Recurs. Acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru fapta pretins ilicită a procurorului de caz. Admisibilitate şi condiţiile în care poate fi promovată această acţiune

Hotărâre 299 din 05.04.2019


Recurs. Acţiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru fapta pretins ilicită a procurorului de caz. Admisibilitate şi condiţiile în care poate fi promovată această acţiune

-Codul de procedură civilă, art 488 alin. (1) pct 8, art. 488 alin. (2)

-Codul civil 1864, art 998-999, art 1000 alin. (3), art. 52 Constituţie

-Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor

Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde în calitate de comitent pentru fapta prejudiciabilă imputată unui procuror care nu se află în raporturi de prepuşenie faţă de această autoritate publică, cerinţele legale impuse de art. 1000 alin. (3) C.civ. nefiind îndeplinite în cauză. Raportul de prepuşenie este un raport de subordonare între prepus şi comitent, acesta din urmă încredinţând funcţii prepuşilor care, la rândul lor, acţionează în interesul comitentului. Or, fiind vorba de un raport de subordonare, rezultă că între comitent şi prepus se stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul este obligat să le realizeze, fiind astfel în prezenţa unui raport de autoritate care presupune puterea de direcţie şi control asupra activităţii prepusului. Este cât se poate de cert că un astfel de raport de prepuşenie nu există între Stat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului  prin procurorul de caz (...) nefiind în prezenţa unui raport de autoritate, de subordonare între pârâtul chemat în judecată şi procurorul căruia i s-a imputat fapta prejudiciabilă constând în eroarea judiciară comisă cu ocazia îndeplinirii actului de procedură penală (ordonanţa din 03.04.2009) în baza căruia intimatul reclamant a pierdut posesia autoturismului său, proprietate personală.

…răspunderea patrimonială a Statului, în baza art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, nu se identifică cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său prevăzută de art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864, răspunderea specială, patrimonială, a statului intervenind doar pentru ipoteza existenţei unei erori judiciare, în sensul legii speciale. Această răspundere patrimonială pentru erorile judiciare este o răspundere obiectivă, directă, a Statului în calitatea sa de garant al calităţii serviciului public al justiţiei.

(Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă,

decizia civilă nr. 299/R din data de 5 aprilie 2019)

Prin sentinţa civilă nr. (...)/23.11.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, în raport de valoarea obiectului pricinii şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului  Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul judecătoriei la data de 16.12.2016 sub acelaşi nr unic de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. (...)/03.04.2017, Judecătoria Sectorului (..) Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu şi a respins cererea formulată de reclamantul (...)ca fiind prescrisă. 

Împotriva sentinţei indicată a declarat apel reclamantul (...)

Prin decizia civilă nr. (...)/21.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia civilă, instanţa de apel a admis apelul declarat de apelantul-reclamant (...); a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza în vederea evocării fondului.

Prin decizia civilă nr. (...)/23.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia Civilă, instanţa de apel, evocând fondul, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul (...)şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 42.000 Euro (contravaloarea în lei la data plăţii) reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin restituirea autoturismului BMW X5 către BMW F.S., precum și la plata sumei de 5.663 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa soluţia sa, cu ocazia evocării fondului, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. (3) C.civ. comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor.

Tribunalul a reţinut că se impune verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, respectiv atât a condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate, precum și a condițiilor speciale, existența unui raport de prepușenie și fapta ilicită a prepusului să fi fost exercitată în funcția care i s-a încredințat. Tribunalul a constata că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită - eroarea judiciară săvârşită de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului  Bucureşti, emiterea ordonanţei în mod nelegal, fără a se menţiona obligarea solicitanţilor de a nu înstrăina şi aduce modificări autoturismului până la terminarea cercetărilor, eroare săvârşită de procuror (...)în instrumentarea dosarului nr. (...)/P/2009, iar prejudiciul - preţul plătit de reclamant pentru autoturismul ca nu mai poate fi restituit, legătura de cauzalitate există, iar în ceea ce privește condițiile speciale, pârâtul este comitent al persoanei care a săvârșit fapta ilicită în calitate de prepus, iar acesta din urmă a săvârșit fapta ilicită în exercitarea funcției care i-a fost încredințată.

În ceea ce privește prejudiciul, tribunalul a constatat că, deși în motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că acesta este reprezentat de prețul plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 44000 euro, fără a arăta din ce se compune în mod concret această sumă. Tribunalul reține că prejudiciul trebuie să fie unul cert. Din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că preţul vânzării a fost de 42000 euro, iar în ceea ce priveşte modalitatea de plată la data încheierii contractului s-a achitat suma de 34000 euro, iar diferenţa a fost achitată de către cumpărătorul (...)conform transferului bancar de avans către vânzător. Menţiunea, tot eu, F.I., declar că am primit separat suma de 10000 euro reprezentând taxe, impozite şi asigurări, din care mă oblig să achit până la data la care proprietarul de drept, domnul (...), îmi va solicita radierea sau vânzarea către o terţă persoană din cuprinsul contractului, nu poate constitui justificarea achitării de către reclamant către vânzător a vreunei alte sume, din moment ce nu se cunoaște exact cum a fost aceasta folosită etc.

Față de considerațiile de mai sus, tribunalul a reţinut valoarea prejudiciului ca fiind de 42000 euro.

Împotriva acestei decizii civile nr. (...)/23.02.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia Civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ. şi solicitând casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa de apel.

În motivarea recursului formulat, recurentul pârât a invocat următoarele critici:

1. În mod eronat instanţa de apel a admis acţiunea în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice având în vedere că acesta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Aşa cum se poate observa din motivarea acţiunii, reclamantul invocă un presupus prejudiciu suferit prin acţiunile ilicite ale Statului manifestate prin practica parchetelor sale naţionale, or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1357 – 1371 C.civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta proprie, în condiţiile în care fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderi Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum şi din susţinerile reclamantului, reiese faptul că această acţiune vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acţiunile ilicite ale Statului manifestate prin practica parchetelor sale naţionale, ceea ce nu vizează o faptă a Ministerului Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român.

Cât priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1349 C.civ., esenţial pentru calitatea de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat şi procuror nu există un raport de prepuşenie în înţelesul art 1349 C.civ. şi nici nu se poate asimila raportul stat – procuror cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus şi comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a dirija activitatea primului.

Prin urmare, răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenenţa dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale (decizia civilă nr. 422/17.01.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În speţa de faţă, între Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului, nu exista nici un fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.

2. În mod greşit instanţa de apel evocând fondul a apreciat admisibilă acţiunea în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a fi admisibilă o astfel de cerere, respectiv pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice se cer întrunite cumulativ anumite condiţii şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Or, cum niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C.civ. nu este întrunită în speţă, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru fapta proprie, considerăm că presupusele acţiuni ilicite manifestate prin practica parchetelor invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, fapta procurorului ce a instrumentat dosarul nr. (...)/P/2009 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului (..) nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, întrucât aceasta a acţionat în limitele permise de lege şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Faptul că procurorul, în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale şi în limitele permise de lege, a instrumentat dosarul în mod nefavorabil reclamantului din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit. Aşadar, nu există faptă ilicită şi nici vinovăţie, în condiţiile în care acesta a acţionat în limitele permise de lege şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Pe de altă parte, în această materie instanţa de apel nu era îndrituită să verifice legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală şi să stabilească dacă a avut loc sau nu o „eroare judiciară”, în condiţiile în care nu s-a stabilit o atare situaţie într-o procedură disciplinară sau penală anterioară.

Aşadar, presupusa faptă ilicită s-a produs prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către angajaţii unor instituţii, nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ci eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile.

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar de prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale şi este reglementată de art.538-539 C.pr.pen.. Răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Dispoziţiile Codului de procedură penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 1349 C.civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. Codul civil prin art.1349 şi 1357 consacră un raport juridic de drept privat şi reglementează prin norme cu caracter general condiţiile răspunderii civile delictuale. Astfel, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent.

Având în vedere că în speţa de faţă nu suntem în prezenţa nici uneia dintre aceste ipoteze şi nici nu e vorba despre erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale (dimpotrivă reclamantul invocă o faptă în legătură cu un proces penal) iar răspunderea procurorului nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, instanţa de apel în mod greşit a constatat că acţiunea este întemeiată.

Prin urmare, modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese, distincte care rezultă din analiza prevederilor art.96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2001.

Astfel, în ceea ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură penală.

În acest sens, art. 538 alin. (I) C.pr.pen.. prevede că „Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”.

De asemenea, dispoziţiile art. 539 alin. (1) C.pr.pen. prevăd că „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”.

În mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 şi art. 539 C.pr.pen. nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, în baza principiului „specialia derogant generalibus”, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale, cum eronat instanţa de apel a apreciat.

Astfel, situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală, fiind vorba explicit de normele sus-menţionate (care se regăseau şi în vechiul Cod de procedură penală, art. 504), prin aceste dispoziţii legale excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod şi sub orice alte temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Prin urmare, nici instanţele de judecată nu pot adăuga la lege, extinzând dispoziţiile referitoare la răspunderea statului, prevăzute în Codul de procedură penală, şi în alte ipoteze, respectiv răspunderea statului, prin organele sale, pentru cercetarea penală, cum este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO, trebuie remarcat că asupra condiţiilor în care se poate stabili existenţa unei erori judiciare s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat, de pildă, că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era „incompletă şi părtinitoare” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unor erori judiciare în procedura anterioară.

De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroare judiciară comisă de instanţele inferioare, adică a greşelilor din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel (Hotărârea din 21.06.2011 pronunţată în cauza Giuran împotriva României).

Împrejurarea că statul este unicul titular al acţiunii penale, ce poate pune în mişcare prin intermediul procurorului decurge din aceea că statul este cel care adoptă normele de drept penal (lato sensu), adoptând, totodată, şi cadrul legislativ în limitele căruia victima unei erori judiciare decurgând dintr-un proces penal poate fi dezdăunată.

În ceea ce priveşte eroarea judiciară decurgând din alte procese, Curtea constată că prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva magistratului pentru o faptă săvârşită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

În lipsa unei erori judiciare – situaţie în care o instanţă chemată să stabilească răspunderea patrimonială a statului ar verifica dacă se regăseşte în speţă unul dintre cazurile stabilite de Codul de procedură penală (prev. de art. 538-539) în care persoana vătămată în urma procesului penal are dreptul la repararea prejudiciilor sau pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului, precum şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (conform art. 96 din Legea nr.303/2004-) – Statul Român nu este ţinut să răspundă patrimonial.

Aceste condiţionări sunt determinate de însăşi instituirea acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.

Totodată, nici nu s-ar putea reţine o răspundere civilă de drept comun a statului, aceasta fiind exclusă în raporturile dintre Stat şi autorităţile judiciare sau ceilalţi participanţi din proces, întrucât o asemenea răspundere pentru altul, presupune existenţa unui raport de prepuşenie, care în situaţia dată nu se regăseşte, iar, în plus, în conformitate cu prevederile Codului civil, comitentul ar putea răspunde de prejudiciul cauza de prepusul său, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, împrejurare care ar presupune indicarea în concret a persoanelor implicate în derularea procesului şi, evident, dovedirea culpei fiecăreia, inclusiv, în unele cazuri, prin parcurgerea procedurilor speciale în materie disciplinară.

Altfel spus, chiar dacă, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, şi o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, o persoană juridică putând răspunde şi în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor săi, răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea decât un caracter derogator, fiind o excepţie de la regula potrivit căreia răspunderea aparţine în primul rând autorului faptei ilicite, iar comitentul poate răspunde numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, ţinând seama de caracterul subiectiv al răspunderii civile a celui care a cauzat efectiv prejudiciul.

De altfel, calitatea de persoană juridică (de drept public) a statului care este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice este consacrată şi de actuala reglementare – art. 223 alin. (1) C.civ. – ori de câte ori este vorba de raporturi juridice civile în care statul este parte nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii.

Prevederile art. 1 alin. (1) al Legii nr. 304/2004, potrivit cărora „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite e lege”, precum şi cele ale art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, conform cărora „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituite în parchete, în condiţiile legii” coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) care dispun că „în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, indică, fără echivoc, inexistenţa vreunui raport de subordonare a magistraţilor şi procurorilor faţă de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru considerentele expuse mai sus referitoare la inexistenţa unui raport de prepuşenie între procuror şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în exercitarea de către procuror a activităţii judiciare în condiţiile legii, nu se poate angaja în speţă răspunderea civilă delictuală a acestuia, legea nepermiţând, tragerea la răspundere pentru o faptă proprie legată de dispoziţiile procurorului de caz, întrucât, încadrarea procurorilor în parchete reprezintă doar o formă administrativă de organizare a activităţii acestora.

Mai mult, asupra unei fapte ilicite care întruneşte elementele „erorii judiciare” trebuie să se pronunţe, organul judiciar în faţa căruia este pendinte cauza penală, iar în speţa de faţă nu s-a reţinut (printr-o ordonanţă sau, după caz, printr-o încheiere) comiterea vreunei abateri judiciare în procesul penal în legătură cu constituirea şi, ulterior, cu exercitarea acţiunii civile în procesul penal, neexistând, deci, vreun temei al atragerii răspunderii delictuale.

În drept, recurentul pârât a indicat art. 488 pct. 8 C.pr.civ.

În recurs, nu au fost administrate probe noi.

Curtea a reţinut astfel:

În mod prioritar, fiind o chestiune de acces la calea procesuală exercitată de partea recurentă, Curtea a analizat argumentele intimatului reclamant (...) invocate în construcţia apărării sale privind inadmisibilitatea prezentului recurs, promovat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, norma procesuală avută în vedere de partea intimată în susţinerea excepţiei de inadmisibilitate fiind cea prevăzută de art. 488 alin. (2) C.pr.civ..

Curtea constată că potrivit art. 488 alin. (2), motivele prevăzute la alin. (1) (motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (2), sbl. ns) nu pot fi primite decât dacă ale nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Această normă procesual civilă reprezintă o aplicare particulară, în materia recursului, a principiului înscris în art. 459 alin.(1) C.pr.civ. potrivit căruia o cale de atac extraordinară nu poate fi exercitată omisso medio. principiul în discuţie statuând expres că nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de atac apelului.

Deşi Curtea nu neagă forţa imperativă a acestui principiu, aplicând dispoziţia legală, în discuţie, litigiului de faţă, constată că interdicţia formulării căii de atac extraordinare a recursului, prevăzută de art 488 alin. (2) C.pr.civ., nu este incidentă în cauza de faţă. Astfel, Curtea arată că norma procesuală invocată de partea intimată, pentru a paraliza prezentul demers judiciar al părţii recurente, reclamă o raportare concretă la soluţiile procesuale pronunţate în cauză până la momentul exercitării recursului de către partea interesată. Or, în raport de aceste soluţii procesuale pronunţate de cele două instanţe de fond (prima şi instanţa de apel) Curtea apreciază că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a aflat în poziţia procesuală a părţii lipsită de interesul de a promova un apel sau a de a invoca prin întâmpinarea la apel apărări de fond de genul celor invocate prin cererea sa de recurs. Observă Curtea că prin soluţia primei instanţe (de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune) pârâtul s-a aflat în poziţia de parte câştigătoare a litigiului, reclamantul fiind, de altfel, partea care a promovat apel împotriva sentinţei primei instanţe. Prin apelul promovat de apelantul reclamant au fost formulate critici împotriva soluţiei pronunţată de judecătorie de admitere a excepţiei de fond, peremptorii, a prescripţiei dreptului material la acţiune şi, doar în subsidiar, au fost reiterate de către apelantul reclamant argumentele privind temeinicia acţiunii promovate. Aşadar, în faţa instanţei de apel, pârâtul s-a aflat în poziţia de parte beneficiară a unei soluţii favorabile, fiind admisă o excepţie procesuală ce a împiedicat analiza pe fond a acţiunii promovate de reclamant. Doar, ulterior, după pronunţarea deciziei intermediare din apel, de admitere a apelului cu consecinţa evocării fondului de către instanţa de apel (decizia civilă nr. (...)A/21.12.2017), au fost puse în discuţie contradictorie a părţilor chestiunile litigioase privind fondul raportului juridic dedus judecăţii. Or, la acest moment deja era depăşită faza procesuală a formulării întâmpinării din apel, potrivit dispoziţiilor art XV alin.(3) din Legea nr. 2/2013.

În consecinţă, Curtea apreciază că doar după pronunţarea deciziei civile nr. (...)/23.02.2018 de către instanţa de apel, prin care a fost pronunţată prima soluţie procesuală pe fondul raportului juridic litigios, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a aflat în poziţia părţii interesate a invoca apărări de fond în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantul prin acţiunea sa. Or, la acel moment, mijlocul procesual la îndemâna părţii care a pierdut litigiul intentat de reclamant, pentru a invoca aceste apărări, era cererea de recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în evocarea fondului, respectiv decizia nr. (...)/23.02.2018. În raport de aceste argumente, Curtea nu a găsit ca fiind inadmisibil recursul promovat de pârât, în condiţiile în care, în calitate de parte intimată în apelul promovat de reclamant împotriva unei soluţii de admitere a unei excepţii procesuale, pârâtului nu i se poate imputa lipsa formulării unor apărări pe fondul acţiunii civile promovată de reclamant.

Aşadar, în raport de considerentele anterioare, Curtea va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare şi raportată la prevederile art. 488 alin.(2) C.pr.civ.

Cât priveşte motivul de recurs de ordine publică privind admisibilitatea acţiunii civile exercitată de reclamantul (...), reţinând că prin inadmisibilitate de înţelege folosirea de către partea litigantă a unui mijloc procedural care nu îi este deschis de lege, a unui mijloc procedural permis de lege, dar în alt scop decât cel avut în vedere de legiuitor la edictarea normei sau a unui mijloc procedural cu nerespectarea condiţiilor cerute de norma juridică, Curtea a apreciat ca fiind admisibilă, de plano, acţiunea reclamantului prin care acesta urmăreşte angajarea răspunderii civile delictuale pe seama pârâtului chemat în judecată. Aşadar, Curtea a conchis în sensul că aspectele privind modul în care reclamantul şi-a construit demersul său judiciar pe seama pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sunt chestiuni ce ţin de temeinicia acţiunii civile promovate, având ca obiect răspunderea pârâtului pentru fapta civilă delictuală cu privire la care s-a cerut angajarea răspunderii sale, cu consecinţa reparării prejudiciului afirmat de intimatul reclamant.

Prin urmare, Curtea a procedat la examinarea modului în care a fost dezlegat raportul juridic litigios sub aspectul interpretării şi aplicării normelor de drept material incidente – art 488 pct. 8 C.pr.civ., analiza instanţei de recurs conducând, în opinie majoritară, la concluzia unei interpretări şi aplicări eronate a acestor norme de către instanţa de apel.

Curtea constată însă, în prealabil, relativ la cuprinsul cererii de recurs, că deşi recurentul pârât a invocat expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., cu toate acestea cererea de recurs cuprinde şi critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ., căci partea recurentă a invocat, pe calea unor critici în calea de atac a recursului, aspecte dezlegate de instanţa de fond prin aplicarea unor norme procesuale – respectiv chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată şi a admisibilităţii acţiunii promovate de intimatul reclamant din perspectiva inexistenţei cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii Statului pe alte temeiuri decât cele prevăzute de normele legale speciale.

Dintr-un început Curtea arată că deşi recurentul pârât, prin criticile sale, a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a găsit admisibilă acţiunea reclamantului, cu toate acestea, criticile recurentului privesc fondul acţiunii, sub aspectul aplicării normelor de drept material, iar nu admisibilitatea acţiunii, astfel că aceste apărări vor fi tratate cu ocazia dezlegării modului de interpretare şi aplicare a normei de drept substanţial în privinţa raportului juridic litigios de faţă.

Relativ la chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, Curtea a găsit ca nefondată această critică a recurentului, pornind de la pretenţia dedusă judecăţii, dar şi de la cauza juridică a acţiunii exercitată de reclamant. Astfel, Curtea constată, că, în accepţiunea intimatului reclamant, rezultată din construcţia juridică a acţiunii sale, acesta a apreciat că pârâtul, identificat ca fiind Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, răspunde, pe temei delictual, fiind chemat a-i repara prejudiciului afirmat de el, respectiv contravaloarea bunului a cărui posesie a pierdut-o prin acţiunea organului judiciar (aspect asupra căruia Curtea va reveni). Aşadar, intimatul reclamant este cel care a pretins angajarea răspunderii civile delictuale pe seama pârâtului, afirmând că acestuia îi revine obligaţia reparării prejudiciului încercat de el, astfel, că, în atare situaţie, pretenţia dedusă judecăţii determină, în mod logico-juridic, şi calitatea procesuală pasivă, în persoana pârâtului identificat de reclamant. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice justifică, în cauză, calitate procesuală pasivă, determinată de pretenţia litigioasă, critica recurentului pe acest aspect fiind aşadar nefondată. Argumentele învederate de recurent în dezvoltare pe acest aspect litigios al cauzei urmează însă a fi examinate cu ocazia dezlegării modului de aplicare a normei de drept material incidente cauzei.

Cât priveşte modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial din materia răspunderii civile delictuale, Curtea, în majoritate, a reţinut o dezlegare eronată din partea instanţei de apel, după cum în continuare se va expune.

Astfel, în primul rând, Curtea constată (pe baza conţinutului cererii introductive de instanţă, aceasta fiind actul de procedură ce a determinat dimensiunea obiectului acţiunii civile, dar a şi expus cauza juridică a acţiunii) că prin cererea de chemare în judecată, intimatul reclamant a indicat ca şi temei de drept al acţiunii sale prevederile art. 998-999, art.1000 C.civ. 1864 (vechiul C.civ.), art. 52 Constituţie, susţinând, în esenţă, că pârâtul chemat în judecată răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepuşilor săi, organele sale judiciare, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5, că fapta ilicită constă în eroarea judiciară săvârşită de către procurorul (...) că prejudiciul suferit constă în contravaloarea autoturismului, proprietatea sa, a cărui posesie a pierdut-o prin ordonanţa procurorului, că raportul de cauzalitate rezultă din derularea evenimentelor, iar culpa prepuşilor statului se identifică cu eroarea judiciară a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului , prin procurorul de caz F.S.A..

În ceea ce priveşte norma de drept material apreciată de reclamant ca fiind incidentă pretenţiilor sale deduse judecăţii, Curtea observă, pe de o parte, că intimatul reclamant a indicat două temeiuri de drept diferite, fiecare cu propriul regim juridic sub aspectul cerinţelor legale ce au a fi verificate, fără a preciza în clar, concret, maniera de aplicare a acestora la cazul de faţă. Astfel, răspunderea pentru fapta proprie reglementată de prevederile art. 998 -999 C.civ. 1864 este diferită de răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, reglementată de art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864. Deşi ambele forme ale răspunderii fac parte din instituţia răspunderii civile delictuale, condiţiile pentru angajarea fiecăreia sunt diferite. De altfel, cea mai importantă distincţie între cele două forme de răspundere civilă delictuală constă în caracterul juridic al acesteia, astfel: răspunderea pentru fapta proprie este o răspundere directă, subiectivă, întemeiată pe culpa atribuită persoanei răspunzătoare, pe când răspunderea comitentului este o răspundere obiectivă, pentru fapta altuia, întemeiată pe ideea de garanţie şi care nu presupune, pentru angajarea răspunderii, dovedirea condiţiei culpei comitentului. Este real că pentru angajarea răspunderii comitentului, persoana prejudiciată are a face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie în persoana prepusului, însă în ceea ce priveşte răspunderea comitentului aceasta din urmă este o răspundere ce nu are ca fundament ideea de culpă a comitentului, ci calitatea de garant a acestuia din urmă pentru faptele prepuşilor săi.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, Curtea apreciază, în cauza de faţă, că intimatul reclamant a pretins angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului chemat în judecată, în calitate de comitent, pe temeiul art 1000 alin. (3) C.civ. (chiar dacă alineatul al treilea al art. 1000 C.civ. nu a fost indicat expres, ci doar articolul) pentru fapta prepusului său (afirmaţia aparţinând reclamantului) identificat de reclamant ca fiind Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului (..) Bucureşti prin fapta procurorului de caz (...) faptă pentru care a indicat incidenţa prevederilor art. 998-999 C.civ.. Curtea reţine că, deşi conţinutul cererii de chemare în judecată nu este structurat logic pe acest parcurs legal al răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, intimatul reclamant neprezentând într-o ordine logico-juridică temeiurile de drept apreciate incidente pretenţiilor sale (ordine expusă mai sus de Curte), cu toate acestea, având în vedere obiectul şi cauza juridică a cererii introductive de instanţă (situaţia de fapt calificată juridic), concluzia ce rezultă este cea expusă anterior de Curte, căci prevederile art. 998-999 C.civ. şi ale art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864, invocate în cadrul aceleiaşi cauze juridice, presupun această abordare juridică.

În raport de argumentele din precedent, Curtea, în opinie majoritară, reţine concluzia potrivit căreia instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art.998-999 C.civ. şi ale art 1000 alin. (3) din Codul civil de la 1864 în persoana pârâtului chemat în judecată, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu referire la fapta ilicită (afirmată) a prepusului – procurorul de caz (...)

Astfel, în plus faţă de argumentele teoretice arătate mai sus, Curtea reţine că pentru angajarea răspunderii comitentului se cer îndeplinite şi două condiţii speciale, impuse de art.1000 alin. (3) C.civ. (alături de condiţiile generale ale răspunderii civile pentru fapta prepusului, pe temeiul art. 998-999 C.civ.) şi anume existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus să se realizeze în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent, în interesul comitentului.

Dintr-un început Curtea, în majoritate, arată că Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde în calitate de comitent pentru fapta prejudiciabilă imputată unui procuror care nu se află în raporturi de prepuşenie faţă de această autoritate publică, cerinţele legale impuse de art. 1000 alin. (3) C.civ. nefiind îndeplinite în cauză. Raportul de prepuşenie este un raport de subordonare între prepus şi comitent, acesta din urmă încredinţând funcţii prepuşilor care, la rândul lor, acţionează în interesul comitentului. Or, fiind vorba de un raport de subordonare, rezultă că între comitent şi prepus se stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru ei a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul este obligat să le realizeze, fiind astfel în prezenţa unui raport de autoritate care presupune puterea de direcţie şi control asupra activităţii prepusului.

Este cât se poate de cert că un astfel de raport de prepuşenie nu există între Stat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului  prin procurorul de caz (...) nefiind în prezenţa unui raport de autoritate, de subordonare între pârâtul chemat în judecată şi procurorul căruia i s-a imputat fapta prejudiciabilă constând în eroarea judiciară comisă cu ocazia îndeplinirii actului de procedură penală (ordonanţa din 03.04.2009) în baza căruia intimatul reclamant a pierdut posesia autoturismului său, proprietate personală. De altfel, intimatul reclamant nici nu a oferit temeiul de drept care ar justifica existenţa şi reţinerea acestui raport de prepuşenie şi nici instanţa de apel nu a reţinut vreun astfel de temei, identificat în conţinutul vreunei norme legale.

Curtea observă că instanţa de apel, reţinând incidenţa prevederilor art 1000 alin. (3) din Codul civil de la 1864, nu a făcut nici un fel de referire la raportul de prepuşenie, premisă pentru analiza răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului său, indicând doar că pârâtul este comitent al persoanei care a săvârşit fapta ilicită în calitate de prepus, iar acesta din urmă a săvârşit fapta ilicită în exercitarea funcţiei ce i-a fost încredinţată. Acest considerent al instanţei de apel este apreciat de Curte, în opinie majoritară, ca nefiind în acord cu domeniul de aplicare al normei prevăzută de art 1000 alin. (3) din Codul civil de la 1864, în condiţiile în care nu a fost indicat temeiul raportului de prepuşenie, Curtea reţinând, dimpotrivă, că acest raport nu există între pârât şi procurorul de caz.

Astfel, având în vedere dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor dar şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (forme în vigoare la momentul aprilie 2009), Curtea reţine: potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (1) Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii; potrivit art. 62 alin. (1)-(4) din Legea nr. 304/2004: (1) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (2) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii. (3) Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei. (4) Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice; potrivit art 64 alin. (2) Legea nr. 304/2004, (2) În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.

Pe baza acestor dispoziţii legale speciale, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută existenţa unui raport de prepuşenie între Statul prin Ministerul Finanţelor Publice şi procurorii din cadrul parchetelor, motiv pentru care premisa analizei şi angajării răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului său nu se regăseşte în cauza de faţă. Legea organică specială prevede în clar că parchetele sunt independente în relaţia cu alte autorităţi publice, prin urmare nu pot fi identificate elementele raportului de subordonare specifice raportului de prepuşenie între un procuror şi Stat prin Ministerul Finanţelor Publice. Aşadar, încadrarea procurorilor în parchete reprezintă doar o formă administrativă de organizare a activităţii acestora, fără ca prin aceasta să le li se ştirbească independenţa funcţională.

În continuare, Curtea, în majoritate, reţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de maniera de aplicare îmbinată a prevederilor art. 998-999 C.civ. coroborate cu art 1000 alin.(3) C.civ. pentru ipoteza angajării răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului. Astfel, instanţa de apel deşi a arătat că au a fi verificate atât cerinţele generale pentru răspunderea civilă delictuală, cu toate acestea a omis cerinţa culpei. Or, pentru a se putea angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, victima are a proba cerinţa culpei în persoana prepusului vinovat de săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile, căci comitentul nu răspunde decât dacă în persoana prepusului sunt probate toate cerinţe răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 din Codul civil de la 1864: fapta ilicită şi prejudiciabilă, prejudiciul, culpa şi raportul de cauzalitate. Instanţa de apel nu a făcut nici o referire la condiţia culpei, de verificat în persoana prepusului, rezultând aşadar maniera eronată de interpretare şi aplicare a prevederilor art 1000 alin. (3) în coroborare cu art. 998-999 Codul civil 1864.

De asemenea, Curtea, în opinie majoritară, reţine ca fiind în mod eronat reţinută de către instanţa de apel, cu referire la condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în baza art. 998-999 Codul civil 1864, fapta ilicită a prepusului constând în eroarea judiciară săvârşită de Parchetul Judecătoriei sectorului  Bucureşti şi anume emiterea ordonanţei în mod nelegal, fără a se menţiona obligarea solicitanţilor de a nu înstrăina şi aduce modificări autoturismului până la finalizarea cercetărilor, eroare săvârşită de procuror (...)în instrumentarea dosarului nr.(...)/P/2009.

Astfel, Curtea, în majoritate, reţine că mecanismul stabilirii erorii judiciare a fost eludat de instanţa de apel prin raţionamentul său, reprodus mai sus. Astfel, potrivit dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor (forma în vigoare la momentul aprilie 2009), art. 96 alin. (1)-(4), Curtea reţine: (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Or, pornind de la aceste dispoziţii, Curtea reţine că instanţa de apel nu putea statua asupra unei erori judiciare cu referire la procurorul (...) în instrumentarea dosarului nr (...)/P/2009, nefiind regăsite în cauză ipotezele speciale pentru o astfel de concluzie – art. 504-507 Codul de procedură penală 1968. (persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal) sau, în lipsa incidenţei art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 (procesul penal oprindu-se la nivelul fazei de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată), ipoteza existenţei unei hotărâri definitive care să fi stabilit, în prealabil, răspunderea penală ori disciplinară a procurorului de caz (ceea ce, de asemenea, nu este îndeplinită în cauză). De altfel, în opinia sa majoritară, Curtea observă că instanţa de apel, cu referire la cerinţa faptei ilicite, pe care a apreciat-o ca fiind îndeplinită, nu a oferit nici un considerent pentru care a reţinut eroarea judiciară în persoana procurorului de caz, apreciat ca fiind un prepus al pârâtului chemat în judecată (apreciere la rândul ei eronată, cum anterior s-a arătat). Or, eroarea judiciară, privită, pe tărâmul răspunderii civile delictuale a comitentului, ca fiind fapta ilicită a prepusului său, aşa cum a raţionat instanţa de apel, presupunea fundamentarea ei pe normele legale speciale aplicabile, ceea ce instanţa de apel a omis. Totodată, Curtea arată că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală (în speţă, procurorul de caz) nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toata perioada urmăririi penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, de altfel, în cazul intimatului reclamant, s-a şi concretizat prin soluţia procurorului de netrimitere în judecată, pentru fapta în legătură cu care s-a derulat urmărirea penală faţă de acesta.

Curtea, în opinie majoritară, mai reţine că răspunderea patrimonială a Statului, în baza art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, nu se identifică cu răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său prevăzută de art. 1000 alin.(3) Codul civil 1864, răspunderea specială, patrimonială, a statului intervenind doar pentru ipoteza existenţei unei erori judiciare, în sensul legii speciale. Această răspundere patrimonială pentru erorile judiciare este o răspundere obiectivă, directă, a Statului în calitatea sa de garant al calităţii serviciului public al justiţiei. Caracterul special al acestei răspunderi a fost constant subliniat de doctrina de specialitate, dar şi de practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa supremă a arătat, spre exemplu, prin Decizia nr. 2151/30.05.2018 ÎCCJ - Secţia I civilă (pentru un ansamblu normativ aplicabil, similar celui din speţa de faţă) astfel:

„Prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie se instituie principiul de ordin constituţional al răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce nu o înlătură pe cea a magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, principiu dezvoltat la nivel de lege prin dispoziţiile art. 504 C.pr.pen. şi ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, în ambele cazuri răspunderea directă a statului şi cea indirectă ori subsidiară a judecătorului/procurorului fiind subordonate cazului de eroare judiciară.

Actualul regim constituţional şi legal de reglementare a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi, implicit, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, este unul condiţionat. În procesul penal condiţionarea priveşte producerea anumitor consecinţe pentru parte, care să se concretizeze într-o hotărâre definitivă de condamnare urmată de o hotărâre definitivă de achitare ori într-o stare nelegală de privare ori de restrângere a libertăţii, iar angajarea răspunderii civile a judecătorilor/procurorilor este condiţionată de săvârşirea erorii judiciare cauzatoare de prejudicii cu reaua-credinţă ori din grava neglijenţă, caz în care angajarea răspunderii civile are loc doar faţă de stat.

Pornind de la existenţa acestui cadru legal special şi observând raţiunile instituirii sale – regăsite în rolul statului, de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti, căruia îi revine atât obligaţia de protejare a cetăţenilor împotriva riscurilor inerente unei astfel de activităţi, dar, în acelaşi timp, şi obligaţia de a asigura independenţa judecătorilor şi procurorilor pentru buna funcţionare a acestui serviciu public, persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată, iar ulterior a fost achitată, dar care nu invocă şi nu se regăseşte în vreuna din ipotezele avute în vedere prin dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., dar nici în cele ale art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, nu are deschisă calea unei acţiuni directe în angajarea răspunderii civile (patrimoniale) a procurorului de caz sau în angajarea răspunderii patrimoniale a statului pentru presupusa faptă ilicită săvârşită de procuror în activitatea sa.”

În consecinţă, Curtea, în opinie majoritară, relativ la interpretarea şi aplicarea normelor de drept substanţial invocate în cauză, conchide în sensul că pârâtul chemat în judecată, Statul prin Ministerul Finanţelor Publice, răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea sa fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent. Or, cum în speţă, nu se regăseşte niciuna din ipotezele în care are a fi angajată răspunderea patrimonială a statului, intimatul reclamant precizând, în mod expres şi în faţa instanţei de recurs, faptul că nu invocă în susţinerea cererii sale prevederile art. 504 Codul de procedură penală 1969 şi nici nu e vorba de materia specială a erorii judiciare, pretenţia sa litigioasă fiind în legătură cu un act de procedură întocmit de procurorul de caz în cursul urmării penale, în cazul procurorului nefiind stabilită răspunderea acestuia printr-o hotărâre definitivă, Curtea reţine ca fiind fără fundament demersul de faţă al intimatului reclamant, găsind astfel fondat recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Aşadar, în baza art. 488 pct. 8 coroborat cu art 496 alin. (2) şi art. 498 alin. (1) C.pr.civ., admiţând recursul, Curtea, în majoritate, a casat decizia recurată şi rejudecând în fond, a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul (...) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.