Recurs. Obligaţia Consiliului Local de a vinde un imobil către chiriaşi, în baza Legii nr. 85/1992. Lucrările ulterioare de modernizare nu pot schimba natura juridică a acestuia ca fiind un imobil nou construit de către a.n.l.

Decizie 126 din 15.02.2019


Recurs. Obligaţia Consiliului Local de a vinde un imobil către chiriaşi, în baza Legii nr. 85/1992. Lucrările ulterioare de modernizare nu pot schimba natura juridică a acestuia ca fiind un imobil nou construit de către A.N.L.

- Legea nr. 85/1992, modificată prin dispoziţiile art. I şi art. II din Legea nr. 244/2011

- Legea nr.152/1998

Locuinţa în litigiu nu face obiectul prevederilor aplicabile locuinţelor noi, construite din fondurile reglementate prin prevederile Legii nr. 152/1998, nefiind construită de către A.N.L., ci doar parţial reparată, astfel că, pentru locuinţele construite înainte de intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 152/1998, devin incidente dispoziţiile legale aplicabile locuinţelor construite din fondurile stalului sau ale unităţilor economice de stat anterioare acestei legi, respectiv dispoziţiile Legii nr. 85/1992, chiar dacă acestea au fost date în folosinţa chiriaşilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 152/1998.

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 126 din 15 februarie 2019

Prin Sentința nr. (...)/CA/04.07.2018, Tribunalul (...) a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) invocată de acesta.

A admis acţiunea în contencios administrativ înaintată de reclamantul (...), împotriva pârâţilor Consiliul Local al Municipiului (...) şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...), în sensul că:

A obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului (...) să emită hotărârea de aprobare a vânzării către reclamantă a locuinţei pe care reclamanta o deţine în calitate de chiriaş, la preţul de vânzare stabilit în conformitate cu art. I din Legea nr. 244/2011.

A obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului (...) să plătească reclamantului suma de 3450 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul (...) a reţinut următoarele:

Prin cererea adresată pârâtului Consiliul Local al Municipiului (...), la data de 25.01.2018, reclamantul a solicitat cumpărarea apartamentului situat în (...), (...) pe care îl deţine în calitate de chiriaş în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/1992, solicitând ca valoarea de vânzare a locuinței să fie calculată conform art. 16, respectiv raportat la prețul pieței de către un expert autorizat, în condițiile legii. Reclamantul deţine Contract de închiriere nr. (...) din 24.10.2013 faţă de care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/1992 pentru cumpărarea apartamentelor deţinute de chiriaşi.

Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că prin Sentinţa civilă nr. (...)/17.06.2015 pronunţată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2012, rămasă definitivă prin Decizia nr. (...)/07.03.2016, respectiv prin Decizia nr. (...)/30.03.2015 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. (...)/2013, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat cu privire la titularul dreptului de proprietate, respectiv cu privire la natura juridică a imobilului situat în (...), (...), în sensul că acest imobil a fost construit din fondurile statului înainte de apariţia Legii nr. 152/1998, se află în administrarea Consiliului Local al Municipiului (...) şi că cererile de cumpărare formulate de către chiriaşi în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 sunt admisibile în măsura îndeplinirii şi a celorlalte condiţii prevăzute de acest normativ.

Având în vedere faptul că prin hotărârile judecătoreşti amintite s-a reglementat situaţia juridică cu privire la imobilul din care face parte şi apartamentul deţinut de către reclamantă, în considerarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, al echităţii şi al accesului la o justiţie independentă, instanţa a reţinut în cauză aplicabilitatea principiului puterii de lucru judecat cu privire la problema de drept privind construirea imobilului din fondurile de stat, respectiv a problemei de drept privind îndreptăţirea chiriaşilor aflaţi în situaţii juridice similare sau identice cu reclamantul din dosarul nr. (...)/2012 al Tribunalului (...) de a beneficia de dreptul de cumpărare al apartamentelor deţinute de aceştia cu titlu de chirie în condiţiile şi la preţul prevăzut de Legea nr. 85/1992.

Constatând că la data de 25.01.2018 reclamantul a formulat cererea de cumpărare a apartamentului deţinut în chirie, iar pârâtul Consiliul Local al Municipiului (...) a respins această solicitare prin exprimarea refuzului expres de a emite o hotărâre de consiliu local în conformitate cu art. 7 şi art. 16 din Legea nr. 85/1992, reţinând că la data formulării cererii de cumpărare erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 244/5 decembrie 2011 pentru modificarea art. 16 din Legea nr. 85/1992, instanţa a apreciat că acţiunea în contencios administrativ promovată de către reclamant este întemeiată, faţă de reclamant fiind aplicabilă dispoziția specială privind stabilirea preţului de vânzare a locuinţei la preţul pieţei, de către un expert autorizat în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prezenta cauză are ca obiect obligarea consiliului local pârât în calitate de administrator al bunurilor aflate în domeniul privat al statului la emiterea unei hotărâri de înstrăinare a unui astfel de bun, iar vânzarea se solicită să se dispună în temeiul Legii nr. 85/1992, astfel că pentru opozabilitate se impune pronunţarea hotărârii judecătoreşti şi faţă de Statul Român din fondurile căruia s-a construit imobilul în litigiu.

Având în vedere faptul că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată faţă de pârâtul Statul Român doar pentru opozabilitate, principiul disponibilității părților precum şi faptul că prin prezenta hotărâre în contencios administrativ pârâtul Consiliul Local al Municipiului (...) a fost obligat în principal să emită un act administrativ individual, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă instanţa a obligat doar acest pârât la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamant, reprezentând taxe judiciare şi onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul Consiliul Local al Municipiului (...), solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile nr. (...)/04.07.2018 pronunțată de Tribunalul (...), iar pe fond respingerea acțiunii.

În motivare, recurentul arată că pentru a cumpăra o locuinţă regim ANL trebuie îndeplinite anumite condiţii, pe care instanţa de fond a omis a le analiza.

Instanţa de fond a stabilit doar temeiul legal în baza căruia se înstrăinează locuinţa, însă nu a analizat dacă reclamanta îndeplineşte sau nu condiţiile de a beneficia de acest drept. Instanţa de fond nu a verificat dacă reclamanta ca titular al contractului de închiriere şi membrii familiei acesteia deţin sau nu locuinţă proprietate personală sau dacă venitul mediu pe membru de familie la data vânzării, al titularului contractului de închiriere al locuinței depășește sau nu cu 100% salariul mediu brut pe economie..

Astfel, reclamantul solicită obligarea de a-i vinde locuinţa situată în (...), (...) în temeiul prevederilor art. 7 din Legea nr. 85/1992. În baza acestui articol de lege se vând „Locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Or, înainte de refuncţionalizare, aceste clădiri au fost folosite ca internate şi cămine de nefamilişti, nicidecum locuinţe individuale. Abia după refuncţionalizare, adică în 2002, destinaţia a fost de locuințe, fie garsoniere, fie apartamente cu două camere. Astfel, nu sunt incidente prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1996, întrucât locuința în cauză nu exista la data apariției Legii nr. 85/1996.

Cu privire la obligarea doar a Consiliului Local al Municipiului (...) la plata cheltuielilor de judecată, recurentul arată că în proces este parte în calitate de pârât şi Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. (...) prin A.J.F.P, (...) şi a formulat întâmpinare împotriva cererii de chemare în judecată a reclamantei, prin care a solicitat în principal admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea acţiunii formulate ca inadmisibilă şi nefondată.

Având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. (...)/CA/04.07.2018 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. (...) prin A.J.F.P. (...) şi că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 454 Cod procedură civilă, recurentul consideră că în prezenta cauză, pârâții trebuie să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată în mod egal.

În drept, recurentul invocă art. 488 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă şi dispozițiile invocate.

Intimatul (...) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de către Consiliul Local al Municipiului. (...), cu cheltuieli de judecată.

În motivare, intimatul arată că sub aspectul motivului de casare invocat prin prisma prevederilor la art. 488 alin. l pct. 6 noul Cod de procedură civilă, toate criticile formulate de către recurent la adresa sentinţei de fond nu vizează chestiuni legate de inexistenţa unei motivări a acesteia, de existenţa unor motive contradictorii sau numai a unor motive străine de natura cauzei – cerinţe reţinute în acest text de lege.

Referitor la motivul de casare invocat prin prisma prevederilor la art. 488 alin. l pct. 8 noul Cod de procedură civilă, intimatul arată că niciuna dintre criticile formulate de către recurent nu poate argumenta casarea sentinţei de fond.

Intimatul apreciază că în mod corect, prima instanţă a reţinut incidenţa principiului lucrului judecat, privitor la stabilirea regimului juridic al imobilului, respectiv a procedurii de cumpărare a acestuia de către chiriaşi.

Din această perspectivă, intimatul arată că susținerile recurentei, prin care se pretinde că trebuia verificată de către instanţa de fond şi îndeplinirea condițiilor prevăzute în Legea ANL nr. 152/1998 sunt nefondate, deoarece regimul juridic aplicabil imobilului nu este reglementat de această lege, actul normativ intrând în vigoare la circa 25 de ani după edificarea imobilului.

De asemenea, raportat la data edificării imobilului (în temeiul unei autorizații de construcție emisă în anul 1971), susținerea recurentei în sensul că acesta nu ar fi existat la data apariției Legii nr. 85/1996 reprezintă o absurditate.

Intimatul arată că pretenția recurentei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată „în mod egal” cu intimatul Statul Român, este inadmisibilă.

S-a împrocesuat Statul Român doar din raţiuni de opozabilitate şi, pe cale de consecinţă, (în virtutea principiului disponibilității, consacrat prin art. 9 alin. l şi 2 noul Cod de procedură civilă), s-a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată doar a Consiliului Local al Municipiului (...).

Aşadar, intimatul arată că instanţa de fond nu a fost investită cu alte cereri privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât, cererea recurentului formulată în acest sens, tinde la schimbarea obiectului cererii, ceea ce prin prisma prevederilor art. 494 noul Cod de procedură civilă raportat la prevederile art. 478 alin. 2 noul Cod de procedură civilă este inadmisibil.

În drept, intimatul invocă art. 205 noul Cod de procedură civilă.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:

Astfel cum reţine prima instanţă, în data de 25.01.2018, intimatul (...) s-a adresat recurentului cu o cerere de cumpărare a locuinţei situată în (...), (...), cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 85/1992, lege care ulterior a suferit modificări atât prin dispoziţiile art. I din Legea nr. 244/2011, cât şi prin dispoziţiile art. II din Legea nr. 244/2011. Recurentul nu a dat curs acestei cereri.

Motivele de recurs vizând nemotivarea hotărârii primei instanţe, ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, sunt neîntemeiate.

Curtea are în vedere faptul că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) Cod procedură civilă rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, respectiv obiectul cererii, susţinerile părţilor, pe scurt, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc.

Examinând sentinţa recurată, Curtea a apreciat că judecătorul fondului a analizat argumentele reclamantului, susţinerile pârâtului, iar pe baza probelor administrate şi reţinând şi puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ce stabilesc natura juridică a imobilului situat în (...), (...), prima instanţă a stabilit starea de fapt şi a aplicat prevederile legale, arătând astfel pe larg motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia.

Nici al doilea motiv de recurs nu este întemeiat, prima instanţă interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale în prezenta cauză.

Astfel, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că locuinţa în litigiu nu face obiectul prevederilor aplicabile locuinţelor noi, construite din fondurile reglementate prin prevederile Legii nr. 152/1998, nefiind construită de către A.N.L., ci doar parţial reparată, astfel că, pentru locuinţele construite înainte de intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 152/1998, devin incidente dispoziţiile legale aplicabile locuinţelor construite din fondurile stalului sau ale unităţilor economice de stat, anterioare acestei legi, respectiv dispoziţiile Legii nr. 85/1992, chiar dacă acestea au fost date în folosinţa chiriaşilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 152/1998.

Mai mult, Curtea a reţinut că recurentul nu a contestat faptul susţinut de intimată că imobilul care formează obiectul cauzei a fost construit în anul 1974, deci mult anterior intrării în vigoare a legii ce reglementează locuinţele construite de ANL.

Prin urmare, Curtea a constatat că este nefondat motivul de recurs privind neanalizarea de către prima instanţă a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 152/1998, din moment ce aceste prevederi nu sunt incidente cauzei.

Este nefondat şi motivul vizând greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992 având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile cerute de norma anterior menţionată raportat la faptul că imobilul în care se află apartamentul folosit în calitate de chiriaş de către intimat a fost construit în anul 1974, aspect necontestat în cauză, iar împrejurarea că acesta a fost reparat ulterior nu face altceva decât să confirme existenţa anterioară a locuinţei, lucrările de reparaţii efectuate neputând fi echivalate cu construirea imobilului.

Instanţa de recurs a constatat faptul că prin Sentinţa nr. (...)/2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. (...)/2013, rămasă definitivă în urma pronunţării deciziei ICCJ nr. (...)/2015, s-a stabilit faptul că imobilul din litigiu situat în (...), (...), în care locuieşte reclamantul în calitate de chiriaş, a fost construit în anul 1971 de către fosta Întreprindere Judeţeană de Construcţii (...), că nu a fost construit printr-un program de investiţii la nivel naţional ci la respectivul imobil s-au efectuat doar anumite lucrări de refuncţionalizare potrivit autorizaţiei de construire nr. (...)/17.07.2001. Totodată, s-a apreciat prin sentinţele judecătoreşti pronunţate în dosar nr. (...)/CA/2013-P.I., că efectuarea unor lucrări de refuncţionalizare la un imobil care exista anterior nu echivalează cu construirea acestuia, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile art. II alin. 1 din Legea 89/2008 care se referă exclusiv la imobilele având destinaţia de locuinţă care au fost construite nu şi la cele la care s-au efectuat alte lucrări decât cele de construire.

Prima instanţă a reţinut corect puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, consacrată la art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă, întrucât aceasta impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre, astfel că recurentul nu este îndreptăţit să repună în discuţie o problemă de drept tranşată definitiv de către o altă instanţă judecătorească, în speţă natura juridică a imobilului.

Nu sunt întemeiate nici motivele de recurs vizând greşita obligare doar a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, întrucât instanţa este obligată a se pronunţa în limitele sesizării, conform art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Or, prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost ea lămurită în şedinţa publică din 27.06.2018, la care a fost prezent şi recurentul pârât, reclamantul (...) a arătat că solicită obligarea doar a Consiliului Local al Municipiului (...) la plata cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, instanţa nu putea dispune obligarea celuilalt pârât la plata acestor cheltuieli, întrucât ar fi încălcat limitele sesizării şi ale principiului disponibilităţii acţiunii civile.

Pentru aceste considerente, constatând că toate motivele de recurs sunt neîntemeiate, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul.

Reţinând culpa procesuală a recurentului, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, Curtea l-a obligat pe acesta să plătească părţii intimate (...) suma de 2.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial achitat cu chitanţa nr. (…)/11.02.2019 (fila 32).