Decizie de impunere. Cheltuieli cu prestări servicii reclamă nedeductibile fiscal.

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi înregistrată sub nr. 5.../86/2017 din data de 10 iulie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, a solicitat:

- anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-VS 116/12.02.2014, a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere din 2014, a Raportului de inspecţie fiscală nr. F - SV 84/12.02.2014 şi a Dispoziţiei de măsuri obligatorii din 2014;

- anularea Deciziei nr. 5036/25.01.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, înregistrată iniţial la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice sub nr. DR/5897 din 10.03.2014 şi reînregistrată sub nr. ISR_REG 30825 din 18.10.2016, prin care s-a dispus respingerea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. F-VS 116/ 12.02.2014 pentru suma de 525.774 lei reprezentând: 123.549 lei impozit pe profit, 98.628 lei dobânzi aferente impozitului de profit, 18.532 lei penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, 146.714 lei taxă pe valoare adăugată, 116.343 lei dobânzi aferente taxei pe valoare adăugată, 22.088 lei penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată;

- restituirea sumei de 315.203 lei, conform art. 117 Cod procedură fiscală 2003 şi art. 168 Cod procedură fiscală 2015, împreună cu dobânda fiscală datorată, conform art. 124 Cod procedură fiscală 2003 şi art. 182 Cod procedură fiscală 2015, de la data fiecărei plăţi şi până la restituirea efectivă a debitului datorat;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de proces.

Prin întâmpinarea depusă la 20 septembrie 2017 pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 1078 din 25 octombrie 2018, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea având ca obiect „contestaţie act administrativ”, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar MGA B. SPRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamanta a promovat recurs, criticile sale vizând următoarele aspecte:

 Prin Decizia de impunere F-SV116 /12.02.2014 s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 525.774 lei, reţinându-se că a înregistrat cheltuieli în valoare totală de 900.579,52 lei (772.180 lei în anul 2009 şi TVA aferentă 146.714 lei), reprezentând prestări servicii conform contractelor nr.0501/2009, nr.0202/2009, nr. 3103/ 2009, nr.309/2009, nr.3103/2009, nr.74/2008, fără să dețină documente justificative din care să rezulte natura serviciilor, necesitatea efectuării acestor servicii şi prestarea efectivă a serviciilor, motiv pentru care organele de inspecţie fiscală au considerat nedeductibile din punct de vedere fiscal aceste cheltuieli şi nu au acordat dreptul de deducere a TVA aferent.

În opinia recurentei, instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, art.21 alin. l şi 2 din Legea nr. 571/2003 şi cele cuprinse în art.21 alin. 4 lit. m) din aceeaşi lege, deși argumentul necesitaţii serviciilor de publicitate - ce aveau ca scop promovarea reclamantei şi care au produs un venit impozabil în 2009, cel mai mare din toţi anii de activitate a societăţii - a fost pe deplin confirmat de înscrisurile administrate în probațiune în cauză, dar şi de concluziile cuprinse în cele două rapoarte de expertiză, cel extrajudiciar şi cel judiciar, fiscal-contabil. Astfel, doamnele expert C. şi D., în urma analizării tuturor documentelor societăţii recurente au concluzionat că sunt deductibile cheltuielile de reclamă şi publicitate pe bază de factură şi de contract, respectiv în baza documentelor care dovedesc prestarea serviciilor către S.C. E. S.R.L., că justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată s-a făcut în baza dispoziţiilor legale, serviciile de care a beneficiat recurenta fiind necesare şi în folosul creşterii activităţii desfăşurate, acest aspect rezultând şi din creşterea cifrei de afaceri pentru perioada 2007-2010.

A solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la 31 ianuarie 2019 (filele 132-134), intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului apreciind că în mod legal a reţinut prima instanţa faptul ca în cauză nu a fost dovedită necesitatea efectuării serviciilor de promovare a firmei.

A precizat că în cazul cheltuielilor cu reclamă şi publicitate, existenţa contractelor nu este suficientă pentru încadrarea acestor cheltuieli ca fiind deductibile fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 21, alin. 4, lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

 A inserat prevederile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi a susţinut că simpla achiziţie a unui bun şi/sau serviciu pe numele persoanei impozabile nu constituie şi o prezumţie a utilizării în scop economic a bunului sau serviciului achiziţionat, respectiv pentru desfăşurarea unei activităţi economice care să dea naştere la profit impozabil şi operaţiuni taxabile.

La data de 6 martie 2019 d-na D., în calitate de expert desemnat în dosarul de fond, a depus la Curtea de Apel Suceava contestaţie împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Suceava prin care instanţa a dat curs cererii formulate de apărătorul ales al reclamantei – avocat F. - de cenzurare a onorariului expertului.

A susţinut că cenzurarea onorariului său este una total nejustificată, cu atât mai mult, cu cât, studiind dosarul cauzei, nu a constatat să existe vreo probă depusă care să susţină cererea de reducere, iar instanţa de judecată, în virtutea rolului său activ, era obligată să verifice şi să constate temeinicia unor afirmaţii nu să ţină cont de trimiterea făcută la dosarul nr. 5.../86/2017 apreciat de apărătoarea reclamantei ca fiind unul similar.

A precizat că raportul de expertiza pe care l-a depus conţine 22 de pagini şi 5 Anexe şi reprezintă chintesenţa studiului şi expertizării tuturor documentelor analizate şi puse la dispoziţie, a concluziilor la care a ajuns aşa încât consideră că, timpul justificat şi calculat de 100,5 ore alocate lucrării este în totalitate şi real, motiv pentru care a solicitat achitarea în integralitate a onorariului în valoare 18211,00 lei, valoare din care s-a achitat doar suma de 8000,00 lei, rămânând de achitat valoarea de 10211.00 lei.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul nu este fondat, iar contestaţia formulată de expert este inadmisibilă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr.2/2000, „Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului.”

În speţa dedusă judecăţii, expertiza a fost dispusă de prima instanţă, astfel că dezbaterile privind onorariul expertului puteau avea loc până la pronunţarea sentinţei – expertul având posibilitatea de a se prezenta în instanţă – legea procesual-civilă nereglementând o procedură de contestare a onorariului definitiv cuvenită expertului în procedura de recurs.

Astfel, potrivit art.458 Cod de procedură civilă, „Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.” Ori, cum expertul numit de instanţă nu are calitatea de „parte în proces”, iar potrivit art.16 alin. 2 din Legea nr.304/2004 „Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”, Curtea va respinge contestaţia formulată de expert, ca inadmisibilă.

Cu privire la fondul recursului, Curtea constată că esenţa cauzei constă în a stabili dacă cheltuielile efectuate de recurentă în valoare totală de 900.579,52 lei, din care 772.180 lei înregistrată în anul 2009 şi taxa pe valoarea adăugată aferentă în sumă de 146.714 lei, reprezentând prestări servicii conform contractelor nr. 0501/2009, nr. 0202 din 02.02.2009, nr. 3103/31.03.2009 si nr. 309/03.09.2009, sunt sau nu deductibile fiscal.

Astfel, potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare pentru anul fiscal 2009, „Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”.

Conform alin.(2) „Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri…d) cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare. Se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor”.

De asemenea, alin.(4) al art. 21 prevede că: „Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile …: m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte”.

Reclamanta recurentă susţine în recurs că, în urma derulării acestor contracte privind servicii de reclamă şi publicitate, cifra de afaceri aferentă anului 2009 a crescut la 3.009.560 lei, faţă de 2.101.693 lei în anul 2008.

Curtea reţine însă că, pentru a stabili caracterul deductibil/ nedeductibil al cheltuielilor, acestea trebuie să fie efectuate în scopul realizării de „venituri” şi nu în scopul creşterii cifrei de afaceri, acest din urmă indicator crescând în mod firesc odată cu derularea contractelor la care s-a făcut referire mai sus.

De asemenea, aşa cum corect a reţinut şi tribunalul, alocarea unui buget mai mult decât consistent pentru cheltuieli de reclamă şi publicitate ar fi trebuit să se reflecte în beneficiile obţinute, respectiv un profit în creştere sau creşterea portofoliului de clienţi ai reclamantei, ceea ce în cauza de faţă nu s-a dovedit.

În concluzie, faţă de cuantumul semnificativ al sumei alocate pentru reclamă şi publicitate în raport de posibilităţile financiare ale recurentei, Curtea constată că, în mod legal, organul fiscal a considerat aceste cheltuieli ca nedeductibile fiscal, întrucât nu s-a putut justifica necesitatea prestării acestora şi, în consecinţă, nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art.498 din Codul de procedură civilă, recursul va fi respins, ca nefondat, iar contestaţia expertului, ca inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare