt imputabil pârâtei - recurente. În acest sens, reclamanta avea la îndemâna dispoziţiile art. 4881 Cod de procedură penală, care la alin. (1) prevede următoarele: Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii. De asemenea, răspunsul formulat de organul de urmărire penală este în măsura să contrazică susţinerile reclamantei cu privire la împrejurarea de a nu avea cunoştinţă despre existenţa vreunui dosar penal, pe de o parte, iar pe de altă parte, infirmă motivaţia instanţei cu referire la faptul că în cauză nu s-a dovedit existenţa indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni.

Consideră, de asemenea, că nu se poate reţine faptul că soluţia de suspendare a soluţionării procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative nu este motivată.

Din economia dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că se impune ca organul fiscal să arate indiciile care au stat la baza sesizării penale pentru infracţiunea / infracţiunile a căror constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Ca atare, organele prevăzute de legea specială nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale. Conform dispoziţiilor art. 28 afin. (1) Cod de procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Prin decizia nr. 4461/20.11.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a reţinut că "[...] Finalitatea acestei norme legale {art. 184 Cod de procedură fiscală, renumerotat în urma republicării ca art. art. 214), raţiunea ei sau mai bine spus scopul în care a fost edictat (ratio legis) este aceea de a clarifica şi elimina toate bănuielile, respective indiciile privind săvârşirea unei fapte penale a cărei constatare ar avea o directa influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrativ-fiscale. Ceea ce este hotărâtor, aşadar, este legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi soluţia organului administrativ, legiuitorul înţelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală. [...] Legătura strânsă dintre posibilul caracter infracţional al faptelor şi soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei - intimate constă în necesitatea de a determina realitatea operaţiunilor comerciale evidenţiate prin facturile emise, înregistrate în contabilitatea contestatoarei, cu efect direct asupra cuantumului obligaţiilor bugetare cu titlu de impozit pe profit, TVA şi, respectiv, majorări de întârziere şi penalităţi aferente, reţinute în sarcina societăţii reclamante - contestatoare [...].

Conchide că măsura suspendării dispusă în cadrul soluţionării administrative a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-SV 209/12.07.2016 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscala nr. F-SV 184 din 12.07.2016 întocmite de Activitatea de Inspecţie Fiscala pentru suma totală de 245.398 lei, respectiv împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 102326 din 09.10.2016 emisă de AJFP - Serviciul de Evidenta pe Plătitori Persoane Juridice pentru accesorii în suma totala de 163.738 lei, a fost luată cu respectarea şi corecta aplicare a dispoziţiilor art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai susţine că soluţia pronunţată este nelegală şi sub aspectul cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.550 lei.

După cum a statuat şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 Cod procedura civilă) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. În cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătura cu acel litigiu.

Subliniază faptul că obiectul prezentei cauze nu este în majoritate unul evaluabil în bani, ci, dimpotrivă, a vizat în principal analiza legalităţii.

Având în vedere faptul că onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut în raport de valoarea pricinii şi munca efectiv îndeplinită, rezultă fără echivoc faptul că valoarea cheltuielilor de judecată este supradimensionată, motiv pentru care solicită diminuarea acestora.

În drept, art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând:

1. Pârâta recurentă a invocat un prim motiv de recurs, nelegalitatea sentinţei recurate sub aspectul anulării art. 1 din Decizia nr. 5270/27.03.2017 emisă de pârâtă, cu consecinţa obligării acesteia la soluţionarea chestiunii administrative formulate de noi împotriva Deciziei de impunere F-SV 209/12.07.2016.

Aşa cum s-a motivat şi în sentinţa recurată, decizia contestată de reclamantă a fost emisă având la bază Raportul de inspecţie fiscală F-SV 184/12.07.2016, Decizia 5270 fiind emisă la 27.03.2017, iar plângerea penală a fost formulată la 13.07.2016, practic cu mult înainte de emiterea deciziei contestate.

Chiar recurenta, menţionând prevederile art. 28 al. (1) Cod procedură penală subliniază că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite". În această situaţie, chiar dacă reprezentantul societăţii va fi găsit nevinovat pentru fapt pretins săvârşit şi pentru care recurenta a formulat plângere penală, nu ar avea nici o înrâurire cu privire la Decizia 5270/27.03.2017 întrucât va trebui să administreze probe prin care să demonstreze că toate achiziţiile privind materia primă au fost reale, că ele se regăsesc încorporate în produsul finit şi că înregistrările în contabilitate au vizat tranzacţii reale, iar cele cuprinse în decizia de impunere contestată nu au un suport legal.

Recurenta, aşa cum a reţinut în motivarea hotărârii instanţa, în rejudecare, după casare, a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative doar cu singura motivare că s-a formulat o plângere penală, fără a argumenta în vreun fel dacă sunt indicii, şi care anume, privind săvârşirea unei fapte penale a cărei constatare ar avea o directă influenţă asupra soluţiei date în procedura administrativă. Trebuie demonstrat cu înscrisuri şi argumente palpabile legătura dintre potenţialul caracter penal al faptei şi soluţia organului administrativ, sigur este necesar a determina realitatea operaţiunilor comerciale evidenţiate prin facturile emise, înregistrate în contabilitatea societăţii, iar societatea tocmai aceste aspecte doreşte să le demonstreze, în acţiunea pe care nu o poate promova, întrucât pârâta recurentă a dispus suspendarea rezolvării contestaţiei administrative, obligând-o să se adreseze instanţei, care a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa în hotărârea recurată, din cuprinsul deciziei prin care s-a dispus suspendarea rezolvării contestaţiei administrative nu reiese în ce mod concluziile organului penal ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, atâta timp cât în plângerea penală s-a făcut o descriere pe larg şi în detaliu a situaţiei de fapt cu privire la documentele din care se pretinde că rezultă sumele stabilite ca şi obligaţii fiscale în sarcina societăţii, motivări care evident se vor regăsi şi în soluţia dată în rezolvarea contestaţiei, suspendate nelegal.

În această situaţie, consideră că se impune respingerea recursului ca nefondat.

2. Al doilea motiv de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţă, considerând că suma de 1550 lei este disproporţionată în raport cu obiectul cauzei, care vizează doar verificarea măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative.

Recurenta nici nu s-a preocupat să constate că în hotărârea recurată (nr. 1315/ 20.12.2018) cheltuielile acordate sunt în cuantum doar de 1050 lei, cuantum modic faţă de posibilitatea legată de negocierile pentru stabilirea onorariului între parte şi avocat, şi care sunt justificate cu chitanţa depusă la dosar, motiv pentru care solicită respingerea şi a acestui motiv de recurs.

Analizând cererea prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor invocate, Curtea constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Obiectul controversei dintre părţi îl constituie art. 1 din decizia 5270/27.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei.

Aşa cu s-a arătat în cele ce preced cu privire la acest aspect, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul anulării acestuia, cu consecinţa obligării pârâtei să soluţioneze contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei F-SV nr. 209/12.07.2016 cu privire la suma de 245.398 lei, reprezentând impozit pe profit - 113.337 lei şi TVA-132.061 lei şi împotriva deciziei referitoare la obligaţii de plata accesorii nr. 102326/09.10.2016 cu privire la suma de 163.738 lei.

Curtea apreciază soluţia primei instanţe ca legală pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 277 al. 1 lit. a din Lg. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, (1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava plângerea penală nr. SVG - AIF 1... din 13.07.2016 formulată împotriva administratorului S.C. A. S.R.L., D., pentru fapte care potrivit prevederilor art. 9 alin. 1 lit. c din Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunilor care se pedepsesc de legea penală, respectiv pentru înregistrarea în contabilitate de documente care nu îndeplinesc condiţiile de documente justificative şi care să reflecte realizarea tranzacţiilor, considerându-se că S.C. A. S.R.L. s-a sustras de la plata obligaţiilor datorate bugetului de stat în sumă totală de 245.398 lei, reprezentând: impozit pe profit în sumă de 113.337 lei şi taxa pe valoarea adăugată în sumă de 132.061 lei, la care au anexat Procesul verbal nr. SVG-AIF 209 din 08.07.2016.

Important apare faptul că atât actele administrativ fiscale ce au generat prezentul litigiu, cât şi conţinutul plângerii penale descriu detaliat care este situaţia de fapt în ceea ce priveşte documentele din care rezultă sumele stabilite ca obligaţii fiscale imputate reclamantei, împrejurare ce creionează convingerea instanţei că organul fiscal nu se află într-o „imposibilitate” de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile, această ipoteză fiind în realitate cea avută în vedere de legiuitor în edictarea textului analizat.

Concret, organul fiscal a dat art. 277 Cod procedură fiscală o interpretare eronată, sensul real fiind acela că numai în cazul în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă accesibile organului penal) atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale.

În acest context, concluzia este că numai anumite categorii de infracţiuni pot justifica suspendarea soluţionării contestaţiei, spre exemplu, infracţiunile de fals material.

Or, organul fiscal nu a sesizat organele de urmările penală cu privire la această infracţiune, plângerea penală depusă la dosar având mai mult rolul de a stabili dacă aspectele consemnate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni, concluzia fiind indiferentă cauzei de faţă (a se vedea soluţia dată de CEDO în cauza Lungu împotriva României – art. 28 Cod procedură penală).

Nu lipsit de relevanţă apare faptul că art. 277 Cod procedură fiscală nu instituie o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, ci doar o posibilitate, a cărei exercitare trebuie făcută în afara sferei abuzului, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

De altfel, organul fiscal nu a justificat în cuprinsul actului atacat în ce mod concluziile organului penal ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei din procedura administrativă.

Totodată, împrejurarea că plângerea penală, formulată încă de la 13 iulie 2016, nu a fost soluţionată până în prezent, iar reclamantul nu a fost convocat de către organele abilitate pentru a da lămuriri cu privire la aspectele semnalate de ANAF constituie elemente de natură a crea instanţei convingerea că menţinerea măsurii suspendării, evident prejudiciabilă pentru contestator, nu se impune.

Curtea găseşte ca nefondate, de asemenea, apărările reclamantei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât complexitatea cauzei justifică obligarea recurentei la plata sumei de 1000 lei onorariu avocat şi 50 lei taxa judiciară de timbru (aceasta din urmă neputând fi diminuată).

În mod corect judecătorul fondului a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 al. 2 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare